Tocmai am citit, la zece ani de când a fost lansat cunoscutul (printre tineri și copii) joc Pokemon Go, volumul Căutătorul de pokemoni[1] semnat de Angi Melania Cristea. Volumul a apărut la scurt timp după jocul pe telefon și exprimă întocmai ce ar simți un animal fantastic prins în sfera pokéball: singurătatea.
Cu toate că volumul nu are mai mult de 50 de pagini este extrem de condensat și abordează teme complexe, cum ar fi: iubirea, singurătatea, moartea, etc. Pentru a exprima „multul” acestor teme, poeta se folosește de un limbaj foarte diversificat. Zoologicul joacă un rol principal în poezia Melaniei Cristea, în special canidele: „câinii ar mușca luna de coapse” (în linie continuă, p. 6), „timp licantrop” (la semafor, p. 20), „câini fără umbre traversează străzi” (ora de cuminecat vii, p. 38), „ca niște lupi cu ochi însângerați/ îngerii aceștia anodini” (vizuina cu îngeri, p. 48); și ecvidele: „cai ai câmpiei scuipă” (oase de fosfor, p. 16), „miroase a cai nepieptănați” (la semofor, p. 20), „cai conabii” (cântec la xilofon, p. 21), „schelete de cai aburesc sub ploi” (arborii-infinit, p. 27), „cai care mușcă din obrazul lunii” (ora de cuminecat vii, p. 38), „cal sticlos” (monocromatic, p. 44), etc. Se observă o metamorfoză a acestor două familii de mamifere și o relație cu luna. Imaginea lupului urlând la lună este clișeică, dar a unu ical care mușcă „obrazul lunii” trimite mai vertiginos la o singurătate greu de suportat. Mai apar și alte mamifere: elefanți, lilieci, șobolani, arici, iepuri, oameni.
Păsările ori sunt pietrificate ori au aripi de oțel. Păsările nu zboară, și-au pierdut virtutea asta și apar destul de rar. Comparativ, tot din lumea vertebratelor, motivul șarpelui este preferat de poetă. Simbolul htonic apare de foarte multe ori, uneori chiar în trei poeme consecutive. Putem cita: „luna nouă/ înoată în valuri ca un șarpe al timpului” (lună nouă, p. 22), „sarea mărilor se scurge ca un șarpe” (vibrato, p. 23), „ca niște limbi de șarpe degustând un asfințit” (orașul de unde vii, p. 40), etc. Dintre reptile, mai apar gușteri și dinozauri. Preferința pentru șarpe și nu pentru pasăre, adică preferința pentru terestru și subteran și nu pentru cer nu face decât să amplifice starea generală pe care o ai după lectură. Din lumea nevertebratelor sunt menționate moliile, omizile, meduzele. Botanicul joacă un rol secundar. Apar mere, dude, caise, pătrunjel, etc.
Pentru a încheia cu această listă lungă de motive, mai menționez profunda legătură cu anorganicul și cu îngerul. Anorganicul ia forma fosforului, fumului, alabastrului, urinei, ivoriului, etc.
Îngerul în poezia Melaniei Cristea nu este cel perfect, reprezentat grațios în pereții care împodobesc bisericile și catedralele, ci, mai degrabă, este hidos, pocit: „îngerul fără picioare” (singurătate diluată, p. 28), „avalanșă de îngeri cu ochii scoși din orbite” (ochi de înger, p. 29), etc. Imaginea acestui fel de îngeri frapează și produce angoasă, nu? Un înger cu găvanele adânci și întunecate ne-ar provoca spaimă, nicidecum liniște sufletească.
Am înșirat toate aceste lucruri pentru a arăta contrastul care m-a impresionat la volumul acesta. Deși cartea abundă în motive naturale (zoologie, botanică, anorganică, astronomie, etc.), „locul” poeziei este orașul. Avem de-a face cu o poezie citadină. Și nu este vorba de un oraș romantic. „Orașul” din volumul Căutătorul de pokemoni este cel contemporan, cu cinematografele sale 3D, cu clădirile sale de birouri, cu agitația de pe străzi și bulevarde, cu Lipscaniul lui, cu graffitiul de pe clădirile de patrimoniu, cu poșta sa electronică, cu singurătatea orășanului care se joacă probabil Pokemon Go pe telefonul lui superinteligent, crezând că face parte dintr-o comunitate mare a căutărorilor de pokemoni, dar care se găsește singur, cu privirea aplecată spre ecran, pe trotuar într-un oraș la fel de singur ca el.
Închei citând următorul vers: „iar eu strig la semafor: la naiba cu preasinguraticii!” (p.19).
[1] Angi Melania Cristea, Căutătorul de pokemon, editura Paralela 45, colecția Qpoem, 2017.
Cosmin Andrei Tudor – scriitor, profesor, doctorand
A absolvit Facultatea de Chimie a Universității din București, specializarea Biochimie tehnologică. Are, la aceeași facultate, un masterat de Chimia medicamentelor și produselor cosmetice. În prezent este student doctorand în cadrul Școlii Doctorale din cadrul aceleiași facultăți. A profesat pe postul de chimist-analist în industria farmaceutică, departamentul cercetare-dezvoltare, iar în prezent este profesor.
Volume. Poezie: Ochilor verzi, editura Cartea Românească (2019), Ludi, Neuma (2021), Jurnal poetic, Neuma (2023). Teatru: Teatru: Ultimul viorist, Statuile, Răsăritul și apusul unui nebun, Berg (2020). Proză: Balerina, editura Neuma (2021).
A publicat în mai multe reviste din țară: România literară, Neuma, Ramuri, Acolada, Expres cultural, Caiete silvane, Litere, etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie, din 2020.
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cartea de debut (Ochilor verzi) pe anul 2019, Premiul Special la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Muntele Athos”, Premiul Scriitorul lunii septembrie 2022 (la Gala Scriitorul anului), Premiul II Secțiunea consacrați – proză la Festivalul-Concurs național de literatură „Alexandru Macedonski” 2022.
