Recent a apărut un prim volum dintr-o trilogie poetică: Restul de Svetlana Cârstean. E intrigant însuși proiectul unei trilogii, mai ales după finalizarea primei cărți pentru că, evident, creează așteptări și viziuni. Pentru că așteptarea face parte din țeserea misterului. Dar și pentru că, personal, mă întreb unde va duce această trilogie. Și dacă voi cădea iar și iar în capcana de a privi (prea) mult înăuntrul meu atunci când o să citesc. De fapt, ar fi aproape naiv să cred că nu se va întâmpla asta. Nu doar pentru că e un modus operandi când vine vorba de poezie, dar și pentru că nu am citit nicio carte de Svetlana Cârstean fără să mă zguduie (și le-am citit pe toate). În Restul (Nemira, 2025) am fost obligată să mă gândesc de mai multe ori la influența directă dată de sistemul economic asupra scrierii de poezie (aici ne gândim la capitalism), dar și la ideea evidentă de rest în conexiune directă cu poezia care „e un rest. Ce rămâne de la masa celorlalți”, ceea ce ar putea fi în aceeași măsură dramatic și fantastic.

Svetlana Cârstean explorează mai multe teme în această carte, dar lectura mea a fost concentrată pe ideea de poezie ca rest (uneori chiar emblematic, ca un simbol al capitalismului și ideea mereu prezentă și în noi, ce facem, cât facem, cum facem, cum definim ceea ce suntem – și mereu în raport cu performanțele noastre). În același timp, nu am putut să nu mă identific mai mult decât mi-ar plăcea poate să recunosc cu androginismul perpetuat în mai multe poeme. Acestă idee, dacă nu credință, că există în noi mai multe fațete, atât femininul cât și masculinul și că acestea sunt definibile prin termenii sociali și culturali pe care i-am înglobat de-a lungul timpului.

Ce e feminitatea și ce e masculinitatea? Avem răspunsuri concrete pe care le formulăm descriptiv într-o conexiune directă cu educația pe care am primit-o. A trăi într-o societate patriarhală înseamnă a avea o ideologie clară cu privire la ce este feminin și ce este masculin. Și totuși, atunci când încă nu fusesem atinși de toată pelicula sexistă, nu eram atât de pregătiți să numim și delimităm drastic. Peliculă care ne va îmbrățișa ca o aură invizibilă, fără voia noastră (câteodată pentru tot restul vieții, alteori, sperăm, până la momentul prielnic iscoditor, când îndoiala se ivește și reușim să vedem și în afara baremului normativ). Poate chiar înainte să reușim să numim ideea de bărbat versus femeie, suntem gata să le ținem pe amândouă în noi. În Restul poeta adesea vorbește despre un bărbat interior și această ipostază a jonglării între feminin și masculin mi-a provocat o familiaritate primară care m-a făcut să gândesc de mai multe ori că așa este și trebuie să fie pentru cei mai mulți dintre noi. Un cititor și mai îndrăgostit de conexiuni decât mine va face o analogie cu mitul androginului platonician, spunând poate că nu e vorba despre suflete pereche cât e vorba despre o întregire a sinelui. Susținând poate naturalețea acestei fluidități. Este interesant totuși de privit asta chiar în miezul societății patriarhale cu denumirile concrete și încărcate de prejudecăți (femeie versus bărbat) și a privi această experiență androgină cu tot bagajul cultural posibil. Experiența pe care o ai trecând prin aceste ipostaze este una liniștitoare – fluiditatea e naturală în poeme, chiar și în contextul acesta închegat cultural și social.

În multe feluri, Restul e un volum de poezie care analizează statutul poeziei și al celui/celei care-o scrie în interiorul capitalismului, în mijlocul tuturor canoanelor și elementelor concrete. Ce este poezia aici? Cine suntem noi când o scriem? Ce poate oferi, în mod concret, societății și celorlalți? Noi ce producem?

Într-un interviu la Timpul Prezent cu Adela Greceanu, Svetlana Cârstean vorbește mai pe larg despre proiectul primului volum din trilogia promisă. Au fost mai multe lucruri lămuritoare și cuprinzătoare pe care le-a spus poeta în acest dialog. Însă sunt câteva care au rămas cu mine mai mult timp pentru că au acest potențial de a se transforma în obsesii personale. Dar și pentru că a vorbit cât se poate de lucid despre ceea ce poate sau nu poate să facă poezia. În fond, eu nu am un răspuns la întrebarea asta și e posibil ca, într-un mod concret și definitiv, să nu am niciodată.

