Lena Chilari, Ludmila răstoarnă munții, Casa de Editură Max Bechler, București 2024

După o cană de noviciok la bătrânețe, am așteptat răbdătoare ca Lena Chilari să mai scrie o carte. Mi-a plăcut tare mult volumul ei de debut, zgomotos, feminist și politic. De altfel, rămâne cu mine dialogul pe care l-am avut cu Lena la Perfect Contemporan și transparența discursului ei despre poezie ca eveniment salvator, de data asta deloc metaforic (Poezia mi-a salvat viața). Cât a scris cel de-al doilea volum, Lena Chilari nu a stat pe loc — s-a mișcat, mai exact în săli pline de oameni care i-au ascultat poezia. A trecut de la cuvântul scris la un performance deloc timid, care străbate inclusiv prin tonalitatea înaltă și prin mișcare. Rămâne vie cu mine experiența unui performance de la SWORDS (din iarna lui 2023, despre care am scris la momentul respectiv). Sunt convinsă că, alături de cei care spun că este o poetă „aprigă” (așa cum spune într-un poem că o numește poetul Andrei Dosa), o voce distinctă și puternică, sunt și aceia care sunt deranjați de zgomot, de țipete, de un corp feminin care ocupă spațiu într-un mod prea gălăgios, lipsit de eleganța aia a femeilor care știu să tacă, să fie timide și să spună lucruri încet și delicat. Reiese și din poemul direct critici adunate la nepotu’ lui thoreau, în care sunt adunate mai mult injurii decât critici, finalul-cheie al poemului, te bat, fiind notat cu steluța explicativă: „Singura replică pe care nu am primit-o la Nepotu’ lui Thoreau”. Aici e greu să nu citești și viziunea pe care o avem ca societate în fața femeilor care nu se conformează cu o narativă liniștită, tăcută, dar și cu lumea literară, de nișă, unde și poetele ar fi bine să fie într-un anumit fel, unde (lucrurile s-au mai schimbat, dar probabil nu suficient) corpurile femeilor sunt privite și definite per se și unde vocile lor sunt legate indisolubil de trup și prezență. Am simțit cartea aceasta ca o continuare a modului în care face Lena Chilari performance, dar și ca o punte între prima carte și acest performance, înspre ceea ce va putea veni de aici încolo.

Prima parte a cărții pare să păstreze încă urmele volumului de debut — atât stilistic, cât și conceptual, vorbind încă despre acele lucruri așa-zis obsesive care au marcat și versurile noviciok-ului (și urme se regăsesc explicit, de fapt, în anumite poeme). În acest sens este ușor să te gândești la această parte ca la o extensie a primului volum, cu preocupări similare: dragostea și durerea, mereu împreună, în fața familiei disfuncționale, cearta continuă și apăsătoare despre succes și legătura inseparabilă, valorică, cu reușitele financiare, a avea bani versus a trăi cu grija lor tocmai din pricina unei vieți asumat artistice; singurătatea, nevoia de iubire & înțelegere. Un lucru pe care îl resimți direct din dedicație: Pentru mama, tata și țara mea, Republica Moldova. Îmi pare rău că v-am rănit. Treaba poetei este să scrie, chiar și cu riscul de a destrăma toate acestea — treaba Lenei este, în același timp, să se străduiască să păstreze ambele părți, nu intacte, nici măcar împreună, ci pur și simplu existente, atât arta care nu se mulează pe lumea obișnuită, sigură, pe speranțele familiei și țării, cât și lumea asta cu tot ce o cuprinde și care rănește, dar din ea se trage totul. Așadar, nu poate fi anulată.

Din acest cadru simt că se mișcă treptat spre vocea pe care ne-a dăruit-o în performance-urile sale, făcându-se auzită și în limbajul nefiltrat, adesea atins ușor și surprinzător de o notă sentimentală, migrând tot mai mult spre problema sufocantă a singurătății & apropierii. Ce face absența unei conexiuni reale, dar și pierderea ei, ce face violența lumii, teribilă și distrugătoare versus ce face violența mamei, aproape liniștitoare (și e ceva teribil de real și distrugător aici).

„între a fi violată sau jefuită

zise poeta

o prefer pe mama care mă bate acasă

în fața unei oglinzi sărutate cu ruj

ieftin de la piață” (p. 12)

Lena Chilari rămâne sau devine din ce în ce mai curajoasă în scris. Am simțit o parte din primul volum aici, dar și o tranziție, atât stilistică cât și ca preocupare. O parte din frământări rămâne recurentă. Dar și aceste frământări se transformă, le oferă „ceva în plus”, de parcă lucrurile dureroase au nevoie de un upgrade în adâncimea sfâșierii lor, dar așa funcționează lumea și așa funcționează poezia Lenei Chilari. Câteodată îți oferă o undă de speranță, alteori te învăluie ca o negură, te sugrumă și își dorește să vezi ce poate fi mai rău în ceea ce este, fie că vorbim despre ea, despre lume, despre revoltă și neajunsul de a fi născut și a supraviețui, a te încăpățâna să răzbați când lucrurile nu merg, nu se învârt (și, invariabil, ajungem acolo) și, în același timp, să vrei să urli și, în același timp, să întrevezi o undă de speranță, o alinare pe care ți-o dă, cine știe, poate poezia (deși cred că nu sunt deloc în același timp în cazul ăsta particular, ci pe rând, în succesiuni devastatoare).

„mi-aș dori ca iubirea să fie simplă și unică

în general

mi-aș dori ca războiul din ucraina să se termine

să nu se mai strice mașina de spălat și să nu-mi mai scap

telefonul în bezna dintre etaje

mi-aș dori să nu mai împrumut bani întruna ca să fac față

cheltuielilor și

mi-aș dori ca tata să fie bine” (p. 20)

Pe alocuri am regăsit-o pe Lena care spune într-un poem din noviciok că și-a dorit să scrie mai mult despre probleme importante și mai puțin despre sine — nu știu dacă și de data asta este similar.

„m-am blestemat că am scris despre sine

și nu mai mult despre

violență&homosexualitate&corupție&societatea bolnavă

din care provin”
(o cană de noviciok la bătrânețe, TracusArte, p. 9)

 Pentru că Lena scrie despre sine (referindu-se adesea la sine fix așa, ca Lena), dar tocmai astfel reușește să scrie despre lume și despre ceilalți, așa cum fac adesea poeții, singura magie pe care sunt dispusă să le-o atribui. Lena Chilari atinge multe subiecte bombă în cartea asta, preocupări în care ne vom regăsi măcar parțial. Relaționarea cu familia care nu e mereu toxică, dar relațiile dintre oameni sunt întotdeauna dificile. Iubiri reușite și iubiri nereușite, vulnerabilitate, abandon, singurătate, dorința de a fi, a reuși și, în același timp, de a trimite totul la dracu pentru că, în esență, nimic din lucrurile bune n-or să se întâmple, doar că mai târziu: „însă dincolo de foșnetele chinuitoare ale poemului/ există speranța unor zile mai bune” (p. 66), readucând pe prima pagină ceea ce am simțit cu toții din când în când, că și poezia e o formă de terapie. Într-un fel sau altul. Lena lovește, Lena pansează, Lena răstoarnă munții pentru că istoria familiei atârnă, dar la fel și independența, pentru că bagajul emoțional se cară, dar în același timp brațele devin puternice și eficiente, pentru că „e greu să scrii un poem și să nu te gândești instant la dragoste sau la mama” (p. 18)

mi-am distrus coccisul & am fulat într-o păpădie ruginită

toată lumea știe c-o să ajung zdrobită

era doar o chestiune de timp

am crezut că zăpada ete imaculată

dar este plină de ciclu menstrual

cu care mă spăl dimineața

și care-mi sufocă orbitele

am afirmat că lumea o să citească tot ce scriu

că am talent potențial & nerv incredibil

dar vă zic tot eu că nu este așa

& niciodată viața mea n-o să aibă

suprasens fiindcă

nimeni nu te lasă în pace și toți vor ceva de la tine

&

nu mai cred în poezie

& duceți-vă la dracu cu toții”

Când, de fapt, toate acestea vor fi pe dos, în curând, așteaptă și îmbrățișează dualitatea asta nesimțită a lumii, poate că asta e invitația reală, așa cum se întâmplă să ne-o spună în ultimul poem, cu versurile care închid cartea: salvează-mă sau lasă-mă să mor pe scenă/ nu uita să aplauzi am venit aici pentru tine/ și totul începe cu tine și liniștea dinaintea unui/ mulțumesc”.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). A doua sa carte: „Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex) a apărut în 2024. E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro