Am văzut Odiseea (2026), în regia lui Christopher Nolan.

Mi-au rămas în mine două scene: întâlnirea vrăjitorei Circe cu Ulise, efectele de transformare a soldaților în porci, dincolo de metaforă, au fost extraordinare și Hadesul unde conștiința și dorința de răzbunare, consecință a nedreptății ori a încălcării demnității pe care fiecare om o merită, inclusiv după moarte,  pe care o datorăm sfârșitului personal, capătă o expresie cinematografică amplă.

Nu mi-a plăcut scena cu lestrigonii. Uriașii canibali, prezentați ca niște cavaleri în armuri ermetice, sunt mecanici, lenți și cruzi.  Mi-ar fi plăcut ca întâlnirea cu sirenele să nu fie doar o umbră enigmatică cu voce seducătoare, ci un miraj întrupat al propriilor vunerabilități. Dezamăgitoare reprezentarea tentaților la care se spune – fără ezitare – „Da” – în ciuda oricărui argument rațional.

Un film în care adevărată odisee nu este dintre Troia și Itaca ci călătoria spre propria identitate și menire. O transpunere în esența zilelor noastre unde: „simt este mai important decât știu”, iar autenticitatea este ascunsă pentru că ne purtăm măștile și ni le dorim.

Odiseea o transpunerea comercială a poemului lui Homer, un film realizat pentru publicul larg și evident pentru box-office. Cu toate acestea este un film despre loialitate și demnitate, valori care sunt diluate în societatea contemporană.

Cătălin Stanciu