Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spune-mi, te rog, cine este Florin Dumitrescu și ce mărturie depune despre sine?

Florin Dumitrescu: Sunt soț și tată a doi copii. M-am născut în 1966, cu puțin înaintea intrării în vigoare a decretului anti-avort al lui Ceaușescu. Dar, cum generația decrețeilor a venit ca un mare val, m-am simțit solidar cu ei, practic unul de-al lor. Și am trăit istoria împreună cu ei: am făcut școala comunistă, apoi l-am dat jos pe Ceaușescu, apoi am făcut practic de toate, câte vrei și nu vrei, din dorința de a ne propăși colectiv (cei mai „orientați” au știut să se propășească individual). De aceea, mi-am găsit greu matca, între textierie, publicitate, literatură și, mai târziu, carieră academică. Și zic asta sărind peste multe alte capete de drum pornite și abandonate.

Cândva, un jurnalist mai tânăr m-a definit inconsecvent și m-am supărat un pic. Să fii consecvent în anii ʼ90-2000 era destul de greu și, aș adăuga acum, era și păcat. România se restarta, era nevoie de oameni practic peste tot… Iar noi aveam senzația aceea îmbătătoare că salvăm țara, că democratizăm societatea, că (hai s-o zic, totuși) civilizăm națiunea. De multe ori ne înșelam, dar asta am înțeles mai târziu. Totuși, pot să spun cu mâna pe inimă că în toate activitățile m-am implicat total, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost cea definitivă. Am vândut în consignație cu tot devotamentul, cu totală conștiință de vânzător. Am făcut traducere-interpretariat cu ambiția de a fi o umbră, o mașină traducătoare invizibilă, care facilitează perfect înțelegerea dintre locutori. Am făcut și jurnalism, iar o vreme chiar mă prinsese microbul investigațiilor…

Acum încerc să mă adun, să-mi restrâng vagabondajul și, cât se poate, să fructific experiența deceniilor „cu de toate”. Totuși, e un domeniu pe care regret că l-am ratat: nu am învățat psihologie. Au fost situații, mai ales ca părinte, când știu sigur că m-ar fi ajutat. Și, cu ocazia asta, îi salut pe toți din comunitatea Psyche.

Ești cunoscut ca poet, textier, publicist și profesor. Cum se împacă aceste roluri, cum se întretaie? A cărui voce tinde să fie dominantă?

Deși încerc să-mi simplific viața, nu pot evita încurcăturile.

După 2000, pe vremea când lucram cu zel maxim în publicitate, am început să frecventez tot mai mult comunitatea de socio-antropologi din jurul lui Vintilă Mihăilescu, cel care pe vremea aceea conducea Muzeul Țăranului Român. Acolo se țineau niște dezbateri foarte animate, „Întâlnirile de la Șosea”. Eu, ca publicitar, eram invitat să „dau din casă”, apropo de așa-zisele tradițio-branduri (acele produse alimentare industriale care erau definite ca provenind de la mama, de la bunica, din inima Ardealului, bla-bla). Se întâmpla ca eu să fi participat la lansarea primelor astfel de sortimente care mimau tradiția și să cunosc ca insider „rețeta” comunicării lor. Oamenii de la muzeu m-au îndrăgit ca whistleblower, ca denunțător al unui sistem opac, dar cu mare putere de influență în societate. Pe vremea aceea publicitarii se credeau o castă superioară și nu prea dezertau din lumea lor de coolness. Eu aveam ceva exercițiu analitic, studiasem publicitatea și în practică, și în teorie încă din anii ʼ90 (la licența și masterul filologice, într-o perioadă în care în România nu existau școli de comunicare; a trebuit să procur bibliografie, am exploatat fiecare bursă afară, am băgat studiu în biblioteci la greu și mii de pagini fotocopiate, în epoca aceea pre-internet). Pe scurt, lui Vintilă i-a plăcut de mine și, la un moment dat, m-a invitat să fac un doctorat cu el. Ceea ce am și făcut. Am scris o teză despre tradițio-branduri, pe care am publicat-o acum zece ani. Așa m-am trezit cu un doctorat în sociologie, dar propriu-zis m-am specializat pe partea de antropologie, etnografie și studiu calitativ. Tot cam acum zece ani, Vintilă m-a îndemnat să trec de la etnografierea supermarketurilor la cea a piețelor agro-alimentare. Vizam un postdoctorat, dar în perioada următoare s-au sistat astfel de oportunități. Apoi, magistrul meu Vintilă Mihăilescu a murit. Eu însă începusem să fac cercetare de teren prin piețe și am continuat și după aceea, cu toată pandemia și cu toate eșecurile de a atrage finanțare.

Între timp, am primit job de lector la Facultatea de Litere a Universității din Brașov, la departamentul de Studii culturale al Facultății de Litere. La început am predat copywriting, apoi s-a adăugat un curs de antropologie socială. Cu timpul, mi s-au adăugat și alte cursuri, din aceleași arii de materii. Sunt conștient, de asemenea, că, deși nu predau literatură, profilul meu de poet și textier a contat în recrutarea mea la Brașov, unde există o tradiție a profilor-scriitori care îi inspiră pe studenții și masteranzii cu talent la scris. Există o emulație universitară, pe alocuri boem-goliardică, la care îmi place să particip și eu.

În paralel, de patru ani încoace, primesc de rezidențe pentru cercetare în timpul verii și am reușit să etnografiez piețe, târguri și oboare, mai cu seamă din Transilvania și Crișana. Nu reușesc să valorific cât ar trebui sub formă de articole, academice sau nu, toată masa de rezultate. Am un mic delay editorial, pe care sper să-l rezolv anul ăsta. Dar și mai acut resimt comandamentul civic de a salva piețele. Piețele și târgurile sunt pe cale de dispariție (sau de gentrificare), iar studiile academice despre importanța lor socială ar trebui în primul rând să pledeze pentru salvgardarea și patrimonializarea lor. În Franța tocmai s-a legiferat ca piețele să fie declarate patrimoniu cultural imaterial (atenție, nu clădirile, nu structurile sau vadurile ca atare; ci partea imaterială: biotopul social, atmosfera piețărească, practicile și relațiile interumane statornicite în timp, miza lor socio-culturală).

Așa că nu știu să spun care domină dintre toate aceste personæ din mine: cea de poet, cea de etnograf, cea de textier… Cred că sunt interesant pentru cititorii de poezie datorită background-ului antropologic și, în revers, articolele și cărțile mele de specialitate se citesc cu plăcere datorită exercițiului meu literar. De fapt, modelul meu este și în această privință Vintilă Mihăilescu: Profuʼ avea un condei excelent, el strălucea și ca antropolog, și ca scriitor, în complementaritate. Aș mai remarca doar, pentru cititorii acestei reviste, că Vintilă era psiholog ca primă formație, ceea ce este un fundament fertil pentru cine se perfecționează apoi în științe socio-umane.

În „Sentimentul naturii” (editura Max Blecher, 2023) este un puternic sentiment de traumă ecologică. Este de dorit o „regresie” în „acea bulbucare din bolboci a conștiinței noastre de ex-mormoloci”? Care credeți că este sentimentul omului față de natură? De care sentimente, stări îl vindecă natura pe om?

În carte explorez mai multe sentimente pe care omul le are față de natură, fie dinafara ei, fie dinlăuntrul ei; fie alarmat de distrugerile pe care i le-a provocat, fie căutând confortul unui culcuș „regresiv” în placenta ei primitoare… Am făcut aluzie la diverși autori, de la Leopardi și Homer până la Queneau și Blandiana… Într-o foarte abilă cronică, Iustin Butnariuc mi-a făcut bucuria să depisteze și una dintre referințele filosofice pe care le-am înglobat în poezia mea. Nu îmi place tendința cea nouă, prin care poeții își marchează opțiunile ideologice fățiș. Eu sunt „pe vechi”: cred că ideile poetice trebuie să înghită și să digere ideile filosofice. Mai ales dacă e vorba de ecologie, tărâmul echilibrului și al armoniei.

Nu se pune problema dacă natura vindecă sau nu. Se pune problema dacă persistăm pe calea antropică spre distrugere sau dacă îmbrățișăm natura, cu toate opțiunile pe care ni le oferă această alegere.

Ce încerc să spun eu oarecum nou, nu foarte intuitiv pentru toți cititorii, este că poezia constituie o cale de a regăsi natura și de a ne reconcilia cu ea. Poezia, prin intermediul respirației, al armoniei, al muzicii (de care este legară gemelar), al unui întreg „joc secund, mai pur”, acționează ca o pâlnie telescopică, ca un ochean al adevărului absolut (respectiv, al naturii).

Tot în „Sentimentul naturii” mi-ai lăsat impresia că mai crezi în rolul formator sau, mai mult decât atât, de inițiere creativă sau spirituală al profesorului. Cum crezi că este simțit profesorul Florin Dumitrescu de către studenții săi? Ce urmărești, în fond, să transmiți?

Ciclul central al volumului se referă la Profesoara de română, rol profund matriarhal. „Profa” nu e un simplu cadru didactic: este maternă, uneori castratoare, alteori seducătoare, chiar erogenă… Ea poate fi Poezia, poate fi Natura… poate fi chiar Școala sau – de ce nu? – Cultura română. Unii m-au citit biografic-psihanalitic și s-au întrebat dacă nu cumva am rămas cu o obsesie adolescentină față de profa de română din liceu. Toate receptările sunt permise, chiar încurajate, din partea mea. Am mai multe poeme despre profesoare, încă de la primele volume pe care le-am publicat. Vreau să fac o antologie Poeme cu profe și funcționare, în care să mai adaug poeme noi și în care să-mi explorez relația cu o feminitate dominatoare și regeneratoare.

Ca profesor azi, într-o epocă dură cu noi toți, dar mai ales cu generațiile tinere, încerc să transmit acele valori umaniste în care noi, oamenii veacului trecut, am crescut. Dar cu optimism și încredere, fără discursuri paseiste sau nostalgice. Sunt resemnat că nu pot oferi cantitatea de informații dintr-o enciclopedie online. Dar știu că pot oferi experiență și că pot transmite valori.

Prin textele, cu precădere, ale trupei Sarmalele Reci ai imprimat un discurs contestatar, ironic, social-politic. Cum vezi astăzi rolul angajamentului civic în poezia și literatura română contemporană?

Eu am început să scriu texte angajate social-politic încă din vremea debutului cu Timpuri Noi. O făceam instinctual, pentru că așa simțeam că trebuie să fie muzica rock: contestatară, frondistă. Mi-am făcut din asta un crez mai apoi, cu Sarmalele Reci. Între timp am scris  lyrics pentru mai mulți muzicieni și de fiecare dată am încercat să strecor măcar un fior de implicare civică.

Multă vreme, mai ales în anii 90 și la începutul anilor 2000, am crezut că poezia cultă, „scrisă pentru a fi citită” (cum zice Silvian Petre de la Survolaj), nu are aceeași forță, aceeași penetrare în conștiințe. Poeții tineri, douămiiști și post-douămiiști, m-au contrazis și mi-au demonstrat, mai ales prin forme de expresie precum precum spoken word, slam poetry, rap/hip-hop sau DJ-ing, că se poate crea poezie incisivă pentru un public nou, sensibil și conștient politic. Încerc să mă adaptez și eu la acest trend, dacă tot am acceptarea lor și dacă tot am atâtea săgeți în tolbă.

Cum percepi Brașovul cultural?

Brașovul mi se pare un oraș cultural vibrant și cosmopolit. Îmi place că are o anume sinceritate și deschidere care sunt sufocate în București de snobism. Brașovul e pe bune, nu se ascunde după atâtea cortine de fandoseală metaculturală ca Bucureștiul și asta îmi place. Am aflat că există și tensiuni, am aflat despre anumite probleme care au existat cu susținerea din partea primăriei a unor inițiative din zona de excelență. Îmi dau seama că nu e totul perfect, dar îmi place tendința. Am o prietenă poetă din București care spune că Brașovul nu are destulă viață de noapte, că sunt prea puține atracții etc., dar eu, unul, sunt la o vârstă în care ies mai rar și îmi convine ritmul ăsta.

Se vorbește de separarea creatorului de opera sa. Unde se trasează linia sau granița dintre biografie și ficțiune, în poezie? Un poet poate spune cu adevărat „Madame Bovary, c’est moi?”

Există poezie 100% biografistă. Un poet biografist absolut este Eugenio Montale: nu înțelegi ce scrie decât dacă-i pui în paralel poemele cu evenimentele trăite în respectivele epoci de creație. La început nu mi-a plăcut maniera asta, eram de părere că textul trebuie să transmită cât mai multe pentru cât mai mulți, indiferent de context. Dar cu timpul am înțeles că miza biografiștilor este autenticitatea, credibilitatea în sondarea condiției umane.

Poți să scrii poezie despre, de pildă, cât de grea e viața marginalilor, tu nefiind marginal: dar atunci riști să aluneci spre un anumit idilism burghez. Pe de altă parte, poți să scrii despre cât de grea e viața ta ca poet și să transmiți emoție cititorilor nepoeți, să îi pui în rezonanță cu tine pe plan uman. De exemplu, Elena Vlădăreanu văitându-se de cât de grea e viața de poetă, femeie și mamă este mult mai credibilă decât un poet proletcultist care cântă încordarea unui oțelar sau semeția unui tractorist, așa, din exterior. OK, poți ajunge la o literatură excelentă după un stadiu de documentare printre sculeri-matrițeri sau funambuli sau – știu eu? – țesătoare. Dar, dacă reușești să-i faci pe cititori să se identifice cu tine așa cum ești, un poet, un literat obsedat de cărți și frecventator de biblioteci, însă cu o viață interioară trepidantă, ai dat lovitura!

Eu, personal, nu mă consider poet un biografist, nu urmăresc o linie de tip Montale sau Vlădăreanu; însă criticii îmi depistează pe alocuri filoane biografiste și atunci îmi dau seama că sunt mai puțin cameleonic decât credeam.

FLORIN DUMITRESCU (N. 1966, București)

debutează ca textier pentru Timpuri Noi la sfârșitul anilor ’80. Se consacră cu Sarmalele Reci, cărora le este unic textier din 1993. În următorii treizeci de ani, compune texte pentru o varietate de muzicieni de pop, rock, folk și jazz. Publică volumele Ana are mere (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut), ÎNcântece (Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie), Dodii (Vorpal/Nemira, 2016) și Sentimentul naturii (Casa de Editură Max Blecher, 2023, cu ilustrații de Adrian Preda). Participă la cele trei volume colective ale grupului Marfă (1996, 2012 și 2019).

În prezent, este lector la Universitatea Transilvania din Brașov, unde predă antropologie și copywriting.