Încercarea de sondare autoscopică a unui cotidian mult prea fisurat și relativizat reprezintă nucleul stilistic, reflexiv și experiențial al poeziei lui Alexandru Roșu, din volumul său când ai sufletul plecat[1]. Cu instrumente ale notației precise sau doar pur observaționale vizavi de o realitate concretă în care alteritatea ta este raportată, într-un mod disipant și refractar, la ceilalți, căci ,,ești și ceilalți/ umblat prin prea mulți ochi/ asiști mereu la propria ta cădere”, poetul conturează un univers aflat într-o continuă expansiune, în care persistă o senzație a dezintegrării corporale și spirituale.
Un pesimism acut, structural străbate întreaga existență, pentru care fericirea, ,,sumbra fericire”, cum apare într-un vers de Voiculescu, devine o fericire maculată de porniri instinctuale și conferă cadrul unui himerism cenușiu, revereberat în toate registrele senzoriale sau vitale. Drept consecință, la nivelul unui impresionism de atmosferă, apare senzația tot mai acută a dezintegrării, urmată de inconsistența simțirii sau chiar a rațiunii, fapt care generează o atmosferă apăsătoare a unui pesimism spectral și omniscient:
,,nu există minți strălucite/ doar margini ale aceleiași prăpăstii/ peste lumi se așază flămândă/ fericirea/ ca și cum s-ar hrăni din cupele pline/ ale mâniei/ urcăm trepte fierbinți/ spre ceruri prea înalte/ ca să găsim iaduri înăuntru/ mai adânci” (Exchange student).
Poetul practică o poezie a senzorialului fremătător, propunând o scenografie insolită a descoperirii sau redescoperirii de noi falii corporale care sunt delimitate prin intermediul unei granițe destul de fluide dintre cerebral și imaginar, dintre real și ireal:
,,sunetul atingea lucrurile/ vocile se răsfirau/ ștergeau praful/ umflau perdele/ înăuntru era liniște/ mâini trosneau/ mișcau aerul camerei/ înăuntru era liniște/ un puls zvâcnea/ venea spre tine/ spre firul mic/ acolo unde/ erau deschise privirile/ deveneai un ochi/ ce-și închide pleoapele/ și le deschide înăuntru/ doar că o face/ cumva pe dos/ vede deformat/ culori ființe gânduri” (Înăuntru era liniște).
Actul erotic se manifestă ca o evadare din propria corporalitate percepută ca un teritoriu al fragilității și al disipării, unde, aparent, totul persistă într-un întreg încremenit, fără formă, sens sau sunet, căci ,,există un alb surd/ un punct unde culorile/ refuză să se desprindă.” Așa cum goliciunea ultimă pare integrată într-un preaplin de lumină care instituie o tensiune a unei dezveliri care expune trupul parcă suprimându-i, atât fondul afectiv, latent, cât și forma exterioară. Prezența luminii oferă parcă relief concret, sensibilității epidermice, însă, cu toate acestea, scoate în evidență o anumită stridență orbitoare care irumpe din interiorul cărnii devenite, astfel, o carceră senzorială:
,,în goliciunea ultimă/ e numai lumină/ și asta mă sperie îngrozitor/ îmi feresc ochii de carne/ strâng din pleoape/ mă rog să nu orbesc/ când un fascicul de lumină/ îmi penetrează mijlocul frunții/ de acolo mă dezbracă violent/ fiecare apropiere/ creează o crustă/ solidifică o realitate/ răcește și vindecă” (Dezbrăcare).
Regimul realității, devoalat pe filieră senzorială, își menține starea de tensiune permanentă, a intensificării vizualului și a tactilului, într-o atmosferă de malaxor invizibil care macină în permanență. În timp ce sunt scoase în evidență, într-un discurs cu câteva accente de insolit expresionist, acele secvențe nocturne în care respirațiile, gesturile, obiectele sau ființele deschid un canal de comunicare între concret și oniric prin care senzația de mișcare capătă o consistență spectrală, hiperbolică, pe măsură ce liniile care despart raționalul de iluzoriu par tot mai diminuate:
,,respirăm/ brațe/ orgii crescute/ din atingeri accidentale/ cuvinte rostite/ pe octave joase/ greieri/ dând nas în nas/ cu tăcerea/ e posibil/ ca într-una din zile/ să nu mai întâlnim/ dimineața/ pentru că luna/ a decis/ să facă ore/ suplimentare” (Biroul nopții).
Una dintre constantele acestui volum ne arată că lumea din jur poate căpăta aspectul unui conglomerat senzorial care adună, aglutinant, spasmatic, perspective, imagini, simțiri sau îndoieli și le implică într-o dinamică a schimbărilor și a relativizării oricărei dimensiuni raționale sau identitare.
[1] Alexandru Roșu, când ai sufletul plecat, Paralela 45, Pitești, 2020.
SAVU POPA
Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc. Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași etc.
