Citind „Cartea Depresiilor. 24 de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni” apărută la editura Humanitas (București 2024) sub coordonarea lui Mircea Chivu și postfață de Raluca Bejenaru și Teodora Popescu, am simțit furie (care este una dintre cele 6 emoții de bază pe care le recunoaște psihologia modernă, alături de bucurie, tristețe, frică, surpriză și dezgust). Furie nu vis-a-vis de tematică ori autori, ci pentru că-mi pare nefiresc ca o astfel de carte să apară în 2024, la 35 de ani de când suntem, cel puțin ca statut, liberi să ne exprimăm slăbiciunile și vulnerabilitățile. „Cartea depresiilor” ar fi fost „firească” la câțiva ani după Revoluție. Furios că în 2024 mai este nevoie de o carte de conștientizare a problemelor de sănătate mintală, de destăinuire a acestora și nu de una care să ne prezinte soluțiile instituționalizate de vindecare ori ameliorare. Deslușiri, limpeziri, clarificări, metode
de însănătoșire oferite de către un sistem funcțional, bine pus la punct, cu respect față de pacienți și specialiști. Societatea noastră păstrează o stigmă, greu de dus, asupra persoanelor cu probleme psihice, așează o încărcătură etică peste povara afecțiunii. Lucrez cu pacienți care sunt cetățeni ai altor țări UE, care sunt diagnosticați cu tulburări în sfera sănătății mintale în străinătate, care au beneficiat de servicii oferite de către aceste state, dar, care, printr-o conjunctură a vieții, locuiesc acum în România și sunt dispensarizați în țara noastră. Unul dintre ei, îmi împărtășea: „În Germania, parcă vrei să te internezi într-o clinică, să te reîntorci acolo, dar în România, la ce condiții sunt, vrei să te vindeci doar pentru a nu mai
avea legătură cu sistemul.” Chiar dacă în România ultimilor ani s-au mai deschis centre pentru sprijinirea persoanelor care se confruntă cu diverse dependențe sau suferințe psihice suntem departe de, spre exemplu, Policlinic für Psychiatrie und Psychotherapie, de care pomenea clientul meu. În România, psihiatria a rămas Cenușăreasa medicinei, iar psihoterapia doar un serviciu conex.
Revenind la carte, cu toate că a existat o mare deschidere despre a vorbi despre depresie, anxietate, dependența de diverse substanțe, sindromul de stress posttraumatic etc, despre o vulnerabilizare cu spectatori, se manifestă o ușoară rezistență sau poate reticiență față de metodele clasice: farmacologia și psihoterapia. Unii dintre cei care se confruntă cu aceste suferințe au ales metode alternative ori să se confrunte, ani de zile, în singurătate, tăcerea surdă a durerii.
Fără a face o ierarhie valorică a acestor confesiuni, pentru că nu putem vorbi de o scară onestă a percepției asupra propriei suferințe – toate sunt un Stairway to hell, nu un Stairway to heaven, destăinuirea lui Cătălin Ștefănescu, Povara de pe umeri îmi pare a fi cea care cuprinde cu limpezime anxietatea, dar și înfruntarea cu sistemul medical și social al ultimilor 20 de ani. Oare am înnebunit? a lui Cosmin „Micutzu” Nedelcu este cea mai aproape de trăirile generale ale unei persoane prinsă în pânza densă a depresiei. Dincolo de sfâșierea din Lacrimile nu pătează a Aidei Economu, găsim pasaje de o frumusețe cruntă.
Nu sunt mărturii care-și plâng de milă, nu sunt impregnate de autovictimizare și patetism, ci, mai degrabă, sunt mărturii lucide ale unei suferințe duse cu nedumerire, neștiință, disperare dar cu demnitate. „Cartea depresiilor” poate fi privită ca o formă de sanogeză sau de igienă mintală, doar că simpla conștientizare nu este suficientă. Intervenția este vitală pentru că, în acest tip de afecțiune, sentimentul „mă simt mai bine”, „am energie” poate fi înșelător și poate deveni forța lăuntrică care să te ducă spre gesturi cu sens unic. „Cartea depresiilor” este cartea unor supraviețuitori, dar pietrele de mormânt înlocuiesc copertelor pentru o altă carte, cea a confesiunilor celor care nu au răzbit torturii interioare a depresiei.
O definiție sugestivă a anxietății este dată de către Cătălin Ștefănescu:
„Anxietatea e o bestie perfidă. Odată instalată, nu prea se mai dă dusă. Ai senzația că dispare, dar se strecoară prin alte cotloane, să-și facă în toate chipurile cortegiul de lucrări erozive. E o povară care se așează pe umeri și te cocoșează. Uneori, când simți că ai reușit s-o mai îndepărtezi din minte, se mută prin intestine și bolborosește pe-acolo. Alteori, se lățește prin toată pielea, din cap până-n tălpi, scoate la iveală pete de roșeață, uscăciuni și mâncărimi de toate felurile și toate intensitățile. Ia chipuri din cele mai înșelătoare și dătătoare de neliniști. Anxietatea e esența însăși a tuturor neliniștilor, lovindu-te ca talazurile de furtună sau săpând lent, ca firul de apă a izvorului care nu știe decât că trebuie să ajungă în mare. Dacă te baricadezi în cetatea interioară, pornește un asediu pe care-l poartă cu toate mijloacele posibile și cu o răbdare fără limite. Nu renunță niciodată. Atacă în valuri și trage cu toate tunurile gândurilor care fac prăpăd. Bombardamentele nu țin cont că este zi sau noapte. Iar prima țintă este somnul. (pag. 188)”
Evanghelia psihologiei despre depresie este că, arareori, ca să nu spun niciodată, vine neanunțată. Ea este ca zmeul din basmele lui Petre Ispirescu. Își aruncă buzduganul treptat, când este aproape nevăzută, până când izbește cu tărie porțile sufletului. Îți dă un oarecare răgaz să te pregătești, să-i pârjolești terenul de sub picioare. O posibilă soluție este dată de către Cosmin Nedelcu:
„Pe măsură ce a trecut timpul, am revenit la lumină. Nu știu nici acum să spun concret ce am făcut, dar probabil sistemul de autoapărare moștenit de la ai mei și exersat în facultate de a fi mereu onest cu mine însumi a contribuit mult. Introspecția constantă, trasul draperiilor dimineața, ieșitul la aer și întâlnitul cu oamenii, totul făcut din instinct pe vremea aia, m-au pus iar pe șine.” (pag. 127)
Credibilitatea acestei cărți este cu atât mai mare cu cât vine dinspre oameni (clienți sau nu ai cabinetelor de psihoterapie sau psihiatrie) care au trăit depresia și anxietatea ca parte a vieții lor. Este cu atât mai de folos că este expusă în emoția celor care au simțit-o pe pielea lor și nu ne este prezentată ca un rețetar a unor specialiști scorțoși ori care-și apăra ideologia. Cartea nu are alt interes decât cel al conștientizării și demitizării stigmei ce cade asupra persoanelor care suferă de diverse tulburări în sfera emoționalului, a psihologicului sau, mai cuprinzător, a sănătății mintale.
CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO
Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
