Când am citit Night Sky with Exit Wounds, prima carte de poezie a lui Ocean Vuong, am rămas mai mult tăcută. Nu am știut cum să exprim nici fascinația și nici plăcerea de a fi descoperit poezia lui, așa că m-am bucurat singură, notându-mi mental din când în când versul ăsta: and remember loneliness is still time spent with the world (poem numit emblebatic Sometime I’ll love Ocean Vuong, îl poți asculta citit de autor în New Yorker), un panaceu neașteptat pentru o maladie de care eram mai mult sau mai puțin conștientă. Ajungând la a doua sa carte de poezie (după ce am citit și romanul Pe pământ suntem strălucitori o clipă), mi-am zis două lucruri: că e formidabil și înfricoșător să spui că timpul e o mamă (dar că nu poate fi nicicum altfel) și că am nevoie să nu las cartea asta să treacă fără să sedimentez măcar parțial experiența ei în scris. Nu știu de ce e așa, poate pentru că gândesc mult mai bine scriind și ceea ce am experimentat (aici citit) are mai mult sens atunci când îi pot oferi această formă retrospectivă. Poate că e un act egoist (chiar dacă ține de cunoaștere), această analiză are rolul unui jurnal, un demers cu efect bumerang. Parțial e înțelegerea cărții, parțial e o privire mai mult atentă decât critică asupra a ceea ce am vrut (sau putut) să iau din această lectură.
Mi se pare dificil să vorbesc despre poezia lui Ocean Vuong probabil și din cauza barierei limbii — mereu mi s-a părut bizar să scriu în română despre o carte pe care am citit-o în engleză, dar aici e ceva mai mult, o parte din limbajul lui Ocean Vuong nu rămâne inaccesibil, cât fascinant și descurajant în accesarea lui directă, personală. Devine prea ușor pentru cititor să-l pună pe un piedestal pentru că ușurința cu care manipulează și își însușește cuvintele are această forță de a te lăsa tăcut. Este, deci, o provocare personală să ies din acest hățiș și să încerc să trasez, cu liniuță sau nu, întâlnirea cu poezia din Time is a mother.
Avem și noi cărți care vorbesc despre pierderea unui părinte, una dintre cele mai frumoase și emoționante pentru mine rămâne probabil Cronicile Akasha de Ștefania Mihalache. La Ocean Vuong însă acest demers de a vorbi despre mama care a decedat se transformă într-un prilej supărător de a vorbi nu doar despre ea, despre ei, ci și despre sine — înainte, după, dar și fictiv. M-a surprins să-l aud vorbind într-un interviu la NPR (sifts through the aftershock of grief) despre libertatea (sigur amestecată cu necesitatea) de a scrie după moartea mamei sale, o libertate care e desigur sfâșietoare. Dualitatea nu se oprește aici, doar că aceasta e mai puțin surprinzătoare: faptul că timpul s-a împărțit în mod necesar în două, ziua de azi populată de absența mamei sale care, oricum ar fi, nu va mai putea fi umplută niciodată și ziua de ieri (chiar dacă ieri era în urmă cu 3 ani), când ea încă exista și viața avea un anumit sens și spațiu al său.
Nu e prima oară când Ocean Vuong vorbește, într-un fel sau altul, despre mama sa. Nu o face doar în prima sa carte de poezie, ci și romanul semi-autobiografic (deși poate mai corect spus ar fi pseudo-autobiografic) are la bază ideea unei scrisori/cărți scrise pentru o mamă analfabetă, care nu poate citi. Tema este recurentă în opera sa și reflectă într-adevăr realitatea: provenind dintr-o familie de imigranți (Vietnam), locuind și crescând alături de mama și bunica sa în America (în cazul lui, de la vârsta de 2 ani), devine fluent și american în adevăratul sens al cuvântului, în timp ce mamei sale limba, cel puțin cea scrisă, îi rămâne inaccesibilă. În niște interviuri mai vechi, Ocean Vuong povestește despre cum a vrut să își însușească mai bine limba vietnameză, dar a renunțat la o mai studia în momentul în care, vorbind cu mama lui, a ajuns la o nouă barieră: aceasta cunoscând limba doar de suprafață, fără dedesubturi și ascunzișuri, era incapabilă să îi răspundă la întrebări sau să acceseze împreună cu fiul ei o înțelegere mai complexă, cu subtilități, a limbii în care se născuse, crescuse și pe care o cunoștea, de altfel, cel mai bine. Mi s-a părut sfâșietor atunci, mi se pare și acum, la fel cum mă emoționează cumplit (ca cineva care a devenit interesată de descendență; într-o măsură sau alta probabil toți suntem) atunci când vorbește despre meseria mamei sale (manichiuristă, pedichiuristă) și plăcerea pe care a simțit-o aceasta observându-și fiul cu trăsături asiatice stând în fața unei săli pline de „albi” care îl admirau și aplaudau (să zicem, în urma unui eveniment pentru vreo carte de-ale sale). Șocul, plăcerea, fascinația — toate astea le înțelegi mai bine când îți imaginezi că viața acesteia într-un salon a constat cel mai adesea în a sta cu capul aplecat, lucrând la niște unghii, cu răbdare și brațele încordate ore în șir.
Devine un teren sensibil care se poate transforma în ceva teribil de sentimental — până la urmă, nu poți dezveli această umanitate fără să simți un fior. Dar Ocean Vuong, acest maestru al limbajului, știe cum să pună toate acestea în poezie, să țese și să dezvăluie, să învăluie și să încețoșeze, poate aici pentru a se aduce și pe sine — dacă nu la liman, atunci în altă parte, vreo destinație nebănuită, un loc necunoscut pe care în sfârșit trebuie să-l acceseze.
Așa că atunci când spune că timpul e o mamă, nu face un joc de cuvinte și, cu siguranță, există o reticență în a privi asta epistemologic, însă e în aceeași măsură ceva ce se poate transforma într-un adevăr universal valabil. Pentru mine, lucrul ăsta intră în categoria acelor gânduri pe care nu îmi permit încă să le accesez prea mult. Cursul firesc al vieții poate deveni banal în gândire & scris, dar nu e mai puțin sfâșietor atunci când se întâmplă, până la urmă tragediile personale au cel mai mare efect de adevăr, cunoaștere și durere asupra noastră, chiar dacă din exterior pot fi privite ca lamentabile sau lucruri firești. Cu alte cuvinte, a te gândi la viitorul care îi așteaptă pe părinții tăi, în aceeași măsură în care te așteaptă și pe tine, nu e un lucru plăcut. E ceva ce poți amâna, pui într-un sertar pe care știi că într-o zi va trebui să îl deschizi, deși nu vrei, devine inconfortabil și să gândești & să vorbești despre asta. A citi, însă, cum timpul e o mamă, îți oferă o alinare neașteptată, chiar dacă pe alocuri înfricoșătoare. La Ocean Vuong rămâne vie, dezbrăcată, vulnerabilă, într-un fel aproape exhibiționist, folosirea limbajului — nu neapărat ca iubire, ci ca singura unealtă accesibilă. Dacă nu unealtă, atunci chiar o armă (făcând aici o paralelă simbolică cu pistoale, praful de pușcă, violența care apar în ambele sale cărți de poezie). Este Ocean Vuong un luptător sau nu, trebuie să se scuze sau nu că ceea ce poate folosi cu adevărat este limbajul, poate deveni acesta folositor, salvator, distrugător?
“I reached into my pocket
but the gun was gone.
I must’ve dropped it while burying my language
farther up the road.”
Ocean Vuong duce mai departe de sentimentalism pierderea mamei sale — ajunge să vorbească nu doar despre sine (fie ca proces identitar sau de libertate), ci să mai exploreze încă o dată originile, dând naștere unor zone, spații și personaje fictive care pot reprezenta pe rând simboluri pentru identitatea națională (să zicem America vs Vietnam), pentru un tată (absent versus prezent), pentru un băiat gay care a reușit sau nu a reușit să acceadă afecțiunea pe partea paternă. Își arogă și această libertate de a vorbi și a țese și despre viața partenerului său — un demers care întotdeauna mi s-a părut fragil și curajos în aceeași măsură. M-a fascinat modul în care reușește să adauge aceste poeme fictive printre celelalte, cu o substanță cel puțin aparent autobiografică — a făcut-o și în prima carte, o face parcă și mai intens în Time is a mother. Am privit mereu cu ochi oarecum critici această ficționalizare. În parte pentru că uneori mă simt trădată. Alteori pentru că mi se pare un pic dificil să extrag un sens exact al acestui demers (care uneori înglobează chiar și intențiile pe care le-a avut sau nu autorul în acel cadru). Un răspuns la această nesiguranță în fața ficționalizării nu am și nici nu cred că o să am prea curând, dar ce a fost reconfortant aici a fost că am putut să navighez printre poeziile respective fără să mă pierd, să mă simt trădată sau să mi se pară că e ceva forțat acolo. De fapt, cred că, mai departe de emoțiile profunde pe care le-am experimentat citind cartea asta, am reușit în sfârșit să învăț un pic mai mult despre diversitatea, scopurile și modurile diferite ale poeziei, rămânând doar parțial (din fericire) îngenuncheată în fața ușurinței cu care manipulează limbajul.
Am rămas mai ales cu forța aceasta cu care s-a narat pe sine și istoria familiei sale, prezența mamei și durerea pierderii ei, ficționalizarea tatălui, a sa, și mai ales a acestui băiat cu un pistol în buzunar, gata să-l folosească sau niciodată gata să-l folosească. La sfârșit, îți dai seama, la fel cum o faci poate și în celelalte cărți ale sale, că limbajul este o victorie, chiar dacă e singurul care i-a fost cu adevărat accesibil, chiar dacă uneori e tot ce mai rămâne, chiar dacă spune ”I’m sorry for being useful only in language.”
RAMONA BOLDIZSAR
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). A doua sa carte: „Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex) a apărut în 2024. E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.
O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro