(jurnal de călătorie artistică în SUA și Canada)

Luni, 10 iulie, 2017, Toronto – Hamilton

De dimineață mănânc și beau cafea cu Anca, apoi îmi iau rămas bun de la Ovidiu care pleacă la serviciu. Promite că va merge la doctor, dar numai mâine. Iată deja o amânare. Cu Anca discut multe despre situația lui. E îngrijorată, are mai multe boli încă neprecizate, dar e tare. Îl știe că scapă până la urmă din toate. Pleacă și ea la serviciu. Îi mulțumesc mult pentru ospitalitatea ireproșabilă. Îmi spune că mă pot întoarce la ei oricând, dacă nu-mi va place la Hamilton.

Vine mașina. Drumul până la Hamilton nu e lung. Șoferul e un bonom. Spune că merge la Hamilton să ajute în problemele de organizare ale festivalului, pentru toată săptămâna. Sunt unul dintre invitații care vor participa la manifestările programate în cel de-al 50-lea an în care se desfășoară  Zilelor Internaționale ale Culturii Românești pe Câmpul Românesc de la Hamilton. Ajungem. E un loc în pădure, relativ izolat, pe malul unui pârău. O inscripție discretă anunță intrarea pe un teritoriu privat. Este spațiul cumpărat de comunitatea românească. Pe el s-a construit o capelă, o sală vastă pentru conferințe și pentru diverse alte întâlniri românești. Sediul dispune de o bibliotecă, de bucătărie și de câteva camere pentru invitați. Ceilalți invitați, veniți deja, erau la plimbare în Toronto. Ne întâmpină un alt voluntar, Marian Costache din Montreal. Aveam să aflu că este participant activ la diferite  acțiuni, regizor de spectacole și chiar autor dramatic. Mă cazează într-o cameră în care mai e un pat. Mi se spune că este ocupat de unul dintre invitații veniți din Bistrița. Camera este plină de obiecte populare românești, ca un muzeu. Pe pereți, picturi cu țărani români. Vizitez biblioteca Câmpului românesc. Sun așezate acolo, pe rafturi și pe mese, cărți diverse, multe primite în dar de la invitații manifestărilor și oaspeți ai locului.Vin și cei plecați la Toronto. Fac cunoștință cu președintele asociației românești organizatoare, Dumitru Răchițan, și cu invitații din România, prof. univ. Anca Sârghie, de la Sibiu,  Elena M Câmpan și Menuț Maximinian de la Palatul Culturii din Bistrița. Noi formăm grupul de români din țară, cărora li se alătură istoricul Sebastian Dorean, originar din Brașov, chiar șcheian ca și mine, domiciliat în Denver, Colorado, SUA. Întâlnirea cu părintele-poet Dumitru Ichim din Kichener a avut loc la orele serii. Este zâmbitor, energic și prezent la tot ce se întâmplă, deși are deja o vârstă. Purtasem convorbiri în săptămânile care au trecut, urma să vorbesc despre poezia lui și stabilisem că mă va găzdui în casa lui dacă nu se va găsi un loc în camerele Câmplui. Nu a fost nevoie. Ne vom vedea în fiecare zi.

Mâine dimineață mergem la Niagara.

Marți, 14 iulie, 2017, Hamilton -Niagara.

 Plecare la ora 10 spre Niagara. Drumul până acolo nu are peisaje de reținut, e mai degrabă anost. Dar ne întâmpină imediat decorul grandios pe care-l văzusem pentru prima oară în 2003, cu ocazia turneului meu cu spectacolul pentru copii. Alcătuisem atunci un scenariu, selectând o serie de basme din cele trei cărți cu care am debutat în cariera literară. N-a fost simplu să fac seelecția. Scrisesem 365 de basme de câte zece strofe fiecare. Ele urmau să devină și o rubrică radiofonică. Jucasem spectacolul de unul singur, timp de o oră, în cele mai importante comunități de pe tot teritoriul Canadian, de la Pacific la Atlantic.  Am sesizat acum că este lume mult mai multă decât atunci. Parcurgem traseul de-a lungul cascadei canadiene, evident mai spectaculoasă decât partea americană. Curbura și căderea vijelioasă de apă îi dau farmecul inegalabil. Noutatea de acum este că am fost invitați la o călătorie cu vaporașul, protejați de o pelerină roșie, până în apropierea revărsării de ape. Un spectacol unic, de zile mari. Parcurgem apoi zona magazinelor cu tentații de spectacol ieftin, înjghebări de carton, tentații kitsch tip Frankenstein și Dracula, o zonă mult amplificată față de ceea ce știam. Ne reîntoarcem la Câmpul Românesc pe la ora 18, numai bine pentru masă și pentru a ne pregăti pentru participarea la conferințe. În această primă zi, cel pe care l-am revăzut cu plăcere prietenească a fost Sergiu Cioiu, cu medalionul lui sorescian. Venea de la Ottawa unde locuiește. Ne cunoscusem anul trecut, când îi organizasem un recital la Brașov pe scena Centrului Cultural Reduta. Intervenisem și eu cu câteva sonete în spectacol, la solicitarea lui Sergiu. Revenise în țară după o absență îndelungată, dar publicul matur nu uitase „Vântule” și alte cântece compuse mai ales de Alexandru Mandy. Îmi aduceam aminte bine de figura lui, deși îl văzusem numai în adolescență, în urmă cu vreo 40 de ani. Aș spune că a fost unul dintre cei care mi-au marcat tinerețea și îl remarcasem pentru darul dublu, de actor și cantautor. Mă simțeam atras de ceea ce face pentru că era printre puțini care au reușit să păstreze un echilibru marcat între muzicalitatea cântecului elaborat și textul de calitate, preluat, de regulă, din poeții consacrați.

La acest recital de la Hamilton a fost public destul și o primire entuziastă. Seara s-a prelungit cu discuții amicale și cu numeroase informații despre activitatea fiecăruia. Cu Menuț am continuat discuția în camera pe care o împărțim amândoi. Aflu destule despre activitatea culturală de la Bistrița și îi povestesc că am ajuns și eu acolo, nu cu mult timp înainte, prezentând spectacolul-lectură „Orbul meu păienjeniș de vorbe”, un scenariu scris de mine după primele două romane ale lui Gheorghe Crăciun.

Miercuri, 12 iulie, 2017, Hamilton.

Am asistat la sfânta liturghie de la capela Câmpului Românesc, oficiată de părintele Dan Chirtu. Nu înainte de a face o plimbare prin parc, acolo unde se află grupajul de busturi ale scriitorilor români din exil sculptate de Nicăpetre, cel pe care-l cunoscusem la Toronto cu ocazia primului meu turneu. Între timp decedase. Separat de acest grup, într-o poiană, se află bustul lui Eminecu, realizat de același Nicăpetre. Îmi aduc aminte de el, de apariția lui modestă, sobră, dar și prietenoasă. Remarcabilă ținută, demnă și populară, în pofida faimei sale recunoscute în țară și cu atât mai mult departe de hotarele ei.

Preotul mi-a lăsat o impresie bună. Avea ținută agreabilă și prestanță. M-am întreținut cu el după slujbă, povestindu-i de bisericile pe care le-am vizitat, începând cu Seattle și Vancouver, și invitându-l să vină joi la reprezentația mea. 

Seara, lucrările au cuprins intervenția Elenei Câmpan, poeta de la Bistrița, conducătoarea unui cenaclu, care a vorbit despre Tudor Arghezi și canonul literar. A urmat profesoara universitară Anca Sârghie, vorbind documentat despre Lucian Blaga ca frate mai mic al lui Eminescu, așa cum și-a numit intervenția. A venit și rândul consemnării mele cu titlul „ Poezia românească între tradiție și modernitate”. Am punctat momentul începuturilor modernismului literar românesc, marcat, printre altele, de apariția Cercului Literar 19 pe care îl inițiasem la Brașov în anul 1981. Am vorbit despre importanța acelui cenaclu a cărui conducere fusese încredințată lui Alexandru Mușina și în cadrul căruia au activat, printre alții, Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Paul  Grigore,  Ovidiu  Moceanu, Vasile  Gogea  și liceenii pe atunci Caius Dobrescu,  Simona Popescu,  Andrei  Bodiu  și  Marius  Oprea. Am subliniat că inițiativa creerii acestui cenaclu la Brașov a modelat destine și a schimbat traseul unei generații literare.

Tot ceea ce am văzut și auzit în această zi la Hamilton, în cadrul Săptămânii românești, a fost interesant și bine primit.

Joi, 13 iulie, 2017, Hamilton.

În timp ce restul invitaților au vizitat biserica părintelui Ichim de la Kitchener, eu am onorat o invitație făcută cu o zi înainte. Cu o mașină am ajuns la o tabără de copii români dintr-o localitate relativ apropiată. În fața a 14 copii de vârste diferite și cunoștințe diferite de limbă română, de la zero la acceptabil, le-am vorbit despre cele trei cărți de basme ale mele, de la începuturile carierei de scriitor, și le-am interpretat poveștile „Balonul” și „Ciudățenia”. Educatoarea lor de ocazie este o tânără studentă la medicină, drăguță, dar și ea cu un bagaj lexical modest în ce privește limba română.

Seara, la Hamilton, s-a schimbat oarecum programul, în absența unora nume de pe afiș. S-a făcut loc, mai repede decât era prevăzut, comentariului meu despre ceea ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim. Am dezvoltat câteva idei legate de ultimul său volum, „Tu știi că te iubesc” . Mai întâi am semnalat plurisemantismul titlului, pentru că nu realizezi dacă este vorba despre iubirea de El, cel din ceruri, sau de Ea, pământeana integrată în vocea tatălui. Am apreciat că volumul conturează o ceremonie fără de timp, universală, o solemnitate specială. Iubirea la Dumitru Ichim are covingătoare accente trupești, este chiar o „flacără păgână”, liturgic-cotidiană, suculentă în hieratismul ei. Dar ludicul este mai mult decât un exercițiu de dinamică verbală. El planează peste spații mult mai largi, transcendentale.  Iubirea este în această carte independentă de aceea rezervată lui Dumnezeu. Este un traseu universal, ambiguu, în care dragostea pământească este asociată inedit celei cerești. Am citat unul dintre versurile care atestă această originală plurivalență: „ Numai Iubirea știe pe Dumnezeu să-nhame”. Sau versul esențial: „Cei dincolo, nu moartea, ci doar Iubirea știe”. Esența cărții este promovarea iubirii ca vehicul al veșniciei, este și jertfă și zidire. Am ținut să insist pe inovația stilistico-lingvistică. La Dumitru Ichim limba este de o armonie și o expresivitate de multe ori peste acelea care se creează și se promovează în România.  Ca să fie limpede de ce am vorbit de inovație, am dat câteva exemple de efect polisemantic: „însplendorând rubinul”, „înfremătându-ți psalmii” sau „înfrunză-mă-n săruturi”. N-am uitat de sensul cu trimiteri complexe al finalurilor, cum ar fi „ Alegeți din sonete cel mai frumos, să-l junghii!” Pentru poet, după aventura prin ceruri și prin lut, finalul este cel al închiderii filelor de aur ale Cărții Sfinte.

După tot ce creionasem în cuvântul meu, am încheiat cu o concluzie: „ Dumitru. Ichim nu este neapărat un poet al bisericii, ci un poet al poeziei”. La auzul acestui final, părintele Ichim a sărit energic de la locul lui, strigând „ bravo!” și adăugând că sunt primul care a sesizat această particularitate pe care a dorit-o remarcată întotdeauna. Aceea de a fi considerat un poet, nu un preot cu veleități de versificator.

Vineri, 14 iulie. 2017, Hamilton.

A fost ziua recitalului meu care a încheiat manifestarea de la Hamilton. Mâine urmează ceea ce organizatorii au numit banchet jubiliar, așa că în această seară au avut loc ultimele intervenții. La ora 16 s-au prezentat cărți și reviste, s-au făcut lecturi din creații proprii, iar de la ora 19 Anca Sârghie a susținut comunicarea „Tudor Arghezi, psalmistul”. În continuare  brașoveanul meu, istoricul Sebastian Doreanu, a citit un studiu intitulat „Câmpul românesc de la Hamilton, între minunile exilului românesc”. A urmat recitalul meu. La îndemnul lui Sergiu Cioiu, oamenii și-au apropiat scaunele, formând un semicerc. S-a creat astfel intimitate. Erau cei mai mulți participanți de când au început lucrările, peste 50 de spectatori. Printre ei venise să asiste și consulul României la Montreal, doamna Letiția Belivacă, însoțită de Alexandru Cetățeanu, fondatorul revistei „Đestine Literare” și de Leonard Voicu, conducătorul cenaclului Eminescu de la Montreal.

Găsesc momentul nimerit să vă conturez, în linii mari, modul în care arată acest spectacol.

Se instalează de fiecare dată, înainte de ieșirea pe scenă, o emoție specială. Remarc mereu că ea nu scade în intensitate, deși se tot adună, an de an, spectacole în tot felul de colțuri de lume. Există o imagine care-mi revine în memorie la fiecare nou început de rostire, de unul singur în fața publicului. Imaginea se întoarce în timp, în 1966. Aveam 18 ani. Recunoscut ca bun recitator pe la diferite concursuri între liceeni, fusesem convocat la Teatrul de Stat din Brașov ca să fac parte din colectivul de interpreți ai unui spectacol festiv al cărui regizor era marele Sică Alexandrescu, cel ce pusese în scenă la Teatrul Național din București memorabila, antologica reprezentație cu „O scrisoare pierdută”. Moment care marcase puternic viața teatrului românesc, cu o distribuție grandioasă alcătuită din cei mai mari actori români ai generației lor, adevărate legende. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu avea să fie numit directorul teatrului brașovean. În spectacolul de la Brașov jucam într-o scenă în care aveam rolul tânărului Petru Maior care se întâlnea cu Gheorghe Șincai, jucat de actorul George Gridănușu. Ei vorbeau despre începuturile școlii românești moderne. În culise, așteptându-ne intrarea, stăteam alături de Ștefan Alexandrescu, vechi actor brașovean care trudise de o viață pe scândura teatrului. Acesta mi-a luat mâna, a pus-o în dreptul inimii sale, întrebându-mă: ”Simți cum bate? După 40 de ani de teatru emoția e aceeași. Nu te părăsește până închizi ochii”. O realitate pe care am simțit-o și eu, prin toate fibrele, la fiecare nouă reprezentație. Trebuia să ai mereu în față senzația că vei juca primul și ultimul spectacol, în același timp. Chestie de concentrare și încărcare obligatorie. Am intrat „în scenă” în maniera pe care o concepusem pentru spectacolul meu care este realizat de unul singur, în integralitatea lui, ca text, interpretare și concepere regizorală. Mă aventuram din nou de unul singur în fața unei săli ce te urmărește și te judecă de fiecare dată, în toate felurile cu putință. Se reține totul, de la modul în care arăți și gesticulezi, până la felul în care te miști, cu atenție și minuție, observându-te și cântărindu-te în ce spui și cum spui. Ești privit cu instrumentul chirurgical de finețe care este ochiul interior al fiecăruia. Privirea ta este prelungită prin simțurile privitorilor. Nu e nimic ușor. Mai ales să susții singur un spectacol timp de o oră, cu trăiri care au fost ordonate și fixate, în varietatea lor, încă de la selecția textelor. Spectacolul are de toate, de la zâmbet la lacrimă, de la conturări clasice la mondenități și chiar inserții de peisaj urban pe care mulți îl simt ca fiind o inovație în privința modului în care se prezintă sonetul în veacul XXI. Sunt mândru de ceea ce reușesc să construiesc. Devine o expresie personală, poate unică. Sunt conștient că pot răzbi numai dacă aduc un suflu nou, acel altceva, contemporan și nu prăfuit și recognoscibil. Am convingerea, dar trebuie să demonstrez asta pe viu, că sonetul poate sta la braț cu noi, cei de zi, că aduce o probă de rigoare necesară, chiar obligatorie, care îmbogățește maniera de exprimare actuală și oferă substanță, seriozitate și adâncime a construcției. Câteva inovații aduc și în ce privește modul de prezentare. Încep cu intrarea din spatele sălii, printre rânduri, fixând privirile spectatorilor, ca la un început de participare colectivă. Ajung în față unde se află doar un scaun de lemn și o carte. Joc pauzele. Iau cartea în mână și după ce mă așez pe scaun o privesc cu interes și surprindere, așa cum faci cu un obiect a cărui întrebuințare nu-ți este clară. Deschid cartea și rostesc câte un cuvânt întâmplător din paginile ei răsfoite cu tot mai multă febrilitate. Este ca un ritual de la începuturile zidirii prin cuvânt. Mai întâi cuvintele sunt separate, fără o logică, între ele. Suntem într-un laborator de făurit înțelesuri, până la închegarea unei alcătuiri fluente. Asta conturează și o profesiune de credință, o destăinuire a modului în care înaintezi spre izbânda creației. Astfel își face loc primul sonet care începe cu versurile „Scriu un sonet, deplină amăgire/ Că prin canon mai liber mă voi face”. Se continuă totul cu  desfășurarea de energii lirice în care implic și spectatorii. Ei nu trebuie lăsați să moțăie în voie pe scaune, așa cum prea des observ că se întâmplă la banalele lansări de carte în care câțiva vorbitori se scoală sau nu din spatele mesei de prezidiu și vorbesc teoretic despre o carte ca să-și demonstreze abilitățile exegetice. Dar spectatorii nu cunosc conținutul despre care se rostesc aprecieri, mereu laudative, ca la o zi festivă. După ce că totul e banal și static, cartea respectivă este agățată în cuiul exegeților de ocazie în loc ca spectatorii și viitorii cititori să fie lăsați să-și facă propria lor opinie despre carte, după lecturarea ei. Abia apoi, pentru confruntare, nuanțare și limpezire deplină sunt bune cronicile specialiștilor puse într-o revistă. După atâtea întâmplări de acest fel, repetitive, simt că am obosit și nu mai pot suporta platitudinea. Mereu m-am întrebat unde e poezia la asemenea manifestări. Aud vorbele despre poezie dar nu poezia în sine. În spectacolul meu nu sunt vorbe despre poezie, e Poezia singură. Ea poate fi ascultată și apreciată de fiecare privitor în mod independent. Se arată în deplinătatea articulării ei și domină momentul. Spectacolul continuă cu întrebările puse de autorul-interpret, aflat în continuă mișcare, cu privirea îndreptată către unul sau altul dintre cei prezenți. Chiar pășesc printre rânduri, acolo unde este un interval, sau pe lângă pereții laterali, cât mai aproape de cei așezați pe scaune. E un sonet din prima parte a recitalului prin care dau spectatorilor o identitate. Pun o întrebare, pe rând, câte unui spectator, apropiindu-mă de el și conturându-i o identitate, poate neștiută nici de el însuși. Unul este cel care căută „taina într-o filă”, altul este cel care „întinde necercetate nade pe luciul apei”, mă adresez mai departe celui „ce-mblânzește sălbatice feline”, celui „ce strânge nădejdile în duhul frunții”. Tuturor le pun o întrebare: „Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine/ Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

Totul continuă cu momentul surprinzător al urcării pe scaunul de lemn înaintea sonetului „Rămân cocoșul pus pe-acoperișuri”. În picioare pe scaun rostesc întregul sonet. Într-o miime de fracțiune de secundă intervine pentru mine amintirea altor spectacole în care introdusesem acest sonet, cu această prezență fizică, deasupra tuturor. O mică nesiguranță exista. La o evoluție în Piața Sfatului din Brașov, la Târgul de Carte, suit pe un scaun pliant, m-am prăbușit pe caldarâm, alunecând pe dalele de piatră. M-am sculat, am urcat din nou și am luat-o de la început. Gestul și încrederea trebuiau să rămână dominatoare peste toate. Am repetat scena la premierea de la Târgul Internațional de Carte de la Milano, atunci când am primit Premiul European de Poezie NUX. În intervenția de dinaintea microrecitalului de atunci,  le-am spus celor prezenți că la finalul sonetului rostit de la înălțimea scaunului, la versurile „ Și peste noaptea ce-a pornit atacul/ Picioarele mi s-au desprins de timp” făceam de obicei o săritură cât mai spectaculoasă cu putință, aterizând pe scândura scenei, în genunchi. Numai că acum – le-am spus – după ce mi-am dislocat câteva vertebre în urma planărilor „peste lume”, nu mai puteam repeta acel salt și mă voi rezuma la o coborâre simplă, făcută cu grijă și respect pentru coloana mea vertrebrală. Acum, la Hamilton, nu mai aveam vorbe de spus înainte, eram într-o curgere continuă a spectacolului în care nu mai încăpeau decât versurile sonetelor, într-o succesiune bine gândită. Am coborât ușor, cu grijă, de pe scaun și a fost bine, a fost suficient, imaginea fusese creată, iar zborul peste lume se subînțelegea nu trebuia să fie făcut în mod ostentativ. În spectacol am înaintat cu alte momente, într-o schimbare de registru tematic. Ajungeam, pe nevăzute, la o zonă a ludicului. Introduceam ceea ce numisem că este un Antisonet, încercând să demonstrez că această construcție clasică putea fi la ea acasă și în cele mai banale, dar reale ipostaze urbane și umane. Am surprins zâmbete pe mai multe chipuri, s-a produs o destindere generală la sonetul în care personajul găsea locul lui de parcare din fața casei ocupat.  Enervarea personajului, culmina cu o intenție de pedepsire agresivă a vinovatului și se încheia, surprinzător, alternând și asociind spații imposibil de imaginat ca viețuind pe același nivel, cu versurile: „Din porbagaj apuc nervos o cheie/…. Doi sturzi în pom se țin în dezmierdări”. A urmat secvența lirică a recitalului reprezentată de trei sonete de dragoste, o atmosferă ca în Cântarea Cântărilor. Punctul forte al momentului este sonetul pe care îl rosteam în genunchi în fața unei spectatoare, luându-i mâna în mâna mea și privind-o în ochi. E sonetul care începe cu versul „Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?” Alegeam de fiecare dată persoana feminină care se afla mai aproape, într-un loc vizibil și pentru ceilalți. La Hamilton în primul rând era doamna consul, așa că gestul și sonetul i le-am oferit ei. Mă bucur că imaginea acelui moment se păstrează. Este acolo surpinderea plăcută a spectatoarei implicate și privirea atentă a lui Sergiu Cioiu care se afla lângă ea. Dramatismul creștea vizibil la secvența următoare în care se aflau plasate trei sonete dure, dramatice, cu tematică și trăire contemporană. „Dintr-un cotlon un boschetar răsare”, „Eu, fluturele-alunec în fântână” și „Cum să mă lupt cu tine moarte?” reprezintă momentul în care îmi puteam prezenta calitățile de interpret și puterea sonetului de a surprinde realități și trăiri în zona mai adâncă a ființei. Întotdeauna aceste momente așterneau o liniște specială pe chipuri și în sală. Continuarea spectacolului a însemnat introducerea unei secvențe mai apropiate de interpretările filozofice legate de construcția umană, de parcursul ei și de finalitatea devenirii noastre. Am mizat întotdeauna pe efectul bătăilor din palme care marcau fiecare vers din sonetul „Șoapte din lacrimi, scrijelind pereții”. Construcția sonetului respectiv în care fiecare vers începea cu sintagma „șoapte” permite această desfășurare inedită în care evoluția scăpa de liniaritate, de banalul unei simple recitări și introducea mișcarea, gestica.  Iar acestea alternau cu nemișcarea impusă deliberat în sonetul următor,  poate cel mai simplu pe care l-am scris,  care nu făcea altceva decât să numească obiecte sau fenomene din jurul nostru, de la fluture și furnică până la soție, fiu, fiică și casă, pentru ca ultimul vers să aducă sublinierea, întregul: „ Acestea-s daruri, restul e balast”. Într-o așezare rotundă pe care am gândit-o încă de la început ca manieră de construcție a recitalului, ultimul sonet revenea la tema primului, referindu-se la rosturile poetului și a poeziei sale. Sonetul „De ce mai scriu sonete azi” și spectacolul în ansamblul lui, se încheie cu versul „Mai scriu sonete ca să am un rost”. Concepusem o subliniere a ideii prin repetarea acestui vers pe un ton cald, ferm și cu o rostire tot mai înaltă, asociate plecării din scenă.

 A fost în totul bine, m-am simțit în largul meu privit de ochi care care știau ce privesc și urechi care înțelegeau suficient de bine ce ascultă. Am simțit și acum, așa cum am remarcat mereu, surprinderea în ochii privitorilor care nu mai văzuseră o asemenea evoluție, un spectacol de o oră oferit de un singur poet-interpret, un Performance Poetry cu ideee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor. Ineditul acesta a determinat aplauze pe măsură. Apoi vorbe multe, felicitări, recunoașterea acelui altceva la care nu se așteptau. O satisfacție generală pentru o încheiere care a ridicat nivelul întregului. A fost remarca multora.

Sunt mulțumit. Așa am fost, cu voie de Sus, de la începutul turneului și până acum.

Sâmbătă, 15 iulie, 2017, Hamilton.

Ziua finalului de festival.

S-au început pregătirile. Mesele au fost așezate pe toată întinderea sălii, cu spații generoase între ele. După ora 14:00 au început să apară diverse persoane, din localități diferite. Marea majoritate se cunoșteau. S-au așezat la mese după o anume afinitate și plăcere de a discuta cu oameni cunoscuți despre rosturile fiecăruia și despre comunitate. A venit și consulul din Toronto, Mugurel Stănescu, iar Dumitru Popescu, redactorul revistei Observatorul, a aranjat o expoziție cu ziare și vechi reviste românești, o adevărată comoară din arhiva personală. Tot el a fost moderatorul, provocând la cuvânt pe unii și pe alții, lăsând timp de desfășurare și unui trio de instrumentiști. Mi-a venit și mie rândul și, observând atmosfera destinsă, prea puțin înclinată spre audieri de profunzime, le-am interpretat basmul „Ciudățenia”, cuprins în spectacolul pe care îl am mereu pregătit pentru copii. De altfel subtitlul spectacolului era „recital pentru copii între 7 și 77 de ani”. A fost un bun prilej de a le ura tuturor, la final, ca toate visele lor, a celor mici și ale celor mari, să se împlinească.

Am primit o diplomă pentru contribuția mea la desfășurarea acestui Festival jubiliar, ne-am fotografiat, ne-am îmbrățișat, cu românească și zâmbitoare prietenie.

La revedere câmp românesc de pe îndepărtatele meleaguri canadiene! De neuitat întâlnirea, prieteniile, consistența discuțiilor în limba de acasă despre istoria și realitățile culturale românești, purtate în țara frunzei de arțar.

Va urma.

P.S. Vă ofer la finalul episodului un nou moment din recitalului meu, „Fluturele din fântână”,  prezentat în turneu.

După meditația filozofică din sonetul „Vorbe”, interpretul își modifică atitudinea, împrumută un zâmbet șăgalnic și rostește sonetul următor, jucând fiecare personaj, cu o schimbare de poziție și de ton:

Când să parchez în faţa casei mele,

Văd locul ocupat şi nu m-ajută

Privirea calmă. Intru în derută.

A fost o zi cu-o sută de belele.


Vine vecinul, cel bolnav de gută.

- A cui e rabla? zic, pornit pe rele.

Simt că mă ia pe loc cu ameţele.

- Sunt musafiri la numărul o sută.


- Şi chiar la mine s-au găsit să steie,

Să nu-mi pot pune roata lângă scări?

- Câte bordeie-atâtea obicee!


Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.

Din portbagaj apuc nervos o cheie....

Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

Aveți mai jos și link-ul spre unul dinte videosonetele pe care le construiesc.

De această dată este un sonet experimental.

ADRIAN MUNTEANU – poet, actor

Poet, actor, performer și organizator de evenimente culturale, membru fondator al grupului “Caii Verzi de pe Pereţi” din Brașov. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania.
A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa. A fost profesor, instructor cu probleme de teatru la Casa Municipală de Cultură din Brașov, director al Clubului cultural de la Uzina de Autocamioane Steagul Roșu Brașov și în ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radiodifuziune. Din 2008 conduce editura Arania.
În volum a debutat cu trei cărţi de basme în versuri, Seri cu licurici: Semințele (1999), Darurile (2001) și Bunătatea (2002), cuprinzând 365 de poveşti originale. Realizând un scenariu din aceste povești, a întreprins în anul 2003, un lung turneu de reprezentații pentru copii în Canada. Din anul 2004 scrie sonete, publicând 7 asemenea volume, în șapte ani consecutivi. În prezent susține o intensă activitate de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de Performance Poetry. În 2017 întreprinde un lung turneu în SUA si Canada, cu 13 reprezentații și cu participarea la Săptămâna Internațională de Cultură Românească de la Hamilton. Turneul peste ocean este continuat și în anul 2018.
Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. A fost singurul scriitor din lume invitat și premiat.
Deţine peste 20 de premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru.
O preocupare recentă și susținută este aceea de a realiza clipuri complexe, cu interpretare, imagine și muzică, intitulate „Videosonete” și „Poveștile lui Adrian”.

OPERA: Tăcerea clipei (Sonete 1), 2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), 2006, Paingul Orb (Sonete 3), 2007, Ferestre în cetate (Sonete 4), 2008, toate apărute la editura Arania Brașov, Femeie!…( Sonete 5), Minerva, București, 2009, Orele Tăcerii (Sonete 6), Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 și volumul 7, Arania, 2011. A mai publicat Parole sussurate dall`istante/ Sonetele Clipei (bilingv română-italiană, traducere Eugen D. Popin), Arania 2012, volumul Odihna Zborului (soneforisme), Arania, 2014, antologia sonetelor sale, Fluturele din fântână, la editura eLiteratura, București, 2015, romanul-jurnal Povestea Premiului Nux, eLiteratura 2018 și Paingul Orb, Arania, 2020.