Mă aștepta de mai mult timp în bibliotecă cartea cu un titlu imperios poetic, All the flowers kneeling (Penguin Books, 2022), un titlu care ar putea poate crea o mică pauză în traducerea în română. Pentru că deja o aveam de ceva timp, nu-mi mai aminteam care fusese motorul concret pentru care o cumpărasem (și, în același timp, e un gând pe care nu-l exersez neapărat cu regularitate pentru că poezia nu are nevoie de motive atât de rigide). Doar că acesta e pur și simplu un alt mod de a spune că, dacă știam despre ce e vorba, uitasem deja cu desăvârșire. Așa că atunci când am ajuns la carte nu m-am așteptat nici o clipă să citesc despre ieșirea la liman din cele mai întunecate locuri posibile, acolo unde abuzul nu este o umbră, ci pur și simplu lucrul în sine. Și că această ieșire din peșteră pe care o privim în mod necesar metaforic este cel mai adesea o experiență aproape ad literam, urmele adânci pe care le lasă nu pot fi pe deplin judecate sau înțelese. A fost un prilej pentru mine să mă gândesc încă o dată la empatie — în vreme ce citeam, nu aveam cum să înțeleg experiențele vocii poetice, chiar dacă aveam inima zdrobită, nimeni nu ar putea să o priceapă cu exactitate dacă nu a trăit-o. O perspectivă asupra empatiei pe care am cules-o inițial din Despre memoriile femeii și alți dragoni și pe care am avut prilejul s-o conturez și mai abitir în urma dialogului meu cu Raluca Nagy la Perfect Contemporan. Ne jucăm mult cu conceptul — și, din păcate sau din fericire, eu cred că trebuie s-o facem în continuare pentru că teoretizarea nu ar trebui să anuleze sau altereze fundamental anumite experiențe sau folosiri ale limbajului. Poate, totuși, cu toată empatia din lume, nu putem ajunge la rădăcina unor poeme care explorează în mod aproape tranșant abuzul sexual și experiența queer a violenței și prejudecăților într-o societate marginalizatoare. Și se cade ca în astfel de momente să înțelegem și să empatizăm la un nivel cât mai mare, după posibilitățile fiecăruia, cu un moment de tăcere precaută și necesară: despre asta se scrie poezie nu pentru că se dorește a fi ceva șocant, ci pentru că e vindecător, arătând încă o dată că poezia este funcțională și uneori chiar instrumentală.

Trauma intergenerațională, rasismul și arhiprezența violenței sunt alte teme pe care le explorează All the flowers kneeling, violența ca manifestare și ca alegere, ca victimă și făptaș, acolo unde vorbim despre autoviolentare — dacă nu mutilarea sinelui, atunci punerea în situații de criză și identificarea aproape exactă cu acest mod desfășurare. Dacă trăim o singură dată sau nu este irelevant, certă este memoria și la fel de certă este experiența, devine palpabilă în manifestare și în poezie. Limbajul pe care îl cunoști este limbajul pe care l-ai trăit. O ieșire din acesta înseamnă o creație care, în primul cadru, este o victorie, dar în cele din urmă vine și apăsarea reală, consecința acestei victorii pe care nu o poți dobândi fără să te autoanalizezi și, într-o anumită măsură, fără să ucizi o parte din tine (de exemplu, partea care era incapabilă de limbaj, să-l creeze, să-i înțeleagă antipozii). Faptul că începi să te identifici cu cine ai fost și ce ai experimentat este unul dintre cele mai naturale lucruri din lume.

Mi-a amintit tematic, dar nu și stilistic, de Ocean Vuong — despre relația cu mama sa scrie și Paul Tran și există o similaritate în ceea ce privește discrepanța dintre cele două personaje, mamă-fiu. În cartea lui Paul Tran însă pare vă vocea poetică mizează mult pe o asemănare fundamentală, aceea în ceea ce privește efectul violenței masculine asupra celor doi, mamă și fiu, într-un mod aproape definitiv. Ocean Vuong spunea la un moment dat că a renunțat să mai învețe vietnameza, la un nivel profund, pentru că mama lui nu cunoștea limba decât la suprafață și a deveni prolific în limba nativă a mamei lui, pe care ea nu o știa decât la un nivel aproape agramat, s-ar fi simțit ca o trădare, ca ceva imposibil, ar fi fost o rupere a liantului dintre cei doi. Iar eu nu m-am putut gândi decât la faptul că la Paul Tran podul nu se surpă, chiar și cu această victorie asupra limbajului, însă nici dialogul nu pare să existe, ci mai degrabă un monolog pornit dintr-o interiorizare sfâșietoare.

All the flowers kneeling are o paletă largă reflexivă, cu meditații intenționate și o apetență pentru dialectică. Antiteza dintre experiență și cunoaștere este superbă și tulburătoare, cunoașterea este pe rând o consecință, un mecanism, niciodată o întâmplare, privirea se modifică în mod substanțial și analiza la rece, adică prin cuvinte, duce la un soi de creație, poate nu o pierdere, poate nu o anihilare, dar în aceeași măsură ce se întâmplă nu este o transformare a ceva în altceva, nu în același spațiu și în aceeași zonă. Poate că uitarea și cunoașterea împărtășesc acest rol și următorul lucru tulburător, după abuzul terifiant, este capacitatea de a pune viața aceasta în cuvinte. Paul Tran vorbește despre identitate, plăcere, violență, credință și este dificil în acest hățiș să vezi lumina — se simte ca un proces vindecător, puterea și vulnerabilitatea amestecate într-un mod conștient. Însă luminița de la capătul tunelului este un pact pe care trebuie să-l accepte cititorul. Ea nu există, nu exact, nu cu desăvârșire, nu e ceva ce poate fi atins și nici măcar arătat cu degetul, extras și citat ca o valorificare a refacerii. Luminozitatea cărții, mi se pare mie, există în demersul în sine — forța și capacitatea de a scrie această carte, înlesnirea, dacă nu capturarea și „subordonarea” limbajului, amestecată cu toată violența (intimă și imperialistă, cum o numește Solmaz Sharif pe copertă). Nu aș putea spune că e ușor să citești această carte, deși ajungerea la ea e dintre cele mai simple. Nu aș spune nici că e atât de frumoasă, în ciuda subiectului, aș spune că este curajoasă și are potențialul de a te sfâșia și că parte din experiența ei este revizitarea propriilor prejudecăți și a sinelui, ceea ce e înfricoșător, dar la fel de necesar.

Multe dintre poemele din carte sunt influențe stilistic de anumite tehnici poetice, povești, filme, personaje istorice importante și așa mai departe — există o notă explicativă extensivă pe tema asta la finalul cărții care, poate, ar trebui citită înainte și după lecturarea poemelor. Deși personal păstrez o oarecare reticență în ceea ce privește hermeneutica propriului text, fie că e ea și doar la nivel explicativ (deși aici poate că ultra explicativ ar fi mai corect). Rămâne însă un demers interesant de urmărit. Mie mi s-au părut foarte bune titlurile poemelor și a fost intrigant să intru și în spatele scenei, chiar dacă într-o variantă aranjată și pregătită pentru musafiri. Este de asemenea dificil să analizezi stilistic o carte care se preocupă atât de intim de experiența abuzului sexual și ale mai multor violențe tulburătoare. E ceva poate nepotrivit, ușor vulgar în acest demers. De aceea, nu aș face-o, nu în mod precis, însă rămâne adevărat că pe alocuri nu m-a convins demersul stilistic și mi-aș fi dorit o mai mare atenție la editare în ceea ce privește transformarea informației în scenariu poetic. Este însă un lucru imprecis, dată fiind influența exterioară, din punct de vedere tehnic și teoretic, asupra unor poeme. Ce rămâne mai ales cu mine e mesajul din primul poem, perpetuat în fel și chip de-a lungul cărții, dar într-un mod aproape perfect în acest prim poem, care intră într-un discurs antitetic cu ultimul, Orchard of Uknowing, unde se deschide în sfârșit portița spre lumină, la care vom ajunge și noi, cel mai probabil, în următoarea sa carte.

Orchard of knowing

Into the shadows I go

and find you, gorgeous as your necklace

of nine hundred and ninety-nine index fingers.

All of them point at me

as to kill to complete your mission:

to return to your kingdom by returnin to your king

a thousand human sacrifices.

You chase me. You swing your sword

yet I remain beyond your reach.

I’ll surrender, I tell you,

when you detach from your received idea of purpose.

So you do. You set down your weapon.

But I didn’t mean the blade in your hand.

I meant the blade in your mind.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). A doua sa carte: „Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex) a apărut în 2024. E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro