Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spune-mi, te rog, cine este Valentin Comănoaia și ce mărturie depune despre sine?
Valentin Comănoaia: Pe de-o parte sunt toate aceste roluri sociale pe care le avem zi de zi. Și aș începe cu rolul de părinte care, așa cum fiecare părinte știe asta, este cel mai complex și singurul rol care chiar este pe o perioadă nedeterminată. În plus, ocup o funcție de management într-o corporație, și sunt mândru fondator al Asociației EGOAL — despre care voi povesti pe larg în următoarele răspunsuri. Vezi tu, eu cred că modul bun sau mai puțin bun prin care ne desfășurăm aceste roluri sociale depinde foarte mult de un singur element: educația. Educația înseamnă moralitate, pregătire profesională și emoțională. Nivelul de interes pe care îl acorzi educației se reflectă direct proporțional în calitatea felului în care ai grijă de familie, de cum te descurci la serviciu, de calitatea relațiilor pe care le ai, dar se rasfrange si asupra modului care ai grija de sanatatea ta si de viitor tău per ansamblu.Iar relația cu sinele are pentru mine o conotație mai mult spirituală. Cred, sau mai bine spus, simt că sinele este locul în care ne găsim liniștea, răspunsurile, echilibrul, poate chiar fericirea. Dar legat de fericire este un alt subiect.
Acum, dă-mi voie, Cătălin, să fac o mărturisire pe care nu am făcut-o niciodată. Nu în sensul că am ținut-o ascunsă intenționat, ci doar că nu am fost întrebat despre sine. Și sper ca acest mic secret al meu să îi inspire și pe ceilalți. Relația mea cu sinele este una foarte practică și pragmatică. Știi, sunt momente când te simți copleșit. Pur și simplu copleșit. Când nu mai găsești soluții, când totul ți se pare imposibil. Când efectiv nu mai poți. Se poate numi o antecameră a burnout-ului. De fiecare dată când am astfel de momente, îmi găsesc liniștea și motivația prin interogarea sinelui. Nu mă organizez și nu am o rutină specială. Nu fac meditație și nu spun rugăciuni (deși ambele moduri sunt foarte utile și le mai practic). Știu, „interogarea sinelui” sună complicat și greu de înțeles. Dar în cazul meu funcționează. Faptul că mă retrag pentru 1-2 zile sau poate chiar 1-2 saptamani, renunț la tot și încerc să mă reîntorc la mine, este felul în care mă repun pe picioare într-o formă sănătoasă.
Care este legătura ta cu sportul? Au existat oameni, întâlniri, experiențe care ți-au marcat modul în care privești educația, în general, și educația sportivă, în special?
Sunt un fan al sportului și un mare admirator al sportivilor de performanță. Acum să le luăm pe rând. Iubirea față de sport mi-a fost insuflată din familie, mai exact de la tatăl meu, alături de care urmăream constant toate întrecerile sportive difuzate la TV. Nu înțelegeam mare lucru, aveam 7-8 ani, dar în anii ’90 mai multe opțiuni la TV nu aveam, două televizoare nici atât, așa că mă uitam cu tatăl meu la întrecerile sportive, care erau cât mai diverse: snooker, box, rugby, ski, tenis, te miri ce… Însă sporturile mele favorite au rămas fotbalul și F1, dar mă uit cu drag și la baschet, rugby, tenis, box, înot. Culmea ironiei este că nu am practicat niciun sport la nivel profesionist sau în cadrul unui club, dar cu toate acestea m-am bucurat cum am putut, jucând fotbal în fiecare zi în fața blocului si baschet la scoala. Iar admirația pentru sportivii de performanță a început să crească odată ce am început să mă maturizez, să înțeleg mai bine lumea și viața în general, cu bune și cu rele. Uitându-mă în jur, văzând că începând din anii ’90 și până acum se promovează în societate doar non-valori. Că banii sunt un scop în sine, că nu contează mijloacele. Câștigul fără muncă și seriozitate este pe placul smecherilor, iar prin muzică și mass-media copiii ajung să vadă astfel de oameni ca modele de succes. Eu vad sportivul ca antidotul la tot acest mediu toxic. Sportivul este cel care renunță la tot pentru un vis, muncește și își sacrifică copilăria, inclusiv sănătatea, pentru a ajunge pe culmile succesului. Ce îi trebuie lui ca să-și desăvârșească misiunea? Educația — și cu asta ne ocupăm noi.
