Fragment din volumul „Fereastra Orbului” de Adrian Munteanu, în pregătire la editura „Arania”

Drum cu trenul spre Constanța. De data asta, nu ca să stau cu burta la soare. Pe geam, câmpia și rarele șerpuiri ale râurilor, un peisaj cam anost. Urmează să dau examen la filologie. Suntem în 1969 și, în Brașov, nu este o asemenea facultate, iar la Constanța, locuiește unchiul Costică, alt frate al mamei, un boem, cu soția lui, grecoaica Hrisanti, o gospodină desăvârșită și cu o noblețe remarcabilă, princiară. Oameni primitori, cu o anume demnitate pe care o apreciez. Măcar mă pot ajuta cu ei, să nu fiu singur în necunoscut. Au un apartament aproape de portul Tomis, pe strada Sulmona, la etajul întâi al unui bloc cu două etaje. Balconul lor cu vedere la mare e ceva magic. Să vezi răsăritul de soare la mare, tu, cel venit din crestele munților, este ceva care trezește fiori de încântare și poate fi jinduit. În apartamentul de deasupra lor, întregit cu o generoasă terasă, locuiește scriitorul Marin Porumbescu. Alt boem, unul desăvârșit, viețuind printre papagali și broaște țestoase. Vecinii se înțeleg de minune, așa că m-am trezit într-o lume cu toate datele ineditului. Pe de o parte, a pescarului Costică, cel care are o barcă și aduce bunătăți prinse în plasele lui, și pe de alta, a ziditorului de cuvinte cu sprâncene stufoase și gesturi largi, plutind parcă peste linia orizontului căutat în apropierea brizei și a furtunilor. De la domnul Marin, am primit o carte de-a lui, apărută recent, „Păsări subterane”. O carte cu 160 de proze scurte. La o primă lectură, mi s-a părut că ceea ce citesc vine parcă în prelungirea ultimei lecturi, din Beckett, a cărui piesă o jucasem de curând. Fraze scurte, nervoase, numai verb și mișcare. Imaginea cadrului se conturează în mintea fiecăruia, după propriile-i trăiri și viziuni, nu este punctată definitiv de scriitor. O generoasă libertate pentru cititor. Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut omul. Eu, viitorul student la română, am simțit imediat că scriitorul constănțean este omul potrivit, căruia să-i arăt o proză scrisă de mine în lunile dinainte. Proaspătă și necizelată. Scriitorul a citit-o, i-a făcut mici observații, mai mult dintr-o generozitate și înțelegere prietenească, și m-a încurajat să scriu în continuare, dacă simt nevoia. Conturasem proza aceea după ce dădusem examen la București, ca să dobândesc o profesie pe care mi-o dorisem mai întâi. Cum a fost examenul, cum s-a terminat totul, nu vreau să povestesc. Nici măcar în jurnalul meu, pe care, poate, nu-l va citi nimeni. Mai bine am scris la timpul potrivit, pe nerăsuflate, ceea ce am simțit. A trecut ceva timp de la notațiile respective, nu mai sunt de acord întru totul cu modul în care așternusem desfășurarea pe hârtie, dar am făcut-o imediat după examen, sub impulsul unei stări de surescitare care se prelungea, ca într-un film de Antonioni. Am hotărât să nu schimb nimic. Când am scris, aveam douăzeci de ani și trecusem furibund printr-un eveniment care m-a atins profund. Mi-a modificat direcția drumului.

Prozei i-am pus numele „Retrospecție”.

Copilul – nenăscut încă.
Se agață de un cuvânt, de un gest. Gestul, strigăt metamorfozat. Strada, doar un drum pe care picioarele îl poartă mecanic, alb. Sub soare, penumbra. Alt cuvânt, alt gest. Uneori, este ,,trebuie“, alteori este ,,hai“. Rostește în gând și ,,trebuie“, și ,,hai“ și iarăși ,, trebuie“, și iarăși ,,hai“. Zvâcniri, destinderi, lanț nesfârșit. Nădejdea. El ține cu toate simțurile nădejdea asta. Singura care îl salvează. Orele, limbi șovăitoare. Bat mai repede. În el. Dans cu umbre și lumini, zvâcniri adunate.
Astăzi, dă examen. Proba decisivă.
Palidă și amețitoare umbră este nădejdea. Pulsează în coșul pieptului, în mâini, în tâmple, în mâini. Da, era copil. Privea cu jind, cu palmele strânse pe sârmele gardului din fundul grădinii, jocul copiilor de dincolo. Picioarele mecanic îl apropie de locul probei. Picioarele alb îl apropie. Picioarele palid îl apropie. Gesturile îl apropie. Tăcerile îl apropie. Simte nevoia cuiva. Sau, mai degrabă, de ceva. Fără nume, dorințele. Probabil, ceva imprevizibil dinspre afară. Înăuntru, sunt cuvintele și gesturile. Ele nu-l mai ajută. Ele duc înainte. Ele se scurg în timp. Orele bat mai repede. Puls străin.
,,Podul de piatră s-a dărâmat”
Era jocul lor. Al copiilor de dincolo de gard. Așteptarea ucide. Așteptarea.
În această zi, el a murit de câteva ori, ca să-și verifice credința în ceva. Cuvintele-moară, gesturile-strigăt. Lanț nesfârșit. Mereu ,,trebuie“ și mereu ,,hai“, și iarăși ,,trebuie“, și iarăși ,,hai“. Valuri inundă ochii.
„A venit apa și l-a luat!”
Pleoapele se închid să acopere cuvintele, să le oprească, să le întoarcă. Setea. Setea de cuvinte, de apă și cuvinte, sete de gesturi largi.
Poarta. O hârtie. Multe cuvinte scrise. Încă unul și scările. Necontenit, urcăm scările astea. Una, două…El numără în gând scările, zecile, miile de scări.
Mii de scări, fiecare o treaptă, o prăpastie, un strigăt, o apropiere – vai, apropierea asta! – o luptă, un zbor. Zborul. Copiii de dincolo aveau și un cântec al lor. Glasurile sunau șovăitoare, dar libere:
,,Am și milă, am și dor
Dar n-am aripi ca să zbor.”
El urcă fără contenire. Poate ar trebui numărate sunetele. Sunetele ieșite de sub tălpi. Și sunete sunt scările de piatră șovăitoare. O treaptă…una, două scârțâituri…fac trei…una, două, trei trepte…scârțâiturile…câte au fost? …De la început. Nu, urcăm. Începutul este căderea.
De ce întuneric? Nu mai sunt pași. Numai scârțâituri. Sfâșietoare. Prelungi. Nu mai sfârșesc scările și nu se mai poate întoarce. Mai jos, sunt priviri, trupuri și nădejdi. În lături, pereții. Duri. Se unduiesc în același sens. Înfioară atingerea lor albă.
Sala. Așteptarea. Zece minute, și-a spus.
Zece minute, ți-ai spus. Sete. Hai, bea! Mai bea puțin! Încet. Să simți cu buzele fiecare strop. Iarăși, sala aceea. Câteva scaune. Priviri. Pași tulburi. Gesturi. Nu, cuvintele s-au pierdut. S-au retras în priviri și de acolo, au coborât bâiguind și rotindu-se în fiecare corp. Surde. Doar pulsuri.
Geamuri deschise, dar tu nu privești în afară. Acolo, este liniștea cenușie și tu ai nevoie de liniștea ta.
Să aștepți pe culoar. Primul candidat a intrat.
Omul de la ușă privește absent. Trăsăturile lui, tăceri. E mai bine așa. Numai tu trebuie să te ajuți. Hai, mișcă-te! Câteva aplecări, brațele înapoi, nu te vede nimeni?
Peste câteva momente, trebuie să iasă primul examinat. Urmezi tu. Hai, curaj! Poți să ai acum? Dar trebuie. Ușa se va deschide să te cuprindă. Ce uriașă e! Gardul uriaș din copilărie, mare și de netrecut. Încheie-te la haină! Mersul sigur! O să fii pus într-o balanță farmaceutică. Curaj! E unica șansă. O singură dată în viață, îți este dată marea șansă. Și copiii știu asta. Ești încheiat la haină. Batistă. Mersul sigur. Acum. Apasă pe clanță!….De ce nu apeși pe clanță? Pe toate ușile și clanțele și copilăriile din lume, de ce nu intri? Aștepți să fii invitat sau împins de la spate? Aștepți să ți se deschidă? Termină odată cu moțăiala asta caraghioasă în fața unei uși! Apasă pe clanță. Apasă pe clanță, om de șindrilă destrămată! Da! Intră! Intră! Acum.
Trepte. Ochelari. Sunetele pașilor tăi.
Sunetele pașilor mei. Trepte. Ochelari imenși. Reflectoare. Setea. Apă de-adevăratelea. Trepte. Am nevoie de un loc numai al meu. Fără priviri. Numai al meu.
Podul de piatră
Ochelarii. Se urnesc. Aleargă. Treptele aleargă. Reflectoarele aleargă. Și nu se mai poate așa. Respirația nu mai curge, aleargă. Sufluri bolovănoase.
Comisia nu se vede. În locul ei rotiri solare de trepte și de ochelari. Mai trebuie aer.
A venit apa
Rotiri amețitoare. Ochi de apă, apă învârtejită. Crește și aleargă. Ochi de Argus. Zeci de ochi de Argus, sute de ochi de Argus, mii de ochi de Argus, infinitate de ochi. Emoția, ce este emoția? Nu-i timp. Am nevoie de definiții? Altceva, cuvintele…care sunt?…Cuvintele sunt trepte. Acum se poate, acum, acum, acum. Da. Trebuie, trebuie, trebuie. Nici nu se poate altfel. Visez. În stânga, trepte. În dreapta, ochelari. În stânga, ochelari. Aceeași. Se rotesc. Aleargă. Aici sunt singur. Apă! Ultima oară. Ochelarii sunt stăvilare. Zbuciumul care mă salvează, care mă distruge. Aleargă. Zbuciumul dorit. Spre care întind mâinile, spre care sunt târât, care mă chinuie, care mă atrage, catre mă trădează, care mă cheamă, care mă supune. Înfrânt.
Tot mai uriași, ochii. Se apropie. Se unesc. Se contopesc. Mă stăvilesc. Mii, sute, zeci…Unul singur. Ochi de pisică. Uriaș. Galben. Fosforescent. Iluminiscent. Pupilă de ciclop în care…sigur…sunt palmele mele de atunci. Palmele mele scâncesc a singurătate și a dorință pe gardul grădinii și aici, în fața comisiei. Copiii își văd de podul lor de piatră, de setea lor după aripi, după zbor. Copiii aceea respirau aerul străzii fără împrejmuiri. Pe gardul grădinii, au rămas scâncete de copil. Rotirea nu contenește. Rotirea unui singur ochi. Al cui? Ah, dacă m-aș putea smulge de sub lumina lui. Dar trebuie, hai, trebuie, hai, și trebuie și hai ,și iarăși trebuie, și iarăși hai! Ochiul trebuie să aparțină cuiva. Trebuie. Sunt cel stăpânit, dar am drepturile mele. Dreptul de a vedea. În fața mea, doar piatră…piatra asta!…alcătuirea asta imensă de piatră!…neclintirea asta!…Sfinxul. Uriașul. Neclintitul. Sunt în fața lui. Singur. Tocmai eu? Va trebui…să răspund. De data asta, Sfinxul pune întrebări. Dar dacă…Înapoi? Nu pot. Țeapăn mă strânge corpul. Sfinxul mă țintuiește cu privirea lui uriașă. Trebuie să răspund. Doar după asta, începe visul. Ce glas uriaș. Cuvintele, sunete fără articulații. Sfinxul a întrebat: ,,Ne înălțăm zburând sau zburăm într-o continuă înălțare?“
Nu știu. Nu cred că știu. Nu cred că știm. Nu știu. Nu știu? E totul prea strâmt. Prea aproape acest bloc de piatră. Dacă întind mâna, mă lovesc de respirația de piatră a gurii lui. Stau prea mult. Eu trebuie să răspund…eu…eu…Dar eu sunt carne și spirit. Respirația mea e caldă. Ochii îmi sunt calzi. Mâinile se mișcă și vorbesc. El este piatra. De unde puterea asta de a mă întreba? Singur, mă las stăpânit, biruit, inventariat, clasificat, clasat, declasat…Eu sunt omul. Ana lui Manole și-a sădit viața din pântec în temelie. Trepte. Ochelari. Ochelari imenși. Poduri de piatră peste ape nebiruite. Reflectoare. Ochelari. Trepte. Ochelarii aleargă. Treptele. Reflectoarele aleargă. Treptele aleargă. Nu! de data asta eu să întreb, iar el să-mi răspundă. Dacă știe. Poate neștiința lui este începutul meu. Să întreb. Întreb. Ochi de piatră. Gânduri de piatră în trup de piatră. Întreb:
,,Podul de piatră s-a dărâmat,
dar am aripi ca să zbor?’’
Căderi și urcări. Aprinse zvâcniri în brațe de copil răstignit pe gard. Tăcere. Tăcere de piatră. Între mine și el, tăcerea. Răspunsul îl știu numai eu. Ar fi fost simplu, ca toate rezolvările știute dinainte. Așa, am să-l rostesc tot eu, să se deschidă drumurile și să urcăm mai departe. Țeapăn, mă strânge pieptul. Degetele mele, brațele mele. Răspunsul are doar câteva cuvinte. Dar ce se întâmplă? Chin zadarnic. Nu știu. Nu mai știu? Cine mi-a smuls mâinile și a lăsat în locul lor un ciot? Unde-mi sunt gândurile și singurul meu răspuns? Să mă fi despuiat tocmai acum? Glasul acesta străin. Da, sunt spectator al acestui glas. Pare să vină din trunchiul meu, dar inima nu-l vrea așa, îl așteaptă să se schimbe, să dea locul cuvenit glasului meu, vorbelor mele. Pereții îmi fură articulațiile și eu nu mă pot apăra. Sforțări zadarnice. Trupul nu mă mai ascultă. E atât de țeapăn. Liniștea pătrunde peste cuvinte, liniștea dizolvă și râde de cuvintele pocite ale unui glas de piatră. Tăcere. Tăcere dură de piatră în trepte.

Înăuntru, nu se află nicio comisie și niciun candidat. Pe scenă, doar un Sfinx de piatră.
În sală, copilul, nenăscut încă. Se apropie și țopăie, tot țopăie într-un picior în jurul Sfinxului, de el acum însuflețit:
,,Vom face altul pe mal în jos,
Altul mai trainic și mai frumos.’’

Va urrma

ADRIAN MUNTEANU – poet, actor

Poet, actor, performer și organizator de evenimente culturale, membru fondator al grupului “Caii Verzi de pe Pereţi” din Brașov. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania.
A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa. A fost profesor, instructor cu probleme de teatru la Casa Municipală de Cultură din Brașov, director al Clubului cultural de la Uzina de Autocamioane Steagul Roșu Brașov și în ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radiodifuziune. Din 2008 conduce editura Arania.
În volum a debutat cu trei cărţi de basme în versuri, Seri cu licurici: Semințele (1999), Darurile (2001) și Bunătatea (2002), cuprinzând 365 de poveşti originale. Realizând un scenariu din aceste povești, a întreprins în anul 2003, un lung turneu de reprezentații pentru copii în Canada. Din anul 2004 scrie sonete, publicând 7 asemenea volume, în șapte ani consecutivi. În prezent susține o intensă activitate de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de Performance Poetry. În 2017 întreprinde un lung turneu în SUA si Canada, cu 13 reprezentații și cu participarea la Săptămâna Internațională de Cultură Românească de la Hamilton. Turneul peste ocean este continuat și în anul 2018.
Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. A fost singurul scriitor din lume invitat și premiat.
Deţine peste 20 de premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru.
O preocupare recentă și susținută este aceea de a realiza clipuri complexe, cu interpretare, imagine și muzică, intitulate „Videosonete” și „Poveștile lui Adrian”.

OPERA: Tăcerea clipei (Sonete 1), 2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), 2006, Paingul Orb (Sonete 3), 2007, Ferestre în cetate (Sonete 4), 2008, toate apărute la editura Arania Brașov, Femeie!…( Sonete 5), Minerva, București, 2009, Orele Tăcerii (Sonete 6), Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 și volumul 7, Arania, 2011. A mai publicat Parole sussurate dall`istante/ Sonetele Clipei (bilingv română-italiană, traducere Eugen D. Popin), Arania 2012, volumul Odihna Zborului (soneforisme), Arania, 2014, antologia sonetelor sale, Fluturele din fântână, la editura eLiteratura, București, 2015, romanul-jurnal Povestea Premiului Nux, eLiteratura 2018 și Paingul Orb, Arania, 2020.