Cronica volumului de proză, Arborele îndoielii de Savu Popa (Editura pentru Artă și Literatură, 2025)

Savu Popa (născut în 1991, la Sibiu) este poet, prozator, eseist, critic literar și profesor de limba română. De asemenea, este doctor în filologie în cadrul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză de doctorat despre Ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. A debutat cu volumul de poeme, Ipostaze (Paralela 45, 2017). Au urmat volumele de poeme, Noaptea mea de insomnie (Cartea Românească, 2018), O cameră fără prize (CDPL, 2022) și De-a v-ați ascunselea cu poezia (Școala Ardeleană, 2023), volumul de critică literară, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Eikon, 2022), romanul, Rețeaua Subterană (Cartea Românească, 2024) precum și volumele de proză scurtă, Strigoița (Editura pentru Artă și Literatură, 2023) și Arborele îndoielii (Editura pentru Literatură și Artă, 2025). Asupra celui din urmă volum de proză mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Din punct de vedere al tematicii și al imaginarului, noul volum de proză, Arborele îndoielii, vine într-o descendență firească a celui dintâi, Strigoița, autorul explorând în continuare zona fantasticului și a insolitului. Însă între cele două volume există și câteva diferențe esențiale, care le individualizează, oferind astfel, fiecăruia în parte o identitate proprie, unitară. Astfel, dacă în Strigoița, avem de a face cu o serie de mituri rurale, din zona Ocna Sibiului, mituri pe care Savu Popa le exploatează impecabil, imprimând fiecărei proze din volum și ca atare, volumului întreg o atmosferă de legendă, de timp ancestral, de basm, în Arborele îndoielii, fantasticul izvorăște cu precădere din lumea urbană și nu din mituri, ci din episoade actuale, desfășurate în atmosfera zilelor noastre, fapt ce sporește și mai mult zona de insolit, dat fiind faptul că lumea contemporană este îndeobște percepută ca fiind una lipsită de orice formă de magie sau de fantastic.

Dar elementul care dă cea mai mare doză de unicitate acestor proze este, după părerea mea, faptul că fantasticul și insolitul țâșnesc de această dată dintr-o serie de situații în care personajele principale au de luptat cu diverse umbre interioare, cu frici, obsesii, mustrări de conștiință, naivități, frustrări înrădăcinate în solul mișcător dar atât de dur al psihicului uman, și în general cu acele trăiri, stări sau convingeri pe care refuză să și le conștientizeze, să și le asume, permițându-le astfel să preia controlul integral atât asupra sufletului cât și asupra trupului. Altfel spus, avem de a face cu o serie de somatizări ale unor umbre interioare deosebi de puternice.

Ca de exemplul, în Hibernarea norului, vedem un copil sau poate un adolescent, care lăsându-se stăpânit de fascinația sa pentru nou, pentru necunoscut, precum și de un curaj complet irațional, vecin cu naivitatea extremă,  ajunge să călătorească în noapte și totodată, în necunoscut, „călare” pe un nor. În Dușmani invizibili, un om în toată firea este chinuit în vise de proprii demoni interiori, partea cea mai stranie venind din faptul că lupta ajunge să se vadă la exterior, trupul acestuia devenind de-a dreptul tumefiat, fără ca cineva să îl atingă propriu-zis. Iar în Pianul fără clape, vedem cum obsesia unui profesor de desen pentru perfecțiune, izvorâtă din propria sa lipsă de echilibru interior, de armonie cu sine însuși, îl aruncă într-o dublă captivitate: atât în cea a propriului coșmar, cât și în cea a unui glob de sticlă fermecat.

Dar poate cea mai complexă proză din acest punct de vedere, al explorării psihicului uman și al mecanismelor după care acesta se conduce, este Umbrelele căzute din cer. Protagoniștii acestei proze sunt doi tineri, băiat și fată, aflați la o vârstă cuprinsă undeva între adolescență și tinerețe, care ajung la performanța de a conștientiza că suferă de o formă de orbire sufletească, spirituală, care le afectează contactul cu realitatea exterioară, pe care o percep cumva distorsionat. Mai mult decât atât, s-au gândit inclusiv la o soluție de vindecare și sunt poate 99% hotărâți să o încerce, să experimenteze rețeta biblică, hristică, a ungerii ochilor cu tină, adică cu un amestec de praf cu scuipat, brevetată de Hristos în Evanghelii, prin care un orb din naștere este vindecat atât de orbirea sa trupească, cât și de cea sufletească. Cu toate acestea, elementul de insolit ce se manifestă pe nepusă masă în proximitatea lor, sub forma unei ploi de umbrele, acel fatidic 1%, le distrage atenția și renunță la planul lor de vindecare, alegând să se piardă din nou în realitatea distorsionată de afară, rod al distorsionării adevărului interior. Caz în care se impune întrebarea, relativ retorică, dacă nu cumva avem de a face aici chiar cu o frică de vindecare și dacă nu cumva, suferim cu toții de aceasta.

De altfel, un element de legătură, ce funcționează ca un veritabil fir roșu ce se țese între majoritatea prozelor din acest nou volum este acela că, fantasticul sau elementul de insolit se manifestă de cele mai multe ori sub forma unor fenomene ale naturii sau pornesc de la ceea ce oamenii din vechime numeau stihii: apa, fie ea sub formă lichidă sau gazoasă, focul, prezent atât ca pârjol, ca incendiu provocat, cât și ca fenomen al naturii, sub forma arșiței sau a vipiei de miez de vară, vântul, înțeles ca furtună, pământul, dar și natura, cu arborii săi, și nu în ultimul rând, cerul, cu tot cu spațiul cosmic. Desigur că și acest detaliu are semnificația sa și anume aceea că, forțele naturii vor fi mereu un factor de imprevizibilitate în viața omului, și că acesta, cu toată tehnologia și cu toată mândria sa eronată de pseudo-demiurg, nu o va putea niciodată controla nici măcar în parte, cu atât mai puțin în întregime, ba mai mult, va fi mereu o victimă infimă, lipsită de orice putere, în fața stihiilor.

Așadar, prin Arborele îndoielii, Savu Popa nu ne oferă doar un nou volum de proză scurtă foarte bine scris, nici măcar doar o altă întâlnire livrescă cu fantasticul și insolitul, ci ne oferă inclusiv o invitație la reflecție interioară, la sondarea propriilor adâncimi psihologice, la conștientizarea umbrelor interioare și la o împăcare cu acestea înainte de a fi prea târziu.

ROMEO AURELIAN ILIE (RAI)

s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București.

Din anul 2008 publică poezie, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: Convorbiri literare (Iași), Timpul (Iași), Timpul din România (Ediția de Chișinău a revistei Timpul), Tribuna (Cluj – Napoca), Actualitatea literară (Lugoj), Bucovina literară (Suceava), Poesis International (București), Dilema Veche (ediția on-line), Fragmented Voices (Cehia), A Too Powerfull Word (Serbia), New York Magazine (S.U.A.), Kametsa (Peru).

În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul  la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în anul 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, Lacrima Tatălui, la editura Casa de pariuri literare.