Educația pentru sportivi este absolut obligatorie. Nu vorbim despre educația formală, școala. Ci despre educația non-formală ce ține de nutriție, psihologie, refacere, educație financiară și brand personal. Aici este tragedia: oamenii din sport care sunt plătiți să îi îndrume și să îi învețe pe copii sport, nu le vorbesc despre educația sportivă. De ce nu le vorbesc? Pentru că nici ei nu sunt pregătiți din acest punct de vedere. Nici ei, la rândul lor, nu au fost învățați de cei care ar fi trebuit să facă asta. Și ducându-mă și mai profund, e o problemă de cultură la noi. Educația nu este un subiect prioritar pentru România. Nu a fost niciodată, de fapt, în toată istoria noastră. Și care este efectul acestei tragedii? Copiii talentați, hărăziți cu abilități deosebite, nu reușesc. Din cauza faptului că nu au grijă de corpul lor, iar când ajung adulți, corpurile lor cedează. Se accidentează și își revin foarte greu sau deloc. Iar cei care au norocul să nu se accidenteze și reușesc printr-o minune, nu știu să își pună în valoare imaginea și rezultatele, ajungând într-o stare de frustrare că statul nu le oferă respectul cuvenit. E doar un exemplu minor, mai sunt si altele. Și ceea ce spun de 4 ani încoace: da, statul greșește, nu le oferă sprijinul necesar, dar statul greșește în mai toate privințele: sănătate, economie, turism etc. Însă, dacă și-au ales drumul sportului, șansa lor este să se „înarmeze” cu informații de calitate, cu un anturaj serios, cu un plan bun și să își urmeze drumul lor în viață. Și să investească în educația lor, să aibă grijă de nutriția lor încă de mici. Să învețe despre cum funcționează creierul, ca să își gestioneze mai bine emoțiile inerente care apar în sport, să știe cum să se refacă. Să își cunoască valoarea și să se pună în valoare ca atlet și exemplu pozitiv, și așa mai departe. Toată această investiție în educație reprezintă un câștig pe termen lung și le oferă șanse mai mari și oportunități către alte profesii asociate sportului. Educația te eliberează și îți creează oportunități.
Cum s-a ajuns la proiectul eGoal și ce înseamnă pentru tine și ce-ți dorești să reprezinte pentru ceilalți?
O altă întrebare minunată. Cătălin, mi-aș fi dorit să îți spun că am gândit totul în avans. Că știam că o să ajung aici. În realitate, nu e nici pe departe așa. Cum spuneam anterior, am un respect special pentru sportivii de performanță. Atenție, nu mă refer doar la cei care au reușit în sport, ci pentru orice copil care muncește cinstit și are curajul să își urmeze un vis. Iar acești copii sunt, în cea mai mare parte, sportivi. Iar acești copii trebuie ajutați, Cătălin. Și cum putem ajuta un copil? Care este cea mai sănătoasă, cea mai sustenabilă metodă prin care îl poți ajuta? Exact — educația! Copiii au talent, curaj și un bagaj de speranțe. Nu e deloc puțin. Este ce le trebuie. Dar noi, adulții, știm că drumul spre succes, indiferent de domeniu, este lung, complex și dificil. Copiii sunt pregătiți să sacrifice aproape tot, dar dacă cineva nu le vorbește despre importanța educației sportive, își vor sacrifica inclusiv visul. Iar asta este o tragedie. Și, din păcate, prea mulți copii sunt condamnați la astfel de tragedii.
EGOAL își propune să fie spațiul în care sportivii și părinții lor găsesc sprijinul educațional de care au nevoie. Seminarii, cărți, podcast, burse și, nu în ultimul rând, o comunitate unică în lume — a sportivilor educați. Știi? E foarte interesant să vezi sportivi din diverse discipline care vorbesc și își povestesc provocările prin care trec — se creează o simbioză nemaipomenită.
EGOAL vreau să fie spațiul în care sportivii și părinții să își identifice oportunități noi, șanse noi, metode noi ale succesului. Vreau să înțeleagă că succesul nu depinde de o medalie, ci mai mult de procesul prin care ajungi acolo sus. EGOAL — să reprezinte umărul de care au nevoie câteodată, energia pe care o caută câteodată. Și răspunsul că DA, pot face orice, atât timp cât investesc în educația lor. Că lumea e a lor și că vor reuși!
Ca părinte cum să ne îndrumăm copilul spre un sport care să fie și potrivit, dar care să-i facă și plăcere?
E foarte mult de vorbit și scris aici, Cătălin. Întrebările tale, deși par la prima vedere simple, sunt ca un ocean. Îți lasă loc de manevră și te invită să mergi în profunzime. Cu toate acestea, la această întrebare aleg să îți răspund mai succint. Din simplul motiv că am o soluție foarte bună, pusă deja în aplicare la peste 700 de copii. Se numește „Am nevoie de sport” — este programul nostru în baza căruia identificăm 5 sporturi care se potrivesc pentru fiecare copil în parte. În spate există o metodologie științifică, testată în întreaga lume la peste 1 milion de copii și pe care noi o folosim deja în România de 2 ani. Copilul execută 5 exerciții prin care i se testează 5 abilități: echilibru, forță, agilitate, explozie și flexibilitate. La sfârșitul evaluării, copilul primește pe loc un raport cu 5 sporturi la care corpul lui are abilități native să le practice, dar și un grafic asupra nivelului de performanță la cele 5 abilități în comparație cu media copiilor din întreaga lume, pe vârstă și sex. Astfel, părinții știu exact către ce sporturi să îl îndrume.
Plăcerea vine din rezultatele deosebite pe care le obține și din aprecierea celorlalți. Astfel, copilul va avea tendința să practice respectiva disciplină sportivă — sau mai multe — pentru o perioadă mai lungă de timp, creându-și un obicei sănătos. Iar pentru cei care vor mai mult, adică performanță, îi așteptăm la EGOAL
Trăim într-o epocă a tehnologiei și este firesc ca fiii și fiicele noastre să beneficieze educativ și recreativ de ea. În contextul acesta care pare să fie unul static, cum ne ducem copiii spre sport?
Da, trăim într-o lume din ce în ce mai digitală. Și da, poate fi un pericol pentru copiii ai căror părinți nu știu să gestioneze această mare provocare. Nu spun că este simplu, nicidecum. Și eu mă lovesc de aceleași provocări. Am doi fii, de 10, respectiv 4 ani. Și văd cum telefonul, cu tot ce implică, este mult mai tentant decât să transpiri la antrenament. Aș mai adăuga o provocare: pentru cei care trăiesc în orașe mai mari, copiilor le este greu să se întâlnească și să se joace împreună. În plus, locurile de joacă sunt din ce în ce mai puține. În anii ’90, orice teren era loc de joacă — cu iarbă, fără iarbă, cu piatră etc., ne jucam. Acum există doar locuri amenajate special pentru joacă. Puține, simpliste și destul de monotone.
Deci nu doar tehnologia ne dă bătăi de cap, ci și societatea în ansamblul ei, care s-a schimbat. Iar noi, dacă este să mă refer la societatea românească, nu am venit cu alternative, cu soluții care să compenseze aceste lipsuri. Văd ca obligatoriu ca un copil să practice constant un sport până la cel puțin 15 ani. Văd important ca părintele să îl îndrume către un sport care, ideal, să îi facă plăcere și de la care să învețe nu numai sportul în sine, ci și să se comporte ca un sportiv. Acest lucru înseamnă că antrenorul să fie implicat și educat, mediul să fie cât mai prietenos și formativ. Da, este extraordinar să facă mișcare, dar la fel de important este și anturajul. Și aici trebuie avut grijă.
Uneori tehnologia este privită ca un adversar al mișcării. Care este rolul tehnologiei în sportul de masă, dar în cel de performanță și mare performantă?
Tehnologia este doar un instrument, nicidecum un adversar. Când nu îți place școala, și Moromeții ți se par un adversar. Nu cred că există adversari, ci doar provocări care te fac mai puternic. Suntem înconjurați de instrumente. Educația noastră ne va ajuta să le folosim într-un mod inteligent. Același lucru este valabil și în cazul tehnologiei. Este minunată! Pentru că tehnologia este în toate domeniile vieții: educație, sănătate, transport, economie — în tot. Avem la un click distanță acces la toată informația lumii. Ce facem cu ea? Depinde doar de noi. În sportul de masă, nu îi văd neapărat un rol foarte important, însă la nivel de performanță este critic. AI — că tot e la modă în ziua de azi — poate fi folosit cu succes în atât de multe situații. Dar mare atenție! Trebuie să știi ce să îi ceri. Dacă ești sportiv și profan în tot ce înseamnă nutriție sau refacere, s-ar putea să îți facă mai mult rău decât bine.
În plus, sportul de performanță înseamnă din ce în ce mai mult metrici, analize, rapoarte. Asta a generat în ultimii ani multe joburi menite să le ofere sportivilor know-how-ul necesar pentru a fi mai buni. Părerea mea este că dacă nu se folosește tehnologia în sport, aflându-ne la o aruncătură de băț de 2027, meciul este deja pierdut.
Vorbim des despre educație școlară, mult mai puțin despre educația sportivă? Ce înseamnă educație sportivă? Cum faci educație sportivă și ce înseamnă un copil sau un adult educat din punct de vedere sportiv?
Educația sportivă este educație non-formală. Iar educația non-formală înseamnă alegere conștientă, benevolă. Educația formală este școala — nu copiii aleg să meargă la școală, ci părinții lor. Nu ei aleg școala etc. Însă educația non-formală înseamnă alegerea sportivului de a fi mai bun. Asta înseamnă educație sportivă. O educație adaptată la nevoile lui specifice. Iar nevoile lui sunt: sănătate, performanță fizică, performanță mentală, performanță financiară. Și cum ajunge aici? Răspunsul este simplu: un set de cunoștințe care să îl ajute să aibă grijă de corpul, mintea și viitorul lui financiar. Mai exact: nutriție, psihologie, refacere, brand personal și educație financiară. Din acest motiv am creat primul manual de educație sportivă din lume — „Performanță în sport. Succesul tău începe de aici” — care are răspunsurile pentru cele 5 teme de mai sus. Practic, vorbim despre o bază educațională solidă de la care sportivul poate pleca și își poate armoniza viitorul.
Psihologia sportului este încă insuficient cunoscută în România. Care este contribuția ei reală la formarea unui sportiv și unde se termină pregătirea fizică și începe pregătirea mentală?
În țările civilizate se pune accent pe educație. Spre exemplu, psihologia sportivă se studiază în lume încă de la sfârșitul secolului XIX. La noi, destul de timid. Din cunoștințele mele, în București există 3 facultăți unde se poate studia psihologia sportului. E un început, dar suntem încă departe de performanță în acest domeniu.
Psihologia sportivă nu începe după pregătirea fizică. Este constantă și la fel de importantă: și când se antrenează, și când se află în competiție. Mindsetul de campion trebuie să fie prezent și când se odihnește, și când se hidratează sau se alimentează — în tot ce face un sportiv. Pe lângă faptul că nu avem o tradiție în ramura psihologiei sportive, noi facem parte dintr-un popor complexat, cu un profund complex de inferioritate. Nu avem încredere în noi. Așa am fost educați, din păcate. 45 de ani de crime și distopie au distrus mental acest popor. Avem speranțe în generațiile viitoare — Z, Alpha — dar nu sunt suficiente speranțele. Trebuie să facem ceva în sensul ăsta. Dar nu prea facem. Nu avem grijă de copiii noștri. Ce fel de oameni, adulți, părinți suntem când permitem să se promoveze jocuri de noroc în spațiul public? Copilul iese din bloc și lângă covrigărie vede un cazino. Se normalizează cel mai nociv drog al minții. Că tot vorbim de psihologie. Iar cu legea asta nouă care îi permite primarului să decidă dacă se promovează sau nu… De când un primar stabilește norme legislative de sănătate publică? Din nou, ce fel de oameni suntem? Să nu uităm că o parte dintre sportivii de performanță au promovat și ei aceste jocuri. Nu îi judec, dar niciodată nu vom colabora cu cei care au făcut aceste lucruri abominabile.
Fără ca întrebarea mea să ducă spre polemică – nu asta este rostul ei – care este ajutorul legislativ sau logistic de care oameni ca tine sau asociatii ar avea nevoie? Ce s-a schimbat în binr de când ai început proiectul eGoal și ce consideri că încă lipsește?
O altă pasiune de-a mea este istoria. Studiez istorie constant de vreo 20 de ani. Dau la o parte ce am învățat la școală, pentru că am învățat 80% numai tâmpenii și minciuni. Știu cine conduce țara asta. Nu am așteptări de la ei. Niciuna. Dar aici m-am născut. Sunt român. Și nu pot schimba asta, indiferent ce aș face. România este țara mea. Familia mea. Și o iubesc, așa cum este — chiar dacă mă oripilează ce se întâmplă de 36 de ani încoace. Peste 5 milioane de români și-au părăsit țara. În anii ’90 au plecat pentru libertate, văzând cine a preluat puterea în România. La începutul anilor 2000 au plecat pentru joburi. De 6-7 ani încoace pleacă pentru condiții sociale mai bune, pentru un stres mai scăzut, pentru normalitate. Muncești cinstit, plătești taxe și te aștepți ca acele taxe să se ducă în condiții sociale pe măsura lor: educație, sănătate, transport, economie etc. Și nu se văd. Se văd în schimb oameni fără bacalaureat ajunși miniștri, care se plimbă cu avioane private. Din acest motiv, mulți români își rup contractul social cu România și, deși suferă enorm, își sacrifică cei mai buni ani pentru ca, măcar, copiii lor să aibă parte de viața la care ei au visat în anii ’90. Mă gândesc des la acest lucru. Și mă întristează. Dar dacă am ales să rămân în țara mea, am zis să trec peste tentația de a arăta cu degetul și să fac ceva. Și da, cred că putem face lucruri minunate. Cu o singură condiție: SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LUCRĂM ÎMPREUNĂ.
