Cred că am început timid muzeul convorbirilor întrerupte. Aveam o stare potrivită pentru ceva ușor așa că nu am fost pregătită să mă prindă atât de tare. Într-un fel, am citit-o în cea mai potrivită stare pentru că, de fapt, cam așa și e poezia din acest volum. La început ai impresia că este ceva „ușor” și că nu îți necesită în întregime atenția, că poți să te preocupi în același timp și de viața din jurul tău (și nu ar fi, în fond, nimic rău în asta). Dar pe măsură ce înaintezi, te prinde și te angajează în lectură neașteptat de mult. Poate pentru că, într-o anumită măsură, este și despre tine acest „muzeu” al convorbirilor întrerupte. Și nici nu ar putea fi altfel atunci când e vorba despre întrerupere, despre faptul că viața nu e liniară —a da sens și a face un proiect din asta este un lucru de la care, ca poeți, nu doar că nu ne putem abține, dar e necesar să nu ne abținem.

Cartea Andei Docea este despre conexiuni, relații, despre sine și trecerea în viață, despre cum reacționăm la rupturi și lucruri care nu ne ies —despre tinerețe și îmbătrânire. Este foarte mult despre viața noastră așa cum o știm că se întâmplă, nu doar ca trecere în timp care poate fi un lucru și grozav cât și înfricoșător în același timp. Ci și despre micile portițe care se deschid și se închid fără ca noi să fi plecat în aceeași direcție cu persoana care a ieșit, despre ce rămâne sau nu în spate, despre cum rămânem au nu intacți și care părți din noi sunt sau pot fi întotdeauna aceleași, dacă acest lucru este posibil. Într-un fel, muzeul convorbirilor întrerupte e mult despre modelarea amintirii, a reminiscenței mai mult vagi —ca principiu, ca esență, despre cum toate aceste experiențe și relații sunt un soi de artefacte. Unele mai valoroase, altele poate mai greu de înțeles —dar constanța este de fapt sinele, chiar dacă poate nu e substanțial același.

Mi-a plăcut foarte mult lejeritatea cu care a vorbit în anumite poeme nu doar despre trecerea în timp, ci despre vârstă. Este reconfortantă poezia Andei Docea, chiar dacă adesea te duce în spații vulnerabile și inconfortabile. Ce cred că este reconfortant este faptul că nu există violență și te ține de mână prin toate poemele —care, de altfel, sunt despre sine. Dar nu am sesizat nimic de felul unui egocentrism deranjant sau o preocupare narcisică. Lipsa violenței e cumva dublată și de o blândețe —pare firească, naturală, nu construită/intențională. Chiar și atunci când traversăm anumite spații în care se resimte o anumită nemulțumire, chiar și când nu e neapărat vorba despre cele mai frumoase și relaxante lucruri, am simțit o înclinație spre îngăduință. Nu știu dacă acesta este un artificiu care să dubleze tematica poeziei sau pur și simplu este ceva ce mi-a intrat mie pe sub piele, ca cititoare, și m-am axat atât de tare pe acest sentiment încât m-a ghidat în întregul volum. Însă, ce pot spune este că am apreciat această atmosferă și m-a făcut să cred că e o carte de poezie care poate să ofere speranță cititorului.

 Chiar și atunci când îi vorbește despre lucruri care nu se mai pot repara, despre relații absolut pierdute, despre lucruri pe care, oricât ai încerca, nu le mai poți avea niciodată în același fel. M-am tot gândit dacă ar putea fi vorba aici despre vreun fel de resemnare. Dar, de fapt, nu asta am simțit citind poeziile din „muzeul convorbirilor întrerupte”. Dacă a se resemna înseamnă să accepți ceva defavorabil fără împotrivire, atunci nu cred că această descriere i s-ar potrivi. E mai degrabă o forță de a lua din plin lucrurile și o înțelegere pe care probabil o poți obține nu doar prin trecerea în timp și experimentarea unor anumite tipuri de situații și relații, ci printr-o asumare a unui tip de atitudine. De aceea cred că am simțit și speranță călătorind prin muzeul Andei Docea.

Din punct de vedere stilistic, mi s-a părut foarte reușită această tehnică de a scrie lucruri absolut banale la început: a reda o stare, o situație, pur și simplu un lucru care poate avea sau nu o corespondență exactă, imediată. Ceva care nici măcar nu atrăgea neapărat atenția —ceva simplu ca „E singura cale/Așa au zis toți” și finalizează cu lucruri tari, imagini care îți prind bine atenția și dau o față complet nouă, mult mai puternică poemului, ca: „Ai depășit vârsta la care „o să treacă”/ Nu e doar o zgâlțâitură/ Temelia e de mult erodată.”/(p. 68). Poezia Andei Docea se mișcă mult pe acest teren al banalului —ai adesea impresia că vorbește despre lucruri de rând, poate nesemnificative, uneori sentimentale și te păcălește pentru că, de fapt, e pregătită să meargă mult mai adânc și dezvăluie treptat, pagină după pagină, profunzimi la care poate nu te așteptai. Descoperi că aveai nevoie să ajungi acolo —și zăbovești asupra lor pentru că tocmai aici vezi mâna poetei, livrând pe rând și frumusețe și suferință în cel mai prielnic mod. Poezia e despre viață, chiar dacă câteodată ne e poate greu să ne dăm seama cum vine asta, iar la Anda Docea este și despre prezent și despre trecut, despre schimbarea sinelui, mutarea identității, despre relații: despre aici și acum, dar și despre acolo și atunci. E totul firesc și o să poți pune mâna pe multe situații de aici. Pe relații care n-au mers. Prietenii care s-au șters. Locuri care nu mai sunt la fel. Tu prin ochii celorlalți. Tu prin ochii tăi. O să rezonezi cu multe spații și situații și o să îți dai seama că, da, într-adevăr, poezia aceasta este obișnuită, ar putea fi la fel de bine și despre tine. De aceea, când te izbește din când în când cu câte un final de poem puternic, decisiv, ai ocazia să vezi mai departe de învelișul exterior. Așa cum, de fapt, rareori ni se întâmplă să reușim cu persoanele și lucrurile pe care le întâmpinăm în viețile noastre. Această structură poetică în care trece, într-un singur poem, (și chiar schematic, de la început la final) de la absolut banal la lovitură în plex este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult la poezia din acest volum.

M-a acaparat și angajat complet poetica despre tinerețe și îmbătrânire, despre râsete în hohote și convorbiri pur și simplu întrerupte, la care nu o să mai ai acces niciodată. Despre faptul de a fi femeie, fără a accentua această componentă într-un mod obsedant, ci lăsând-o pur și simplu să se întâmple, descoperind fațete multiple și treptate ale acestei identități în timp și spațiu. Andrei Crăciun notează pe coperta 4 că „rămâi cu inima deschisă” și cred că am simțit și eu asta. Același Andrei Crăciun notează asta plecând de la versul „prezentul e foarte lung” și cred că toți am avea ceva de spus despre asta. Nu e singurul lucru complet și pătrunzător pe care-l aruncă cu atâta ușurință în poemele aparent firești și banale. Te păcălește la început să crezi că o să citești, poate, niște poezie de relaxare, printre rânduri și, înainte să-ți dai seama, ți-a povestit în doze mici și tari despre cum e viața de fapt, dar că în toate astea trebuie să fie speranță —poate pentru că ești aici, chiar dacă prezentul e atât de lung.

Mi-a plăcut mult să mă plimb prin muzeul acestor convorbiri întrerupte și aș reveni oricând.

Femeia-atlas

Sunt femeia-atlas

Port în mine tot felul de hărți

Radiografiile oamenilor care m-au traversat

Partiturile muzicii din momentele-cheie

Schițele caselor în care n-am mai stat

Ciornele poveștilor aproape întâmplate

Formează înăuntrul meu, repetat,

Numere pe care nu le-am șters din agendă

Deși persoanele nu mai există

Odată

Am încercat să le uit

Le-am lăsat la colțul blocului, noaptea

Apoi am fugit cât am putut de tare

Am intrat în casă

Și am răsuflat.

Când am ajuns în cameră mă așteptau

Cu lumina aprinsă.

(pag. 11)

Muzeul convorbirilor întrerupte, Anda Docea, Editura Charmides, 2022

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro