Poezia lui Cosmin Andrei Tudor, din volumul său recent, Ludi[1], dezvăluie un temperament ludic, cultivat în manieră livrescă și care developează realitatea din perspectiva unei reflexivități joviale. Observațiile sale sunt percutante și concise, apropiate de regimul panseului, în care insolitul se îmbină cu expresivul.
Textele lui Cosmin spun o poveste în miniatură, capabilă să ne emoționeze prin diversitatea tematică și prin dimensiunea aforistică a discursului. Uneori, temele comunică între ele, căci, un aspect, un episod sau un personaj din lumea antică pot fi întâlnite sau transpuse într-o situație actuală. Iubirea sau actul poetic, aflate printre temele predilecte, devin contexte insolite ale cunoașterii de sine sau a celuilalt într-o manieră în care, adesea, ludicul trădează o predispoziție spre explorarea unor teritorii marcate de neliniști sau inconsecvențe interioare.
Ceea ce frapează în anumite texte cu o astfel de încărcătură semantică și ideatică, este tocmai modul în care poetul desprinde un tâlc, o pildă sau lasă un final deschis după o scurtă relatare sau după un expozeu livresc, ambele prezentate într-o formă concentrată și de-o intensitate a trăirii și a uimirii, preapline de-o sensibilitate vivantă. Latura unei bonomii ușor ironice și tonice, seninătatea și insolitul unor observații de factură istorică salvează textul de la o tendință de problematizare fățiș expusă, dat fiind faptul că se preocupă de un subiect general, de pildă, societatea antică, dezvăluindu-i potențialul jocular, destul de inteligent creat și dozat:
,,cum iubeau oare anticii?/ cum vedeau bărbații femeile/ și cum îi vedeau femeile pe ei?/ asta nu spune în cărțile/ care au ajuns la noi,/ pentru asta este nevoie/ de o fugă până acolo/ de-a trăi pe pielea ta/ acea dragoste./ dând o fugă până acolo/ și iubind/ o elenă!” (De dragoste I).
Așa cum, în altă situație, aceeași ironie este străbătută sau scurtcircuitată de o undă de sarcasm îndreptat asupra celor unși, (nu neapărat cu toate alifiile), lideri sau cei din preajma noastră, mult prea plini de sine sau perfizi:
,,unșii de-acum/ sunt tot unși,/ dar la a căror/ ungere/ s-a folosit un mir/ ceva mai diluat” (Ungere II).
Inteligența unui spirit de observație, din care nu lipsește ironia fină, creează asocieri inedite între diferite aspecte, uneori antagonice, ale realității sau vieții umane: ,,unii au avut noroc-/ dacă se poate numi astfel-/ de a fi arși pe rug/ de către inchziție./ alții mai puțin norocoși/ au fost arși de către/ propria conștiință” (Pe rug).
În ultima parte, Postludiu, se simte o ușoară încordare, semn că jocul a intrat, poate, într-o etapă a neliniștii, a consumării fondului său spontan, creativ sau cognitiv. Cu toate acestea, franchețea și spontaneitatea notației cu nerv a poeziei sale rămân în continuare prezente și tind spre conturarea unei atmosfere apolinice în care echilibrul formal se împlinește în cel imaginativ. Jocurile inteligente de idei atrag atenția prin tensiunea unor dereglări în ordinea abstractului, lăsându-ne pradă unei neliniști legate, până la urmă, de o perturbare a echilibrului mundan:
,,atomii lui Dalton/ au fost sparți/ până la urmă./ sunt curios cum și cu ce/ sparge-vor/ monadele lui Leibniz” (Spargere).
În altă construcție, care trădează o ușoară influență stănesciană, regimul constatării cu privire la nestatornicia sau de-formarea timpului materializat capătă un iz neliniștit, paradoxal și nociv pentru menținerea echilibrului lumesc:
,,timpul este cel mai puțin/ dens fluid/ nu numai că ocupă/ volumul vasului în care este turnat/ dar își poate chiar/ anula volumul,/ lăsând vasul nici plin/ nici gol,/ ci doar confuz” (Despre timp).
Dincolo de explicațiile inutile care îngreunează, uneori, poemul, sau de accentele cu iz didactic, ceea ce rămâne în urma lecturii este extraordinarul simț ludic, în măsură să confere volumului, jovialitate, un simț spontan al realității, caracterul rizibil al faptelor sau al situațiilor expuse în funcție de nestatornicia vremurilor sau a moravurilor. Și, nu în ultimul rând, un comic de situație, în măsură să îndrepte lucrurile și caracterele.
[1] Cosmin Andrei Tudor, Ludi , Neuma, Apahida, 2021.
SAVU POPA
Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.
Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași etc.
