Brevilocvența practicată în regimul insolitării și al reflexivității reprezintă cele două direcții ale volumului bilingv scris de Menuț Maximinian, intitulat Copilul de apă/ Bimbo d’ acqua[1], tradus din română în italiană de către Livia Mărcan. Copilăria, memoria, casa natală, apropierea de natură sau de universul înconjurător sunt urmărite, în mod constant, pe parcursul acestei cărți și prezentate printr-un discurs în care candoarea, un ușor iz de gravitate existențială, melancolia străbătută de un flux apolinic de trăiri și sentimente oferă tabloul unei poezii lipsite de un patos agresiv sau de o tendință de problematizare a acestor perspective. Poemele sunt scurte sau foarte scurte și surprind secvențe, momente, clipe, chiar etape dintr-o existență expusă permanent ritmurilor naturii și ale vieții, celebrând frumosul, clipa de-acum sau semnele nevăzute ale unor peisaje sau vremuri. Limbajul, asemănător ca suplețe și vigoare cu cel al poeziei tradiționale chinezești, de tip haiku, este simplu, străfulgerat, pe alocuri, de câte-o sintagmă metaforică. Se remarcă o picturalitate a insolitului și a evocării, o franchețe nedisimulată a poetizării, însoțite de o spontaneitate a derulării cadrelor ca într-un caleidoscop mnemonic și ontologic.
Întâlnim o atmosferă sărbătorească impregnată de suflul mirajului epifanic, menținut constant în echilibrul dintre seninătate și angoasă:
,,Ninsorile/ Ascund orașul/ Timpul cuibărește/ Cenușiu/ Merele-/ Îngeri pe pământ” (E iarnă iar).
Actele de superstiție apar într-un univers pătruns de o solemnitate liturgică ce accentuează, în mod expresiv, culoarea locală a unor precepte stabilite din vremuri vechi. Lipsește o anumită linie rigidă sau patetismul. Totul este împlinit într-o desfășurare plină de candoarea unor acțiuni care, în cele din urmă, au rol inițiatic în devenirea spirituală:
,,Să înalți suflet mare/ În casă mică./ Să presari sare în pantof-/ talisman/ în vremuri grele./ Să mângâi cerul/ Precum psalmistul” (Învățături).
Întâlnim, de asemenea, și o atmosferă atemporală, în care aceeași solemnitate liturgică se împlinește stilistic pe măsură ce trăirile umane dau relief unor scene religioase, amplificând o tensiune care, în cele din urmă, se va împlini în desfășurări mirabile ale unor stări de rugăciune:
,,Am plâns/ La stâlpul în formă de Cruce/ Până sârmele i-au ruginit./ Când timpul s-a oprit,/ Spaima a ticăit în locul lui./ M-am rugat din nou./ Când lumea a încetat să vorbească,/ Devenind piatră de râu,/ Din nou m-am rugat./ Ruga a încolțit” (Ruga).
Peisajul primăvăratic este suprins prin intermediul unei notații picturale care îmbină elanul imaginativ cu dimensiunea bucolică, în câteva secvențe atinse parcă și de-un spirit ludic. În timp ce, în lipsa oricărei granițe sau delimitări, cerescul pare o continuare a teluricului și invers:
,,Pomi pierduți în coama cailor/ Copiii zboară/ Pe aripi de rațe sălbatice/ Tot mai sus/ Galaxii” (Primăvara).
Fiorul religios, destul de prezent în majoritatea textelor, capătă pregnanță tocmai prin redarea sa în liniile esențiale care surprind fapte, gesturi sau prezențe atinse de un discret aer de pietate și gravitate. Lumina, întunericul, rugăciunea sau minunile fac parte din recuzita religiosului ca manifestare, în acest univers bucolic, a unei serenități evalvioase, din care nu lipsește candoarea și dragostea părintească:
,,Lumini invadând întunericul/ Cu tropare/ În care minunile îl aduc/ Pe cel Înviat/ Lumina ochilor tatei/ Și rugăciunea mamei” (Lumina).
Latura sumbră a existenței anunță un declin atât exterior, cât și interior, surprins în imagini de-o gravitate tendențioasă, în care singurele acțiuni prezente au rămas cele ale unei permanente mutilări materiale și spirituale:
,,O pasăre a disperării/ Rupe din carnea vie/ Precum din pungile de plastic/ Viu colorate/ Muzici întunecate/ Sparg liniștea/ Din trupul poetului” (O pasăre).
În ultima secțiune dedicată călătoriilor prin tot felul de colțuri ale lumii, întâlnim notații în care uimirea se împletește cu admirația față de spațiile culturale străbătute. Secvențele jurnaliere surprind, sub forma unor flash-uri mnemonice, străzi, oameni, peisaje sau distanțe. Totodată, sentimentul de stinghereală, după cum sugerează și titlul acestei părți, Stingher în miezul lumii, este și el prezent, provocând o anumită nostalgie a vastității spațiului necunoscut:
,,De sus aeroportul e un brad de Crăciun/ Împodobit cu mii de ghirlande/ Colindători din toată lumea/ Urmând mirajul luminilor/ Avioanele duc/ Vise deasupra New York-ului” (La colindat).
Sau este surprins un peisaj din care nu lipsește o notă de insolit:
,,Poze de păianjen/ Duse pe ape/ Plouă/ Limbile pământului se amestecă/ Așteptând feribotul” (În Malaezia).
După întâlnirea cu poezia lui Menuț ai senzația că te apropii de natură ca de un altar religios.
[1] Menuț Maximinian, Copilul de apă/ Bimbo d’ acqua, Junimea, Iași, 2022.
SAVU POPA
Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.
Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași etc.
