Poemele lui Alexandru Buruiană din certificat de deces[1] propun un periplu nevrotic pe urmele unei umanități eșuate. Ele conțin secvențe dintr-o discuție în pustiu sau dintr-un monolog al crispării și al negării. Imaginea de  ansamblu este cea a unei perpetue tulburări anxioase, a cărei apăsare este reverberată în toate simțurile sau viscerele.

Marcat de un expresionism sumbru, în discursul său aluvionar, pe alocuri fragmentat, debusolat, resimți o constantă senzație de surpare a realului, o stare de continuă surmenare și resemnare, un resentiment acut îndreptat împotriva oricăror forme de raționalitate. Apare, pe acest fond întunecat, o epuizare atemporală în lipsa oricărui sens sau semn de înțelegere sau de comunicare interumană:

,,să nu discutăm/ să tăcem cel puțin ca osemintele epuizate/ de atâtea controverse/ despre un timp/ demult uitat”

(Discuția a noua).

Spiritul de revoltă, cât se poate de acid, de resentimentar, provine dintr-un fond interior în care orice percepție asupra realității sau a apropierii umane capătă, din start, o dimensiune a unui rău permanentizat. Un pesimism atroce, o autonomie a înverșunării spasmatice, sentimentul anihilării și al dezbinării care umbrește orice gest sau obiect sunt câteva dintre elementele unei biografii în care evenimențialul este mortificat, iar afectul pare a fi, în permanență, anulat sub efectul de sedativ al urii față de sine și față de lume:

,,compus dintr-o ură imensă față de soare/ mi-am ucis privirea dezordonată/ în orbitele negre nu vă simt/ nu te simt soare nici nu vreau/ să nu știi cât de mult te urăsc să știi/ incapabil să înțelegi ura mea împotriva ta/ îți amintești cum ucideam țigările mele de/ aberațiile tale/ adunam toate pietrele din acest oraș înghețat/ pentru fiica mea avortată”

(Discuția a șaptea).

Secvențele alienării umane sunt transpuse într-un limbaj absurd și grotesc, desprins parcă dintr-o filosofie nihilistă:

,,în cercul pătrat se va naște un spațiu obez/ un orizont roșu pe față/ strangulat de linii perpendiculare/ suprapuse pe credința că te vei dizolva/ ca o substanță chimică/ alcoolizată de holocaustul materiei în care/ de atâtea ori s-au scufundat picioarele tale/ ca stâlpii de înaltă tensiune”

(Discuția a cincea).

Deși pare că își mai temperează sau că își mai stăpânește furia viscerală, adoptând o luciditate rece, resemnată, în privința declinului generalizat, discursul rămâne constant la aceeași tensiune a negării absolute a orice și a oricui într-o existență dezordonată și fracturată, cu aspectul unui bâlci sepulcral:

,,nu sunt de acord cu existența mea/ nu aprob nimic din ceea ce aprob/ balansez într-un leagăn de închisori din noroi/ gândaci de bucătărie viermi extratereștri/ inchizitori/ oamenii s-au afișat pe pereți și au devenit lozinci/ revoluționare/ niște romane ieftine/ de bulevard/ aici e o romă un nero zăpăcit/ e o inexistență existentă/ e un romantism împăturit într-un cimitir”

(Discuția a treisprezecea).

Apropierea de celălalt se manifestă într-o formă cât se poate de brutală și pare nelipsită de un sarcasm întunecat. O aglomerare agresivă de gesturi sau fapte au menirea de a anula armonia oricărei conviețuiri sau înțelegeri, surprinse într-o retorică funebră a declinului:

,,deschide-ți venele/ am venit la tine/ în bucătăria ta bântuită de caricature gelationase/ să ne fumăm mintea uscată/ să bem multă votcă contrafăcută/ rusoaica mea/ de câte ori am vrut/ de câte ori/ așa să știi ca și cum ai plânge necenzurat/ să nu bați cu pumnul în masă/ în pieptul tău canceros și vesel/ oricum oamenii rămân niște năluci caraghioase/ în grădina istoriei/ manechine cu ochii căzuți înăuntru.”

Un volum apăsător ne propune Alexandru Buruiană, în care fiecare imagine sau trăire te amprentează. Regăsim, de asemenea, o atmosferă desprinsă din Bruno Schulz sau din Aurel Pantea, proiectată pe fundalul neliniștit al universului lui Goya.

[1] Alexandru Buruiană, cerificat de deces, Casa de pariuri literare, București, 2021.

SAVU POPA

Este scriitor și profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale din cadrul ,,Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză despre ipostazele teatralității și ale realității din adânc în poezia optzecistă.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu. A publicat în numeroase reviste de prestigiu din țara, dintre care amintim: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Tribuna, Hyperion, Bucovina literară, Banchetul, Litere, Steaua. Kryton (Madrid), Itaca (Dublin), etc.

Premiul pentru debut în volum Ipostaze oferit de către Uniunea Scriitorilor (filiala Sibiu), Marele Premiu ,,Traian Demetrescu”, 2016, Craiova (poezie). Premiul- Literatura Tinerilor Neptun ed. I, organizată de către Uniunea Scriitorilor din România, Premiul I – Concursul Național de proză ,, Mihail Sadoveanu”, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași etc.