Cu un titlu intrigant, Șerban Mihalache te aruncă imediat într-un univers la fel de uneltitor stilistic, fiecare vers finalizându-se cu un slash / sau două //. Acest detaliu inovator străbate toate liniile poemelor și, desigur, te face să te întrebi dacă semnifică în același timp un mod (corect) de a le citi, mai ales întrucât ritmul pare a fi foarte important, marcând progresiv și & din ce în ce mai accentuat poemele, pe măsură ce le traversezi. Așa cum ne spune și poetul Radu Nițescu pe coperta IV: „Extrem de inventiv în limbaj și cu o deosebită grijă pentru ritm, Șerban Mihalache se îndepărtează (…) de discursul răpus în temă al biografismului, propunând o călătorie în zone mai puțin explorate”. Dacă îl asculți o singură dată pe Șerban Mihalache citind poezie, îți dai seama că însemnătatea aceasta a ritmului este dublă și că nu are în niciun fel doar un rol static. De altfel, abandonând rima, poezia contemporană a mizat adesea pe un anumit tip de ritm — dar aici pare că suntem la graniță și doar un pas mai mult (mai degrabă decât mai puțin) intenționat ar putea să-l transporte pe poet nu mai departe de Marte, ci spre rimă și probabil că ar face-o chiar foarte bine.

Prima impresie la întâlnirea cu poezia din vom trece de Marte dar nu imediat este una a confuziei. O ceață plăcută și amețitoare pentru că ești sedus din prima clipă stilistic și prin alegerea destul de neașteptată a cuvintelor, o tehnică pe care ai avea tendința s-o privești ca fiind heideggeriană (și nu prin abundența cuvintelor, căci aici efectul este opus, ci prin integralitatea însemnătății lor care îi este complet cunoscută scriitorului și absolut nedeslușită cititorului, dezvăluirea fiind marcată de un limbaj abscons). Accesarea limbajului de către cititor trebuie făcută treptat și poate că aici e necesar să te debarasezi din când în când de vălul hipnotic cu care te-a amăgit încă din primul poem. Din acest punct de vedere, e o surpriză să știi că Șerban Mihalache a terminat Facultatea de Electronică și nu e un fenomenologist cu un interes brusc pentru filosofia analitică, iar eu a trebuit să-mi remaintesc de câteva ori că nu am de-a face cu un fost student la Filosofie, un detaliu biografic pe care țineam morțiș să i-l atribui printr-un evident exces de imaginație.

Desprinderea de hipnoza lui Șerban Mihalache, iată primul prag pe care trebuie să-l treci pentru a te angaja comprehensiv versurilor— lucru deloc ușor și asta nu doar pentru că are acest potențial narcotic din punct de vedere stilistic, ci și pentru că este ager în prelucrarea imaginilor, oscilând cu o ușurință suspectă cadrele. Cadre care, deși nu sunt narative și avem de-a face cu o sintetizare atentă (evitând înfloriturile, ocolindu-le cu o intenționalitate dificilă de ignorat), țes facil dualitatea science fiction – realism. Într-un moment ești pregătit să te lași sedus de potențialitatea unei călătorii interstelare, captiv exprimărilor criptice și atent la existența obiectivă undeva departe, chiar dacă nu imediat, „pe deasupra noastră doar comete//”. În celălalt moment, care va veni mai curând decât crezi, mai ales întrucât nu-l vei aștepta câtuși de puțin, vei fi transportat înapoi cu picioarele pe pământ (deloc greșit dac-ai spune Pământ) într-un mod, dacă nu surprinzător, atunci „anticlimatic”: dragostea,. Acest catalizator este cu atât mai nebănuit cu cât avem de-a face cu sfera intimității și a declarațiilor, o descoperire epatantă, deloc dedusă din atmosfera primelor poeme. Mai mult decât atât, te fac să regândești inclusiv motivația și senzația din spatele poemelor în care nu știai încă tot contextul.

Dacă există ceva din misterul din thrillere și în afara genului lor, atunci el a fost inserat cu iscusință în trecerea de Marte, deloc imediată. Avem un plot-twist perfect în sectorul codificat, de nicăieri nu am văzut venind umanitatea în felul ei cel mai simplu de înțeles (sau, în unele cazuri, simplitatea și apropierea cele mai râvnite). Nu eram pregătită, iar asta nu doar că m-a surprins și mi-a plăcut, dar m-a intrigat alăturarea acestui limbaj obscur și complex cu iubirea, făcându-te să te întrebi dacă aceste poeme sunt transformate per se în niște poeme de dragoste sau jocul este unul extins, un ping pong între viitorul imposibil de imaginat altfel decât prin formulări ermetice (paradoxal, care nu sunt închise în toate direcțiile, ci doar înspre cea care ne cuprinde) și viața de zi cu zi care este redată în cel mai accesibil mod cu putință.

„încotro spre tine

mă tot uit /

la picioarele femeilor /

prin baruri /

prin autobuze /

pe stradă /

unele mai sunt /

lungi /

pline /

zâmbitoare /

corintice /

albe sau /

îngălbenite de timp /

descoperite /

nedescoperite /

niciunele nu sunt ca ale tale //”

(pag. 47)

Simplitatea stilistică e complicitară, iar de asta îți dai seama mai devreme sau mai târziu, în timpul citirii sau retrospectiv. Cuvinte puține, exprimări directe, delimitare tehnică curată, aproape aseptică, o editare concentrată & voită, stopată superb cu / și //. Cât avem de-a face cu posibilități cosmice, limbajul este codat, atent ales și cizelat, cu o urmă de artificialitate aproape necesară. Trecând înspre realism și oferindu-ne câte o privire (uneori deloc fugară) asupra intimității, sare înapoi spre origine, delimitează și caută la fel de voit cuvinte elementare pentru a vorbi despre lucruri elementare. Însă jocul continuă și, deși există această tranziție de limbaj (și, în definitiv, și de lumi), nu le separă complet și face un melanj cel puțin intrigant, făcând realismul să coexiste cu sfera expectativă a SF-ului într-un mod care excede credibilul.

„o limbă /

în care dragostea e /

mereu pe cale /

de a fi eludată /”

(pag. 73)

Odată ce terenul acesta a fost pregătit și ai zice că e suficient, poți pune mâna pe poezia frumos structurată a lui Mihalache, te așteaptă încă o ofrandă, de data aceasta a sinelui și a viziunii asupra lumii. Pe acestea două le-am găsit mult mai subtile, inserând adesea nu elemente de biografism, cât mai degrabă fragmente ale unor viziuni pe care le ghicim personale, amestecându-se cu anumite lucruri care, odată ce s-au întâmplat, au modelat experiența și înțelegerea lumii. Și, spre deosebire de momentele în care vorbește despre intimitatea dragostei, aici limbajul se amestecă și nu vedem aceeași transparență / simplitate în exprimare. Nu știm dacă este aici o teamă, o dificultate a aruncării în vulnerabilitate sau o dedublare nevinovată — ar putea deveni subiectul unei alte discuții sau a unei alte cărți, dar aici limbajul se amestecă. Suntem trecuți din straturile codificate & criptice, prin acele exprimări pe care eu însămi le-aș fi citit, printr-un exces de imaginație (iată, repetitiv), SF-heideggerian, pentru a ajunge la ceea ce vom privi ca o țesătură voalată despre sine sau o critică socială neamănunțită. E suficient să spun că, dată fiind situația, aici devine cel mai dificil să te rupți de hipnoza poetului și e o plăcere aproape vinovată să te scufunzi în ea pe de-a-ntregul.

„o manta de citoplasmă-nvolburată /

o rupere de nori neterminată //

o pledoarie pentru magma ta //

o șsă știm că lutul e comun

o să pot să nu mai presupun”

(pag. 46).

A fost o plăcere neașteptată pentru mine cartea asta de care mărturisesc că m-am apropiat greu — am ținut-o mult pe noptieră până mi-am făcut curaj s-o încep. Nu neapărat descurajată de slash-uri, cât neîncrezându-mă prea tare în repetitivitatea lor obsesivă. Într-un fel, presupun, mi-a fost teamă că o s-o judec superficial din pricina asta și mi-am dorit să n-o fac, așa că am avut răbdare și m-am pregătit pentru ea. N-am știut și mi-a plăcut să nu știu că aveam să citesc o carte atât de intensă și anestezică, găsind confort neașteptat mai ales în dualitatea acestui limbaj și ritmicitatea excelentă a versurilor.

Șerban Mihalache – Vom trece de Marte dar nu imediat, Casa de Editura Max Blecher, București 2023

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). A doua sa carte: „Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex) a apărut în 2024. E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro