Am citit foarte recentul volumul de versuri semnat de Savu Popa[1] și, pe lângă multele poeme foarte iscusit meșteșugite, am dat peste un poem mai lung (poate și cel mai lung din volum; spre deosebire de majoritatea poemelor de câteva versuri, acesta se întinde pe 3 pagini!) care mi-a atras imediat atenția. Desigur, foarte multe dintre poemele în miniatură ale autorului sunt citabile, dar nu vreau să insist pe ele și nici să fac vreo legătură între interpretarea poemului O cântare psaltică[2] și acestea.

Așa cum am spus, nu voi face nicio legătură între conținutul acestui poem și întreg restul conținutului volumului; așa cum nu voi face vreo legătură cu biografia autorului. Prin urmare, voi trata poemul ca pe un text de sine stătător, întocmai cum am găsi o frunză în pădure și ne-am întreba ce-i cu ea.

Câteva cuvinte despre titlu: O cântare psaltică. Printr-o filiație nu foarte complicată ajungem repede la psalm și de aici la regele David care a compus cele mai multe dintre acestea. Deci, încă de la început suntem în prezența unei înfățisări paterne. Imediat după titlu, autorul ne avertizează că se află într-un vis. Aceasta ne permite să analizăm poemul întocmai ca pe un vis.[3] Am identificat în poem trei părți disticte: 1. primele 14 versuri (de la În vis… până la unul de celălalt); 2. următoarele 23 de versuri (de la Preotul mă… până la mai devreme, nimicul) și 3. restul poemului (de la Dintr-odată…).

1. Încă de aici suntem puși în situația unui nou început. Autorul ne spune că se află deja într-o biserică: „În vis se face că sunt într-o biserică,/ dimineața devreme”. Această primă parte a poemului este dominată de figura maternă (biserica – mireasa lui Hristos). Faptul că ni se spune dimineața devreme  nu poate însemna decât că asistăm la un nou început. Nu putem ști cât de devreme, dar putem doar bănui că înainte de răsăritul soarelui (figura parternă). Imaginea următoare este mai complicată: eul intră în altar (adică în profunzime) cu un buchet (nu sunt specificate florile) care exală un miros înțepător (știm doar că florile, dacă ar fi un buchet de flori, au un miros plăcut dulceag) pe care îl așază pe un scaun (simbol al repaosului). Hârtia în care este împachetat buchetul se destramă într-o mulțime de furnici care „aleargă-n toate colțurile”, iar dincolo de altar vocile care interpretează muzica psaltică îi dau eului impresia unor brațe care ies agitate la suprafața apei. Două rezolvări plauzibile apar: a. buchetul duce la organul genital masculin, prin dublul său rol: sexual prin imaginea furnicilor care fug în toate direcțiile și care amintesc de spermatozoizi și excretor prin mirosul înțepător, datorat amoniacului din urină; b. tot buchetul trimite la fetus, datorită hârtiei cu care este învelit; hârtia jucând rolul amniosului (membrana care învelește fetusul până la naștere, moment în care se rupe). Imaginea nașterii este întărită și prin impresia pe care i-o lasă vocile bisericești de „brațe/ ieșind la suprafața apei, agitate”.
2. A doua parte este dominată de figura tatălui: „preotul mă roagă…”, iese din biserica fără tavan, privește în sus și i „se înfățișează un cer” (Uranus). Aici mai avem și o ruptură de nivel: eul începe să urce, ajunge la „zeci de metri de pământ” (pământ – Terra – mama) de unde privește în jos. Faptul că se îndepărtează de pământ, și anume în sus, semnifică doar o identificare cu tatăl. Tot aici apare și motivul scării, care simbolizează de asemenea ruptura de nivel (într-un limbaj religios o putem asemăna cu axis mundi, iar urcușul un drum spre Paradis), dar și actul sexual. Faptul că imediat după introducerea motivului scării autorul apelează la sentimente de frică dă autenticitatea creației literare. Pentru aceasta voi cita un întreg paragraf: „În literatura psihanalitică, escaladarea, scara și scara mobilă dețin un loc important. În cadrul viselor, scara – ca mijloc de ascensiune – provoacă frica, teama, angoasa sau, dimpotrivă, bucuria, siguranța etc. Visul treaz prezintă nesfârșite sugestii de urcări și coborâri, iar interpretarea lui se înscrie în primul rând într-o dialectică a verticalității, cu, uneori, teama că scara s-ar putea răsturna. Asociată noțiunii de ritm, simbolul scării poate cuprinde uneori și o semnificație erotică, ascensiunea devenind aceea a dorinței, împinsă până la orgasm.”[4] Așa cum urmează în poem: „stau urcat pe o scară/ răsărită de nu știu unde, o scară metalică,/ ce se clatină în toate părțile”. Dar în această parte a poemului, caracterul erotico-sexual al scării nu este pe deplin afișat, ci, mai degrabă, se referă la o ruptură dintre conștient și inconștient: „la baza scării cineva râde,/ încearcă să-mi dea ceva,/ insistă, râde isteric,/ nu ajung la el”. Faptul că scara se clatină în toate direcțiile nu dă ritmicitatea pe care ar trebui să i-o alăturăm, astfel încât să simbolizeze dorința sexuală. Abia în următoarea parte a poemului se întâmplă aceasta, după ce aici eul s-a identificat cu tatăl.
3. Încă de la începutul acesteia, scara capătă semnificația căutată: „dintr-odată, scara se clatină ca un pendul,/ când mă îndepărtez, când mă apropii/ de perete”. Ritmul asociat scării trimite la valența sa erotică. Dacă în partea precedentă, eul s-a identificat cu tatăl, aici îi ia locul, detronându-l: „cerul a dispărut”, pentru că eul este „foarte sus, mai sus de atât/ nu se poate ajunge”. „Cerul a dispărut” – manifestare a complexului Oedip. Imaginea următoare cuprinde mai multe subimagini ale motivului gurii: „guri întunecate, uscate, scobite/ în interiorul unor capete de paie”, „aerul […] devine o gură în care mă las înghițit”, „gura căptușită pe interior/ cu o lână împletită din viscere aburinde” (pântecele). Avem relația gură – vagin – vagina dentata – complexul de castrare. Ajungem astfel să avem două fețe ale aceleiași monede: complexul Oedip și complexul de castrare. Pentru întărirea argumentului pentru primul complex avem următorul pasaj: „mă afund tot mai mult (în gura care l-a înghițit), sunt pe cale/ să devin un punct, un bob negru de neputință”; dar inversat, ceea ce în vis nu reprezintă o problemă. Ar trebui să vedem imaginea invers: mă dezvolt de la un punct (celula ou). Iar pentru al doilea complex, avem pasajul în care puterea/influența tatălui este minimizată, dar mereu prezentă în mintea (inconștientul) eului: „un soare costeliv, ca o smochină/ uscată,/ continuă să mă ardă în moalele capului” (fontanela). De asemenea, găsim în poemul lui Savu Popa o trimitere importantă la povestea lui Oedip. Așa cum bine știm, Oedip își scoate ochii:

„[…] însă nimeni

Nu mi-a scos ochii cu mâna, doar eu, ticălosul!

La ce-mi trebuia să mai văd?

Când nu mai aveam de văzut ceva dulce privirii.”[5]

Poemul amintește în două rânduri motivul ochiului: „iar după ce închid ochii, se iscă un gol cenușiu” și „aici e întuneric arzător, ochii încep să mă usture”. Acest motiv coagulează parcă argumentele de mai sus, întărindu-le. Scoaterea ochilor este strâns legată de complexul castrării (Freud) prin frica de a pierde un organ, ceea ce arată și succesiunea cronologică a celor două: 1. complexul Oedip și 2. complexul castrării.

Poate m-am grăbit cu încercarea de a interpreta acest text și nici sigur nu sunt că am trecut cu bine de la conținutul manifest  al visului-poem la cel latent, care ascunde ubicuul complex al lui Oedip, cât și pe cel al castrării. În final, vreau doar să spun că poemul lui Savu Popa imită până la autenticitate visul, dar, desigur, actul imitativ este unul factice (în realitate visele atât de bogate în amănunte inteligibile sunt extrem de rare), ceea ce ne reamintește că suntem în fața unei creații literare.

[1] Savu Popa, De-a v-ați ascunselea cu poezia, editura Școala Ardeleană, 2023.

[2] Idem, p. 84.

[3] Amintesc doar că operele literare pot fi analizate întocmai ca orice vis genuin.

[4] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, editura Polirom, 2009, p. 818.

[5] Sofocle, Oedip rege, traducere Dan Botta, Editura de stat pentru literatură și artă, 1958.

Cosmin Andrei Tudor – scriitor, bibliotecar, doctorand

A absolvit Facultatea de Chimie a Universității din București, specializarea Biochimie tehnologică. Are, la aceeași facultate, un masterat de Chimia medicamentelor și produselor cosmetice. În prezent este student doctorand în cadrul Școlii Doctorale din cadrul aceleiași facultăți. A profesat pe postul de chimist-analist în industria farmaceutică, departamentul cercetare-dezvoltare, iar în prezent este bibliotecar în cadrul Bibliotecii Comunale Chiajna.

Volume. Poezie: Ochilor verzi, editura Cartea Românească (2019), Ludi, Neuma (2021), Jurnal poetic, Neuma (2023). Teatru: Teatru: Ultimul viorist, Statuile, Răsăritul și apusul unui nebun, Berg (2020). Proză: Balerina, editura Neuma (2021).

A publicat în mai multe reviste din țară: România literară, Neuma, Ramuri, Acolada, Expres cultural, Caiete silvane, Litere, etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie, din 2020.

Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cartea de debut (Ochilor verzi) pe anul 2019, Premiul Special la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Muntele Athos”, Premiul Scriitorul lunii septembrie 2022 (la Gala Scriitorul anului), Premiul II Secțiunea consacrați – proză la Festivalul-Concurs național de literatură „Alexandru Macedonski” 2022.