Ce au în comun pentru mine filosofia și poezia nu e doar cunoașterea, ci și această calitate, s-o numim în mod necesar calitate, de a nu oferi concluzii indestructibile, certitudini rigide (în alte contexte de fapt căutate și benefice). Un tip de soluție se poate oferi întotdeauna, dar ce este formidabil nu e faptul că se poate schimba, ci că un alt tip de răspuns, într-un context diferit, ar putea fi la fel de valid. Privesc poezia din Restul și ca pe o analiză a vieții în capitalism, dar și ca pe o încercare de a plasa scrierea ei. Nu neapărat (doar) într-un sistem, ci mai degrabă de a-i sublinia și această valoare de rest – restul, după tot ceea ce am experimentat în decursul unei zile sau a unei vieți într-un sistem sau altul politic, normativ, social, religios ș.a.m.d.. Este tocmai acest moment de așezare a limbajului în această formă pentru că poezia nu există în afara lumii.

 În același interviu Svetlana spunea că poezia nu este niciodată în prezentul celorlalți, că nu poate fi și că niciodată nu se va întâmpla, nu va fi, nu va trăi concomitent cu prezentul celorlalți. Acest lucru se poate interpreta în multiple feluri și ne poate face să ne gândim în mod direct la ceea ce face poezia în mod concret (întrebarea aceea agasantă, tu ce produci?) De altfel, a zis-o bine și tatăl din filmul lui Andrei Cohn, Acasă la tata: Mihail Eminescu. Mihail Sadoveanu. Ion Creangă. (…) Ăștia au fost poeți mari. Dar eu am trăit foarte bine până acum fără să citesc nicio poezie de-a lor. Nu duc lipsă, tată! Înțelegi? Poezia nu-i ca pâinea. Adică… Nu e ca să ieși iarna afară și-ți degeră că n-ai pantofi. Și așa este, dar în același timp, nu este. Pentru că darul pe care ni l-a oferit Svetlana Cârstean în Restul este poate tocmai curajul de a privi în ochi și această reclamație: „poezia nu-i ca pâinea”. Poezia nu este nici apă, nici aer, nici sângele care-ți pulsează prin vene, nici creierul care mă ajută să scriu toate astea, nici mâinile care au învățat să tasteze cu o rapiditate aproape admirabilă. Poezia e și nu e, mai zice același părinte din Acasă la tata. În mod bizar, vom fi din nou de acord cu el. Restul care pare să fie poezia nu poate avea același rol necesar pentru supraviețuire ca o bucată de pâine, cum nu poate avea nici același rol social, politic, ca un manifest sau o grevă pentru drepturile omului. Poate că poezia trăiește într-adevăr în acest rest – dar în același timp, nu rămâne ăsta un prilej constant de a rămâne angajat în și cu poezia? Pentru că atât timp cât nu există o concluzie concretă, vei fi întotdeauna în căutare, atât timp cât întrebarea persistă, vei simți întotdeauna nevoia să citești sau să scrii poezie. Acest rest poate că e de fapt salvator, și pentru poezie, dar și pentru noi. „Poezia e un rest în care sufli ca într-un balon de săpun” (pag. 86) spune poeta, și Svetlana Cârstean povestea la un moment dat că poeta suedeză Athena Farrokhzad a întrebat-o ce fel de poetă este – iar ea a încercat să răspundă prin volumul „Sînt alta”. E o întrebare uriașă, din multe puncte de vedere, care poate că va necesita o gândire intensă pe tot parcursul poetic. Cu toate că întotdeauna putem formula un răspuns sau altul la întrebarea aceasta, în funcție de context, niciodată nu vom avea Răspunsul, sigiliul adevărului absolut și inflexibil, probabil la fel cum există în poezie ceva liniștitor și neliniștitor în același timp, la fel ca pulsul pe care nu-l poți controla niciodată:  „Există în mine restul./ Cel primit încă de la început.” (pag. 91)

Probabil este inevitabil pentru mine, dar o parte din îndrăgostirea ce are loc cu privire la acest volum se întâmplă datorită incertitudinii pe care am ales s-o dezvolt singură citind: ce este acest rest de fapt, nu știu exact, nu o să știu exact, nu vreau să știu exact, iar asta îmi deschide complet și încântător drumul pentru cel de-al doilea volum din trilogie, atunci când va sosi.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). A doua sa carte: „Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex) a apărut în 2024. E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro