Oamenii din jurul nostru implantează în noi diferite lucruri, idei, sentimente, direcții, feluri în care să ne comportăm cu ceilalți. Cei care m-au făcut să simt de-a lungul micilor mele realizări și succese, o foarte caldă, sinceră și frumoasă susținere din partea lor, au implantat în mine acest gest de bucurie pentru reușitele celorlalți, gest care oferă pe de o parte siguranță, pe de altă parte, un soi de admirație și dorință de a putea empatiza la rândul tău la fel și cu alții. Am preluat, iată, acest gest atât de firesc, totuși, constat când privesc în jurul meu, atât de pierdut între oameni.

Nu știu cât de mult contează legătura pe care o ai cu celălalt atunci când se ivește ocazia să crape o rază de altruism din tine, însă, constat atât la mine, cât și când privesc peste hotarele personale, că a acest gest de bunăvoință a devenit adesea performativ, dificil, cu un întreg proces de introspecție care se declanșează pe moment, în care pui la îndoială dacă e potrivit sau nu să schițezi un zâmbet încurajator, fie el de formă sau nu. Gândindu-mă de unde provine acest recul în a ne arăta emoțiile, găsesc, privind puțin mai în perspectivă lumea, faptul că suntem împânziți de ierarhii, de lupta unor neajunsuri, de cele mai multe ori imaginare. Nu toate ierarhiile la care suntem supuși în lume sunt total justificabile. Simt cumva, privitor la asta, că subiectivitatea noastră făurește granițe în funcție de cât de bine ne autoevaluăm. Ne putem autoevalua după criterii abstracte și subiective precum frumusețea sau capacitatea morală și porni războaie din asta. De obicei societatea răspunde prompt la ceea ce se poate evalua drept „inadmisibil”, printr-un simplu „bun simț” – mai exact, când îl auzi, e vorba despre o lipsă a sa în ceea ce faci. Și chiar dacă sună greșit această acțiune „self-entitled” moralizatoare, pare că e nevoie de ea și de un bun simț, ca substitut pentru o atotnecesară „măsură a lucrurilor” (cum îndemna Aristotel), de o intersecție a standardului colectiv, încercând măcar puțin să acopere, iar mai apoi, să pătrundă, boala ierarhiilor pe care ne-am creat-o, mai pe drept, mai pe nedrept. Să acopere masa nemulțumirilor noastre la ceilați și vice-versa, iar ca pătrundere, scopul ar fi de a veni cu o perspectivă înțelegătoare problema și să caute soluții.

Dincolo de problema percepției și reacțiile noastre la reușitele altora, condier că, meritocrația, care ar avea rolul de a ne ghida mai bine în sistemul de reacție corect, adică să nu exagerăm o bucurie pentru ceva minuscul și neglijență pentru reușitele care necesită multă trudă și dedicare în spate, e aproape imposibil de ținut sub control. Personal, percep și descriu chestiunea într-o manieră semi-fatalistă: legea morală în ceea ce privește cum reacționăm la câștigul celuilalt e ghidată de instinct, iar meritul e un ideal bun și frumos, greu însă de obținut. Greu de obținut, cred, din frica pe care am avea-o de a nu deveni roboței, sau pradă rutinei. Când ierarhia devine un scop, dacă se nimerește să fie o ierarhie sănătoasă cea pentru care lupți, automat atmosfera generală creată în jurul progresului zilnic e mai detensionată. Dar când succesul ține de a fi plăcut de alți oameni, așa cum ne antrenează la fiecare porție anumite branduri, anumiți oameni influenți ori oameni a căror influență nu se măsoară într-o putere financiară colosală, ci în cuvânt, în discursuri de surplus pentru a mai aduce puțină agitație, câțiva privitori la spectacolul de umbre “semi-prețioase”, acea idee de succes la care ești expus e prăpăstioasă. Nu mai ajunge să crești în meserie sau pasiune, ci să îi faci pe alții să fie mai mici decât tine, acelei idei de succes nu îi ajunge niciodată reușita proprie, până nu e presărată cu eșecul altuia, succesul nu poate fi purtat cu bine, agreat.

Cred că pe un drum al succesului, oricare i-ar fi conținutul și ce pasiune l-ar clădi, dar a cărui formă se hrănește din neputința sau, vorbind la firul ierbii, din ghinionul cuiva, ajungi să te lipsești de recunoștință și empatie adevărate. Suntem la fiecare pas înconjurați de munca și reușitele altora, mai mult, lumea noastră e clădită de generații trecute, care nu mai așteaptă și nu mai pot primi din partea celor care mai sunt, o urmă de recunoștință. Motiv pentru care, ce ne rămâne e să protejăm, consolidăm punctul în care alții s-au oprit și care a devenit începutul nostru. Mai întâi, pentru sentimentul eliberator, poate chiar împăciuitor pe care îl ai atunci când munca ta și a altora e privită cu ochi buni, nu ca pe o pradă, iar în restul aspectelor, pentru un ,,bun simț” de care pare că nu ne putem lipsi, dar pe care am putea încerca să-l rafinăm atât de bine, încât să devină mai blând, mai corect, mai meritat și să deranjeze mai puțin orgoliului superior și judecățile mereu drepte pe care indivizi, oameni influenți și adepții lor și le arogă cu ușurință, nevăzând ei înșiși, turma dezvelită de empatie, bunăvoință care ajung, când se lasă ghidați de acoliții “maladiei ierarhice”.

ROBERT-CRISTIAN STÂNEA

student, Universitatea București, Facultatea de Filosofie

„Robert este doar un nume, iar fiecare nume al oricărui om este fictiv, numele nu reprezintă pe nimeni cu adevărat, însă este necesar pentru relaționare si comunicare. Sunt un om simplu, sunt o întâmplare, dar un om treaz, care iți va spune întotdeauna că nu este cu nimic special față de ceilalți. Îmi sunt, într-o oarecare măsură, necunoscut și mă voi afla din ce în ce mai mult.”