Suportul nostru financiar vine în proporție de 90% din 2-3 companii. Dar nu am ales doar să primim sprijin financiar, pur și simplu. Și oamenii din cadrul companiilor care ne ajută au copii, au provocări. Am ales ca tot ce facem pentru comunitate să facem și pentru ei — să îi ajutăm, dar mai personalizat. De aceea organizăm pentru angajații companiilor seminarii educaționale: Performanță vs. viață personală, Nutriție și stil de viață sănătos. Organizăm evenimente sportive — „Am nevoie de sport” pentru copiii angajaților. Și multe altele. Profit de ocazie să le mulțumesc din suflet că au ales să pună o cărămidă la temelia primului proiect educațional adresat sportivilor și părinților din România: Mindit, Tremend, Publicis Sapient, CTP, OHVAZ, BIC.
Și ONG-urile trebuie să învețe să lucreze împreună. Nu să se comporte ca niște SRL-uri. În misiunea noastră de a face bine comunității, nu există competiție.
Dacă peste zece ani un fost copil care a trecut prin programele EGOAL ar spune despre tine o singură propoziție, care ai spera să fie aceea?
Of, Cătălin… Am mai spus asta și ți-o spun și ție. Poți să o lași așa, cu majuscule: ESTE ONOAREA VIEȚII MELE CĂ AM ȘANSA SĂ ÎI AJUT PE SPORTIVI SĂ ÎȘI ÎMPLINEASCĂ UN VIS! Îmi doresc ca acești sportivi minunati pe care avem onoarea să-i ajutam, să ajungă exemple pozitive pentru copiii noștri. Sa se implice din punct de vedere civic si să-și aducă aportul la un set de valori care sa construiască o societatea sanatoasa. Știu sunt cuvinte frumoase, care dau bine. Dar eu in asta cred, din tot sufletul meu. Sper să rămân inspirat de bunul Dumnezeu să fac lucrurile din ce în ce mai bune la EGOAL. Sper să fiu sănătos alături de cei dragi. EGOAL este și va fi aici pentru sportivi și părinți. EGOAL este un instrument, Cătălin. Dacă ei decid să îl folosească, bravo lor. Noi vom fi aici, pentru ei, pentru totdeauna. Educație pentru totdeauna.
Mulțumesc, în încheiere, lui Robert Glință — ambasadorul nostru — colegilor mei de la EGOAL, tuturor celor care m-au susținut și au avut încredere în mine. Mulțumesc și ție, dragă Cătălin, pentru că mi-ai dat ocazia să îmi pun pe hârtie — fie ea și digitală — gândurile mele.
Doar împreună vom reuși!
VALENTIN COMĂNOAIA – FONDATOR EGOAL
Cred că sportul poate forma mai mult decât campioni; poate forma lideri. De aceea, dincolo de activitatea mea profesională în industria IT, mi-am dedicat o parte importantă din timp construirii Asociației EGOAL, un proiect prin care încerc să aduc educația mai aproape de sport și sportul mai aproape de educație.
De peste 20 de ani lucrez în mediul de business, iar experiența acumulată m-a convins că valori precum disciplina, responsabilitatea, colaborarea și perseverența sunt la fel de importante în viață cum sunt pe terenul de sport. Din această convingere s-au născut proiectele EGOAL: seminarii, programe pentru copii și părinți, podcastul „Doza de Educație Sportivă” și alte inițiative prin care încercăm să deschidem conversații despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, performanța.
Nu cred că succesul se măsoară doar în medalii sau trofee. Cred că adevărata performanță înseamnă să formezi oameni care își cunosc valorile, își asumă responsabilitatea pentru alegerile lor și contribuie, la rândul lor, la comunitatea din care fac parte. Acesta este motivul pentru care fac ceea ce fac și direcția pe care îmi doresc să o urmez în continuare.
