Mi-au plăcut enorm Miss Houdini și Mici cutremure, așa că am fost foarte bucuroasă atunci când a apărut Anul tigrului de apă. Așteptam de ceva timp o nouă carte de Ligia Keșișian — și, cum era de așteptat, a venit cu o carte foarte frumoasă pentru care a și primit Premiul Tânărul Scriitor al anului 2023 și a fost nominalizată la Premiile Observator Cultural. Am vorbit cu Ligia mai pe larg la Perfect Contemporan și e o încercare interesantă și pentru mine să scriu despre cartea aceasta după dialogul prietenos și intim pe care l-am avut cu aceasta despre poezie și Anul tigrului de apă.

Ion Mureșan scrie pe coperta patru: „este un jurnal ținut cu grijă la un punct de frontieră dezafectat, de un grănicer care nu mai cere de multă vreme pașapoartele celor care trec granița dintre cele două țări: țara realului și țara imaginarului.” Îți oferă o cheie de lectură inevitabilă pe care, poate, de altfel, o vei simți (sau intui?) și tu trecând printre pagini pentru că orice întoarcere în trecut, orice (re)vizitare a memoriei, chiar și în scris (sau în special în scris) presupune și o narațiune, o imaginație, o tramă. Pe care o țeși cu mai mult sau mai puțină atenție și implicare, care poate uneori te conduce chiar ea acolo unde vrei să ajungi fără să știi că ajungi. De fapt, dacă ar fi să fim complet conectați la realitate, de fiecare dată când vizităm o amintire, o schimbăm și modelăm, o facem să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce era la început. Ceea ce e în același timp fascinant și înfricoșător: cât de mult te poți baza pe propria memorie când demersul tău presupune o conexiune între trecut și prezent? Remodelarea memoriei care dă naștere poeziei e probabil unul din demersurile mele favorite, chiar dacă e întotdeauna și un pariu și un artificiu. Sau poate mai ales pentru că este astfel.

1962 și 2022 au fost ani ai tigrului în zodiacul chinezesc, dar cartea Ligiei Keșișian nu este în niciun fel despre astrologie, ci despre apropierea dintre aceste două spații: anul nașterii tatălui și punctul de referință al scrierea acestei cărți, acel moment în care curajul a fost suficient pentru a călători în timp afectiv și a transforma trecutul și întâmplările „marcante” în limbaj — un demers care, cu siguranță, nu este doar dificil ca prim act, dar devine cu atât mai provocator cu cât necesită o revenire intensă pentru modelare, șlefuire și acuitate. De câte ori poți să pășești în același loc semnificativ fără să-l alterezi și fără să te remodelezi inconștient, fără să umbli, inconștient sau nu, nu doar la „lucrul în sine”, ci la prima, a doua, a treia interpretare? Poate pentru că există atât de multe valențe în acest proces (curajos și riscant deopotrivă), mă fascinează și mi se pare formidabil când e făcut cu atâta frumusețe și intimitate, păstrând în același timp o tehnică precisă care te face inevitabil să te gândești la revenirea, dacă nu obsesivă, atunci cel puțin circulară, la poeme, editare/ îmbunătățire & șlefuire. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, înseamnă asta că orice poezie care vizitează, îmbunătățește, oferă formă & sens memoriei, are ceva crăpat și este această spărtură în interiorul poeziei sau în exteriorul ei? Dintr-o (probabil) pasiune excesivă pentru acest subiect, m-am trezit adesea gândindu-mă la aceste lucruri după ce am terminat Anul tigrului de apă.

Însă, când am lecturat pentru prima oară poemele, nu am avut timp să mă afund prea mult în reflecție. Pentru că eram prea preocupată să văd, simt și înghit cuvintele din Anul tigrului de apă, care m-au purtat pe mine însămi în tărâmul copilăriei, similar în anumite cadre. Cel puțin în ceea ce privește zona rurală, praful de la țară, liniștea, libertatea din acele momente și inclusiv (sau în special) o zonă afectivă simultan fragilă și prețioasă (ale cărei rădăcini le păstrezi și la maturitate, chit că numim asta nostalgie sau altceva). Doar că Ligia Keșișian nu explorează doar terenul copilăriei. În dialogul nostru a vorbit mai mult despre intențiile acestui demers, dar mi se pare oricum important de menționat că maternitatea și copilăria se întrepătrund și acele poeme care sunt despre fiul ei, sunt în aceeași măsură și despre ea. M-a cucerit simplitatea cu care a navigat aici, modul în care existența fiului ei se întrepătrunde cu a sa, iar apariția lui prin lucrurile pe care le spune este una aproape matură și înțeleaptă, cu o privire spre viitor care contrastează (încântător și teribil) cu aceea înspre trecut. Cu acest demers de a da sens & semnificație amintirilor, propriei copilării, părinților și bunicilor care au populat această lume. Iar îmbrățișarea pe care o oferi copilului tău din poziția matură, a unui prototip de adult a cărui siluetă înaltă & impozantă probabil ai avut-o adesea în fața ochilor în copilăria ta (ca ceva liniștitor, monumental și fioros în același timp), este o îmbrățișare dublată. Pentru că în interiorul tău lucrurile se poate să nu se fi schimbat fundamental.

