0 9 minute 1 an

Un fel de melanj dintre notația jurnalieră și cea poematică practică Ciprian Apetrei, în volumul intitulat Aici și Acum[1], și subintitulat, foarte interesant, Filografii. Gândită sub forma unui album de buzunar,  apărut în condiții tipografice, de excepție,  cartea de față ne invită la un periplu sentimental-nostalgic prin lumea, experiențele sau întâlnirile unui autor care, la fel ca și alți autori români, plecați și stabiliți afară, a cunoscut și experimentat, să spunem așa, atmosfera a două culturi. Matei Vișniec afirma despre sine că este omul ,,care trăiește între două culturi, între două sensibilități” și, de aceea, ,,își are rădăcinile în România și aripile în Franța.” Același lucru se poate spune și despre Ciprian Apetrei pentru care,  preumblarea dincolo și dincoace de frontiere, între un aici și un acolo, îi oferă prilejul unor experiențe umane și culturale, unice prin modul poetic în care acesta se raportează la ele.

 În fiecare text importantă rămâne apropierea de  omul obișnuit, perceput și prezentat cu o franchețe apolinică, lipsită de fast stilistic sau imaginativ. Oameni diverși, apropiați sau străini întâlniți pe câte o stradă, sunt surprinși în momentele lor de spontaneitate, de generozitate afectivă sau de blândețe necondiționată, întocmai ca într-o fotografie realizată pe loc, fără nicio pregătire anterioară, și de aceea, cât se poate de naturală, de spontană. Tocmai naturalețea textelor și a fotografiilor sale, determinate de lipsa oricărui trucaj, generează umorul dozat corespunzător, mai degrabă temperat de o constantă uimire asupra faptelor sau asupra unei ușoare discrepanțe între mentalități. Pe fondul acesta dinamic își face simțită prezența și sentimentul de ușoară nostalgie care învăluie discret prezențele sau peisajele captate în astfel de stampe identitare care conferă substanță și nerv acestor filografii poematice.

 Fiecare text este conceput sub forma unui poem în proză, extrem de concentrat, pe alocuri, în care narativul succint dezvăluie zone puternice ale evocării sau reflexiei. Poemul, în general, este focusat pe o întâmplare, o impresie, un portret sau o părere. Acestuia îi corespunde o fotografie care, în mod cu totul aparte, oglindește universul textului respectiv. Și o face într-o manieră care trădează exuberanța sau insolitul apropierii dintre imaginea instantaneului fotografic și a celui poematic, ambele mergând în direcția unei întrepătrunderi totale.  Focusarea pe un detaliu inedit al poveștii, îmbinarea armonioasă dintre cadrul evenimențial și cel senzorial, leagă toate aceste secvențe printr-o poveste comună, aceea a explorării universului fiecăruia în parte, indiferent de cultură, dar și a înțelegerii propriei tale identități raportate la ceea ce se întâmplă în jur.

Încă din primul text, Paranormal, cadrul concentrat al unei secvențe desprinse parcă dintr-o poveste orientală, de genul celor din Halima, proiectează o narațiune cât se poate de limpede, în care fapticul interferează cu insolitul, într-o atmosferă în care vizualul predomină în nuanțe sau tușe, ușor suprarealiste: ,,Pești uriași vindem, poftiți la pești uriași. Soarele puternic de vară făcea să strălucească solzii peștilor de pe tarabă, care păreau făcuți din cristal. Restul pescarilor îl priveau urât. De unde are pești atât de mari? Noi nu găsim niciodată așa ceva în mare. Nici nu pare să fie de pe aici. De unde ai peștii ăștia, străinule? Îndrăzni unul dintre ei. Îi cumpăr de la unii ca voi. Apoi torn peste ei un praf special, l-am cumpărat de la un mare politician. Praf de promisiuni, așa mi-a zis că se numește”. Finalul aduce, în prim-plan, dimensiunea iluziei care umbrește puțin desfășurarea apolinic-parabolică a textului și căruia, astfel, îi potențează fondul tensionat, oniric.

Unii dintre cei mai izbutiți autori de poeme în proză de la noi sunt Tudor Arghezi sau Doina Ioanid, doar două nume care îmi vin în minte și care câștigă prin ornarea unor povești de viață cu podoabele expresive ale unei simplități, pe alocuri, grave sau joculare. Ceea ce aduce Ciprian Apetrei, în continuarea elementelor enumerate adineauri, este simplitatea intensă, uneori neliniștită, cultivată în regimul concentrării formale și evenimențiale, care devine, astfel, o sursă sigură de insolit și de expresivitate. Acest lucru se întâmplă atunci când, în poemul Mi-am deschis un muzeu, universul domestic este desprins parcă din cadrul real, trecând într-o dimensiune romanțată și colocvial-ironică, fapt care amintește puțin de atmosfera poemelor lui Petre Stoica: ,,Uite, în prima cameră sunt aparatele de fotografiat pe care nu le mai folosesc. În a doua, cărți la care nu mă mai întorc și stilouri care nu mai scriu. Iar aici, poftim, intră, sunt fostele mele iubiri. Mulțumesc, dar vreau să plec acum. Știu, te-am auzit vorbind la telefon. De asta te-am chemat aici. Uite ce soclu frumos ți-am pregătit” sau ,,Într-o după amiază, într-o cafenea, mă priveau doi tineri cu trăsături orientale. Se uitau la mine, apoi se priveau între ei. Mi-a trebuit un timp să le înțeleg gândurile. Le plăceau domnii cu părul lung și un pic rotofei. Se uitau la mine ca la o friptură la cuptor. Canibali” (Am o superputere și știu s-o folosesc).

Alte texte: Un actor grăbit, Desene pe nisip, Romeo și Julieta 2022 sau Am rescris Scufița Roșie aduc în atenție existențele din jurul nostru,  oglindite  în diverse stări interioare. Stilul indirect liber, monologul adresat sau narațiunea francă a situațiilor redau senzația de veridicitate, de dialog în doi, extrem de spontan și neafectat. Este surprinsă situația unui cuplu,  în care despărțirea lasă în urmă resemnare, nostalgie, așa cum se întâmplă, de pildă, în Desene pe nisip.

Dimensiunea antropologică este, din nou, dublată de simțul artistic, care conferă un farmec aparte, neaoș, celui evocat, care lucrează într-un cimitir. Puțin din atmosfera soresciană transpare în următoarele rânduri: ,,În zona galbenă sunt gânduri distruse de invidie. Și aici este aglomerație. Sectorul roșu este al gândurilor furioase, care sunt puse în lanțuri. În zona gri, cea mai tristă, este casa regretelor. Rolul meu este să mă asigur că toate rămân la locul lor. Mai puțin în partea albă, unde este un examen de intrare. Zona reînvierii și a florilor” (Lucrez într-un cimitir).

O carte care desființează orice graniță fizică sau mentală între aici și acolo. Unde are loc libera circulație a prieteniei și a amintirilor.


[1] Ciprian Apetrei, Aici și acolo, Editura Eikon, București, 2022.

SAVU POPA

Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.

Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași etc.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...