Sub sorele dogoritor, a pornit la drum cu două rucsacuri. Primul era al ei. Îl știa bine. Îi cunoștea fiecare buzunar, fiecare cusătură, fiecare lucru pe care îl purta de ani întregi. Al doilea nu era al ei. La început, îl ținea doar pentru echilibru. Nu știa cum altfel…

„Lasă, îl duc eu până trecem de deal.” Și a mers.

După deal, drumul a devenit mai lung. Apoi mai abrupt. Apoi și mai lung și mai abrupt. Rucsacul a devenit mai greu. Dar nu l-a lăsat jos. Își spunea că va veni și ziua în care cel căruia îi aparține îl va lua de pe umerii ei.

A continuat să meargă.

Când se oprea să-și tragă sufletul, privea înapoi. Celălalt rucsac era tot acolo.

Au trecut anotimpuri… Spatele o durea, pașii deveniseră mai mici, iar drumul pe care odată îl privea cu bucurie începuse să-i pară nesfârșit.

Într-o seară, a ajuns la marginea unei ape. A lăsat rucsacul din spate și s-a așezat. Pentru prima dată, nu l-a mai ridicat. L-a privit cum cad din el lucruri pe care le purtase atât de mult timp, încât aproape uitase că nu îi aparțineau.

Nu greutatea drumului o obosise cel mai mult.

Ci faptul că, de atâta timp, îl parcurgeasingură, cu două bagaje.

A luat rucsacul ei și a pornit mai departe. Celălalt a rămas lângă apă. Nu l-a abandonat. Doar nu l-a mai purtat.

Există cupluri în care dezechilibrul nu este vizibil din exterior. Nu există neapărat conflicte permanente, lipsuri materiale sau probleme evidente. Și totuși, în interiorul relației, unul dintre parteneri ajunge să simtă că este responsabil pentru aproape tot ceea ce ține de funcționarea cuplului. El observă problemele, inițiază conversațiile dificile, caută soluții, încearcă să repare conflictele și investește constant energie în menținerea relației. În timp, poate apărea sentimentul că relația există mai ales datorită efortului său.

Un concept relevant pentru înțelegerea acestei dinamici este cel de suprafuncționare (overfunctioning), asociat în special cu teoria sistemelor familiale dezvoltată de Murray Bowen.

Suprafuncționarea apare atunci când unul dintre membrii sistemului preia în mod repetat mai multă responsabilitate, inițiativă, control sau reglare emoțională decât îi revine în mod sănătos. Nu este vorba despre faptul că unul dintre parteneri face uneori mai mult decât celălalt. În orice relație există perioade de asimetrie. Problema apare atunci când asimetria devine o regulă și începe să definească rolurile celor doi.

Unul dintre aspectele mai puțin intuitive ale acestui fenomen este faptul că suprafuncționarea unui partener poate favoriza subfuncționarea celuilalt. Atunci când o persoană anticipează permanent nevoile, rezolvă problemele, preia inițiativa și intervine înainte ca celălalt să fie nevoit să o facă, sistemul relațional se poate organiza în jurul acestei distribuții. Unul devine cel care „se ocupă”, iar celălalt cel care așteaptă, reacționează sau se adaptează. Astfel, apare un cerc relațional dificil de întrerupt: unul face mai mult pentru că simte că celălalt nu face suficient, iar celălalt ajunge să facă mai puțin deoarece primul preia deja responsabilitatea. În timp, primul devine tot mai frustrat și mai critic, iar al doilea poate deveni tot mai pasiv, defensiv sau dependent. Amândoi ajung să considere comportamentul celuilalt cauza problemei, fără să mai observe mecanismul circular care îi menține în aceeași poziție.

Suprafuncționarea nu este întotdeauna determinată de dorința de control. Uneori, în spatele ei se află anxietatea și dificultatea de a tolera incertitudinea. Atunci când o persoană simte că trebuie să anticipeze și să rezolve permanent ceea ce se întâmplă în relație, controlul poate deveni o modalitate de a obține temporar un sentiment de siguranță. Cu cât incertitudinea este mai greu de tolerat, cu atât crește tendința de a interveni, de a verifica, de a anticipa și de a prelua responsabilități.

Problema este că această strategie poate funcționa pe termen scurt, dar poate deveni costisitoare pe termen lung. Persoana care controlează, ajunge să fie epuizată, iar relația poate deveni dependentă de capacitatea ei de a menține lucrurile sub control. În același timp, partenerului îi poate fi diminuată oportunitatea de a-și dezvolta autonomia și responsabilitatea în cadrul relației. De aici apare adesea resentimentul.

Resentimentul este diferit de simpla nemulțumire. El apare atunci când efortul oferit este perceput ca fiind unilateral și când persoana simte că ceea ce face pentru relație nu este văzut, apreciat sau reciprocat. În spatele lui se află frecvent o nevoie legitimă de susținere și sentimentul că relația este responsabilitatea ambilor parteneri.

Totuși, există o distincție importantă între responsabilitatea pentru relație și responsabilitatea pentru celălalt. Într-un cuplu matur, fiecare partener este responsabil pentru propriile emoții, comportamente, alegeri și limite. În același timp, ambii sunt responsabili pentru calitatea relației pe care o construiesc împreună. Confuzia dintre aceste două niveluri poate conduce la o formă de implicare excesivă în care unul dintre parteneri ajunge să regleze, să repare sau să compenseze constant pentru celălalt.

Această dinamică poate fi greu de schimbat tocmai pentru că suprafuncționarea oferă persoanei un sentiment de utilitate și control. Renunțarea la o parte din responsabilitățile preluate poate produce anxietate. Cel care a fost obișnuit să țină lucrurile sub control poate avea dificultăți în a tolera faptul că partenerul va face lucrurile diferit, mai lent sau într-un mod pe care nu îl consideră ideal. De aceea, schimbarea nu presupune doar „să faci mai puțin”, ci și să poți tolera faptul că nu totul va fi făcut de tine și nu totul va fi făcut exact așa cum ai face tu.

Un cuplu funcțional nu presupune o împărțire matematică a tuturor responsabilităților. Echilibrul nu înseamnă neapărat 50/50 în fiecare zi. Există perioade în care unul dintre parteneri va avea nevoie să primească mai mult, iar celălalt va oferi mai mult. Ceea ce diferențiază însă o relație echilibrată de una bazată pe suprafuncționare este existența unei reciprocități flexibile: ambii parteneri pot contribui, pot primi, pot cere ajutor și pot prelua responsabilitatea atunci când este necesar.

De aceea, întrebarea relevantă pentru cel care simte că „duce relația în spate” nu este doar „De ce nu face partenerul meu mai mult?”, ci și „Ce responsabilități am preluat eu și continui să le preiau, deși nu îmi aparțin în totalitate?”. Această întrebare nu reprezintă o culpabilizare a celui care oferă mai mult. Este o invitație la observarea mecanismului relațional.

În multe situații, schimbarea nu începe atunci când îl determinăm pe celălalt să se comporte diferit, ci atunci când modificăm propria poziție în sistem. Uneori, pentru ca celălalt să devină mai responsabil, este necesar ca noi să renunțăm la o parte din control. Nu ca formă de retragere afectivă, ci ca modalitate de a permite apariția unei responsabilități reale și reciproce.

Un cuplu matur nu este unul în care unul dintre parteneri îl salvează permanent pe celălalt și nici unul în care fiecare se descurcă complet singur. Este o relație în care există suficientă autonomie pentru ca fiecare să rămână responsabil de propria persoană și suficientă interdependență pentru ca ambii să poată construi și susține relația.

Poate că una dintre cele mai importante forme de maturizare într-un cuplu este tocmai trecerea de la „Eu trebuie să am grijă ca relația să funcționeze” la „Relația noastră este responsabilitatea amândurora.”

Pentru că iubirea nu se măsoară doar prin cât de mult suntem dispuși să facem pentru celălalt. Uneori, iubirea matură presupune și să nu facem în locul lui ceea ce are nevoie să învețe să facă singur.

Cauzele psihologice ale suprafuncționării și pasivității:

Din perspectiva teoriei atașamentului și a terapiei centrate pe emoții, multe conflicte de cuplu sunt menținute de cicluri repetitive în care unul dintre parteneri caută apropierea sau confirmarea, iar celălalt se retrage. Johnson descrie aceste tipare ca fiind cicluri interacționale care mențin distresul relațional.

Într-o astfel de dinamică, suprafuncționarea poate deveni o formă de protest relațional: persoana face, insistă, repară, explică și încearcă să obțină implicarea celuilalt.

Dar cu cât insistă mai mult, cu atât partenerul poate resimți presiune și se poate retrage.

Iar retragerea îi poate amplifica primului anxietatea.

Astfel apare ciclul: anxietate → mai mult control → retragerea celuilalt → și mai multă anxietate → și mai mult control.

În acest punct nu mai avem doar „un partener care face prea mult” și „unul care face prea puțin”. Avem un sistem relațional care se autoreglează într-un mod disfuncțional.

Dar de ce devine celălalt pasiv?

Aici explicația trebuie făcută cu atenție.

Pasivitatea poate avea mai multe surse psihologice și nu trebuie redusă automat la lene, comoditate sau lipsă de iubire. Uneori poate fi o formă de evitare.

Dacă orice inițiativă este urmată de critică, corectare, comparație sau preluarea sarcinii de către partener, persoana poate ajunge să învețe că este mai simplu să nu inițieze.

În timp, se poate instala un mecanism de tip: „Oricum nu fac bine, oricum va face celălalt, așa că mai bine nu mă implic.” Asta nu înseamnă că pasivitatea este justificată. Înseamnă că ea poate fi învățată și consolidată relațional.

În unele situații, pasivitatea este o modalitate de evitare a responsabilității, deoarece aceasta presupune efort, frustrare, renunțarea la confort și asumarea consecințelor.

În acest caz, pasivitatea poate fi menținută de un mecanism simplu de învățare: dacă altcineva preia constant consecințele, eu nu sunt nevoit să mă mobilizez. Dacă partenerul va face cumpărăturile, va organiza casa, va rezolva problema, va iniția discuția, va repara conflictul și va menține funcționarea familiei indiferent de implicarea mea, costul psihologic al pasivității rămâne redus. Aici apare o diferență fundamentală între „nu pot” și „nu fac”. Prima situație poate necesita sprijin. A doua necesită responsabilizare.

Psihologia poate explica ambele comportamente, dar explicația nu trebuie confundată cu absolvirea de responsabilitate.

 Nevoia de autonomie poate avea și ea un rol important. Teoria autodeterminării, dezvoltată de Edward Deci și Richard Ryan, consideră autonomia, competența și relaționarea niște nevoi psihologice fundamentale. În relațiile apropiate, satisfacerea acestor nevoi este asociată cu o mai bună calitate a relației. Autonomia nu înseamnă detașare sau „fac ce vreau”, ci sentimentul că acționez din propria alegere și nu doar ca răspuns la presiune sau control.

Teoria autodeterminării explică un paradox interesant: cu cât un partener controlează mai mult și transmite „trebuie să faci”, cu atât celălalt poate resimți mai puțină autonomie. Iar atunci motivația poate deveni externă și reactivă.

Dar există și reversul: a respecta autonomia celuilalt nu înseamnă să accepți lipsa lui de responsabilitate. Un adult poate fi liber să aleagă și, în același timp, responsabil pentru consecințele alegerii sale.

Când celălalt nu se mobilizează

Există însă și situații în care retragerea din suprafuncționare nu produce schimbarea așteptată. Partenerul care a preluat mult timp responsabilitatea începe să facă un pas în spate, să nu mai anticipeze, să nu mai repare și să nu mai preia automat sarcinile celuilalt, însă partenerul nu se mobilizează. Nu preia responsabilitățile rămase neacoperite, nu dezvoltă inițiativă și nu pare suficient de preocupat de faptul că relația sau funcționarea familiei au de suferit.

Aici este importantă o distincție esențială: a-i oferi celuilalt spațiu să devină responsabil nu înseamnă că îl putem determina să devină responsabil. Un adult poate primi oportunitatea de a se implica și, totuși, să aleagă să nu o facă. În acest punct, problema nu mai poate fi explicată exclusiv prin dinamica suprafuncționării. Devine necesar să privim și către disponibilitatea reală a fiecărui partener de a contribui la relație.

Acest lucru este cu atât mai vizibil în ceea ce privește responsabilitățile cotidiene și gospodăria. Munca dintr-o casă nu înseamnă doar activitățile care sunt ușor de observat. Există și o componentă mai puțin vizibilă: observarea lucrurilor care trebuie făcute, planificarea lor, anticiparea nevoilor, organizarea, urmărirea și asumarea responsabilității pentru faptul că ele trebuie realizate. Această componentă este uneori numită „muncă mentală” sau „încărcătură mentală” (mental load).

Atunci când un singur partener devine responsabil nu doar pentru executarea sarcinilor, ci și pentru identificarea și coordonarea lor, apare o formă de inegalitate care poate fi greu de recunoscut din exterior. Chiar dacă celălalt „ajută” atunci când i se cere, responsabilitatea generală poate rămâne în continuare asupra aceleiași persoane. Într-o relație matură, responsabilitatea gospodăriei nu ar trebui să funcționeze printr-un sistem în care unul este managerul permanent, iar celălalt execută doar sarcinile distribuite.

Mai mult, atunci când un partener nu se mobilizează nici în fața consecințelor asupra relației, apare o problemă care depășește simpla împărțire a treburilor. Poate fi vorba despre o diferență profundă în ceea ce privește nivelul de responsabilitate asumat, disponibilitatea pentru

reciprocitate și importanța acordată relației. Nu orice lipsă de implicare este rezultatul unei dinamici create de partenerul care suprafuncționează și nu orice pasivitate poate fi „vindecată” prin schimbarea comportamentului celuilalt.

În acest punct, este important ca partenerul care a făcut prea mult să nu cadă într-o nouă capcană: să transforme renunțarea la control într-un test permanent pentru celălalt. „Acum nu mai fac nimic și să vedem dacă se descurcă” poate deveni o altă formă de control, în care fiecare acțiune sau inacțiune a partenerului este monitorizată și evaluată. Renunțarea sănătoasă la suprafuncționare nu înseamnă retragerea ostentativă din responsabilitățile comune, ci delimitarea clară între ceea ce îmi aparține mie, ceea ce îi aparține celuilalt și ceea ce ne aparține împreună.

Dacă, după ce responsabilitățile au fost clarificate și există posibilitatea reală de implicare, unul dintre parteneri continuă să nu se mobilizeze, este necesară o întrebare diferită: „Pot să accept că nu îl pot face pe celălalt să își dorească ceea ce eu consider necesar pentru această relație?”

Este una dintre cele mai dificile realități ale relațiilor adulte. Putem comunica, putem negocia, putem stabili limite și putem exprima consecințele. Nu putem însă produce motivație în locul celuilalt.

Iar uneori, problema cuplului nu mai este faptul că unul face prea mult, ci faptul că celălalt nu dorește sau nu este dispus să facă partea care îi revine, chiar și atunci când devine evident că relația are de suferit. În această situație, responsabilitatea celui care suprafuncționează nu este să muncească și mai mult pentru a salva relația, ci să observe realitatea relației și să decidă ce poate accepta, ce nu poate accepta și ce limite sunt necesare.

Un cuplu nu poate fi susținut la nesfârșit de efortul unilateral al unui singur partener. Poți compensa pentru o perioadă, poți susține, poți avea răbdare și poți trece prin etape în care unul oferă mai mult. Dar, dacă lipsa de reciprocitate devine o caracteristică stabilă, problema nu mai este doar despre cine spală vasele, cine face cumpărăturile sau cine organizează casa. Devine o întrebare despre parteneriat.

În fond, responsabilitatea într-un cuplu nu se referă doar la împărțirea sarcinilor, ci la disponibilitatea de a participa activ la viața comună. A fi partener înseamnă să observi, să inițiezi, să contribui, să repari și să îți asumi consecințele propriilor alegeri. Iar atunci când unul dintre parteneri refuză constant această participare, celălalt nu poate construi singur reciprocitatea de care are nevoie.

Uneori, maturitatea relațională presupune să încetăm să ne întrebăm cum îl putem determina pe celălalt să se schimbe și să începem să ne întrebăm ce ne spune despre relație faptul că el nu se schimbă, deși vede consecințele.

Bibliografie

*Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy. Harvard University Press.

*Nichols, M. P., & Davis, S. D. (2020). Family Therapy: Concepts and Methods. Pearson.

*Gottman, J. M., & Gottman, J. S. (2015). 10 Principles for Doing Effective Couples Therapy. W. W. Norton.

*Bowen, M. (1978). Family Therapy in Clinical Practice. Jason Aronson.

*Kerr, M. E., & Bowen, M. (1988). Family Evaluation: An Approach Based on Bowen Theory. W. W. Norton.

*Johnson, S. M. (2004). The Practice of Emotionally Focused Couple Therapy: Creating Connection. Brunner-Routledge.

*Johnson, S. M. (2008). Hold Me Tight: Seven Conversations for a Lifetime of Love. Little, Brown.

*Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.

*Daminger, A. (2019). The Cognitive Dimension of Household Labor. American Sociological Review, 84(4), 609–633.

*Reich-Stiebert, N., Froehlich, L., & Voltmer, J.-B. (2023). Gendered Mental Labor: A Systematic Literature Review on the Cognitive Dimension of Unpaid Work Within the Household and Childcare. Sex Roles, 88, 197–215.

*Coundouris, S. P., & Henry, J. D. (2026). A dyadic examination of the division of household labor and relationship quality from a tri-load perspective. Scientific Reports. *Miller, R. B., Anderson, S., & Keala, D. K. (2004). Is Bowen Theory valid? A review of basic research. Journal of Marital and Family Therapy, 30(4)

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)