Cartea Ligiei Keșișian nu este, deci, doar această apropiere dintre acești doi ani fatidici din punct de vedere al zodiacului și armei nucleare, ci și din zona copilărie-maturitate, o zonă pe care cu toții o vom cunoaște într-un anumit moment. Experiență care ne va face în același timp să ne întrebăm dacă termenul „maturitate” este definit suficient de bine sau complex, pentru că are mai multă însemnătate stabilă și impermutabilă în ochii copilului, decât în cea a adultului. Toate lucrurile acestea par să vorbească în același timp despre prezență și atenție, despre acea situare în lume care necesită o privire atentă nu doar către ceilalți, ci și în interior — o analiză atentă a propriilor gânduri și trăiri și o încercare, acută și repetitivă, de a crea & modela terenul afectiv al copilăriei, al memoriei, pentru a-i oferi formă și sens. Are dreptate Ion Mureșan, nu se face diferență între realitate și imaginație într-un astfel de „jurnal”, pentru că între ele nici nu există și nici nu ar trebui să existe o diferență. Sunt unul și același spațiu, poate la fel cum copilăria și maturitatea nu sunt în întregime diferențiate și lipsite de conexiune, nu doar ca demers liniar, ci ca experiență interioară.

Și totuși, citind poeme ca Revelația Münchhausen (Tot ce i-am mai spus a fost că/ de cînd s-a născut el, nu m-a mai prins/ nici măcar o răceală și fetița ghemuită în mine,/ micuța care nu e a mea,/ a ieșit în sfârșit afară la joacă.), Anul tigrului de apă („Copiii învață despre mare și continente și/ zîmbesc poate că aceasta e fericirea/ să ai un loc de care să aparții/ fără să-l poți părăsi vreodată.”) sau Malul întunecat („se spune că anul tigrului de apă a fost tensionat/ omenirea a fost la un pas de război nuclear/ nu se spune nimic despre copiii născui în anul/ acela poate doar că nu și-au dus niciodată fiicele/ la mare nu le-au văzut în rochii de mireasă/ n-au dansat niciodată cu ele și nu le-au salvat/ de la nimic pe lumea asta.” ) n-am cum să nu-mi îndrept atenția și spre acest aproape revers: acest demers de a revizita & remodela memoria și copilăria, oricât de dureros ar fi, este în același timp și despre cunoașterea și „completarea” de sine (nu neapărat întregirea), nu doar ca o reîntoarcere în trecut, ci ca o prelungire. Implică nu doar prezență, atenție, perseverență, ci și putința de a deschide din trecut și amintire o portiță spre sine. Fie că vorbim despre înțelegerea părinților sau a fiului, despre „a face pace” cu lucruri care ne-au îndurerat sau ne-au marcat în mod intrinsec, nu poate fi doar o simplă călătorie prin memorie și imaginație. Ci poate chiar un act de cunoaștere, înțelegere și reconstruire (a nu se citi asta ca un compus finit în care sunt eliminate denivelările, din contră). Fix așa cum spune Ligia Keșișian într-un poem: „nu pot decît să iert lumea aceea/ pentru că dispare/ și tot ceea ce dispare trebuie iertat/ și tot iertînd astfel/ deasupra mea m-am ridicat.”

Revelația Münchhausen

Aseară, la culcare, îi spuneam fiului meu

cît de bolnăvicioasă am fost toată copilăria —

dureri de urechi, de piept, febră, tuse, ticuri,

spitale — și în timp ce îi povesteam pe îndelete

despre uleiul încins turnat în ureche, despre

cartofii cruzi și mămăliga așezate ore la rînd

pe piept și injecțiile cu moldamin, el își făcea

cruce și rîdea, mi-a spus mami, ce bine era dacă

eram frățiorul tău, ți-aș fi citit și eu povești

— atunci mi-am dat seama — așa cum alți copii

își așteptau aniversările, noile jucării sau

rugăciunea de noapte bună, acelea erau momentele

în care eu eram cu adevărat bucuroasă —

în sfârșit cineva avea grijă și de mine.

Tot ce i-am mai spus a fost că

de cînd s-a născut el, nu m-a mai prins

nici măcar o răceală și fetița ghemuită în mine,

micuța care nu e a mea,

a ieșit în sfârșit afară la joacă.

(p. 45)

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro