0 36 de minute 4 luni

Luni, 24 iulie, 2017, Montreal

O schimbare neașteptată a vremii.  Cer plumburiu, coborât, ploaie și frig.

Nu era de ieșit din casă. De altfel, după recitalul de ieri, ca și după toate celelalte, fără să fie vorba de o oboseală fizică accentuată, simt nevoia unui respiro. O liniștire a sufletului, mai ales, o rememorare obiectivă a celor întâmplate, o ajustare a micilor neajunsuri. Cele legate de rostire, de mișcarea din timpul recitalului, de atitudine, de ton, de diversitate. E conștiința celui care știe că se înfățișează spectatorilor într-o haină  pe care n-au mai văzut-o, că aduce noul. Asta cere atenție sporită, o atitudine ea însăși inovativă. Mișcarea dă viață întregului și le conferă celor aflați în sală nu numai statutul de cititori, dar și acela de spectatori ai poeziei. Am simțit mereu conștiința aceasta a Viului. În acest fel, cel aflat în sală își organizează materialul poetic nu numai în mintea lui de ascultător, dar și pe retina lui de privitor, își adaugă valențele trăirii celui din fața lui, îi recunoaște astfel, la modul plenar, căutările și își poate explica valențele textului nu numai ca un concept teoretic, ci și ca impuls interior, vizibil, al celui care l-a inițiat și modelat prin cuvinte.

Mi-am completat timpul cu trimiterea celor două comentarii primite după spectacolul din orașul Quebec. Inclusiv la autorități, ca să știe că se poate și fără ele, că am ajuns la un concept și la o desfășurare în nume personal. Poate e mai bine așa, am început să am un sentiment de libertate.

Vremea urâtă a continuat până seara. N-am ieșit din casă. Se spune că de mâine se va îndrepta, dar până nu vezi cu ochii tăi nu-ți vine să crezi că se poate întâmpla așa ceva, cât ai bate din palme.

Marți, 25 iulie, 2017, Montreal

Citesc un mesaj primit ca răspuns la comentariul trimis de mine. E de la Elisabeta Cioată-Burduja, conducătoarea Centrului de Cultură și Tradiție Italo-Românească de la Torino, unde am fost invitat cu doi ani în urmă: „Scumpul nostru prieten, mă bucur din suflet pentru dumneavoastră. Dumnezeu vă răsplătește și vă iubește, căci pe unde ați umblat ați adus pace, zâmbete și bucurie. Vă dorim toț binele din lume și vă îmbrățișăm cu mult drag”.

Merg cu Medeea să-l luăm pe Robert de la Centrul de vacanță. În Canada, copiii nu sunt lăsați ai nimănui în perioada vacanței, în timp ce părinții continuă. să fie la serviciu. Se organizează  pentru ei tot felul de activități și chiar sunt programate excursii diferite, interesante și instructive.  Îl luăm și pe Filip de la grădiniță.

Acasă, după ce vine Zoli de la muncă, mai facem o plimbare în parcul de lângă bloc, împreună cu Oz. Câinele e în elementul lui, fără zgardă. I se aruncă bețe, aleargă după ele și e fericit. Oz, un câine născut în România, trăitor la Montreal. Un câine româno-canadian.

Miercuri, 26 iulie, 2017, Montreal.

E ziua unei plimbări speciale. La prânz merg cu Medeea în orașul subteran. Știu că este cel mai mare din lume, se întinde pe 32 de kilometri și acoperă 20 de milioane de metri pătrați. Un conglomerat construit în 1962 pe trei nivele, inspirat de Rockefeller Center din New York. Potrivit statisticilor oficiale, există 4 stații de metrou, două terminale de autobuz, aproximativ 1.200 de magazine, mii de restaurante, 200 de bănci, 40 de cinematografe și multe locuri de divertisment. Este construit în așa fel încât să salveze locuitorii metropolei, în lungile și friguroasele ierni în care a ieși pe afară, fără mașină, la cumpărături, devine cât se poate de neplăcut și chiar periculos, la minus 40 de grade. Această desfășurare subterană a orașului aduce confort, este o rezolvare modernă, de o utilitate excepțională. E ca un oraș viu, are de toate și este agreabil de privit totul. Cu metroul poți coborî unde dorești. Navigarea în orașul subteran este foarte ușoară. De sus, există aproximativ 200 de puncte de intrare. Se estimează că 500.000 de oameni străbat zilnic orașul subteran și întotdeauna există cineva disponibil care să ofere indicații.

Medeea mă duce la Muzeul figurilor de ceară. Până acum văzusem doar imagini cu un asemenea loc special și mă lăsasem fascinat de știința sculptorilor în acest material fragil. Mă fotografiez cu Robert de Niro, Angelina Jolie, Michael Can, Tom Hancks, Enstein, De Gaule, Gaudi, Meryl Streep, Marilyn Monroe. John Lennon și Yoco Ono. Pentru amintirile mele, mă fotografiez și cu un grup de indieni, cu Elvis Presley, Rey Charles (pe care îl cunoscusem în carne și oase la Brașov, unde participasem, în calitate de redactor la Radioul Național, la o conferință de presă înaintea recitalului său la Cerbul de Aur), cu Charlie Chaplin și cu Edith Piaf. O avere în pozele mele. În unele dintre poze apar cu un melon și un baston împrumutate de la muzeu.

Vizităm câteva magazine și reușim să cumpărăm cadouri pentru Gabi și pentru Titi, sponsorul meu. Am ales două cutii cu deodorante, săpunuri, geluri și farduri. Totul e structurat special pentru un bărbat sau pentru o femeie, iar ambalajul dublează atractivitatea.

Zi plină. Mâine mergem cu toții într-un mare parc.

Joi, 27 iulie, 2017, Montreal

Am distribuit ultima serie de mesaje cu recitalul de sâmbătă. Am vorbit cu Titus care mi-a spus că pachetul cu microfoanele comandate pentru mine a intrat în Canada, dar nu crede că va ajunge la noi înainte de luni. Spre seară, aveam să aflu totuși că a ajuns deja și mâine îl putem ridica. Din păcate, mai trebuie să dau 38 de CAD, probabil pentru vamă.

Cu Gabi am stabilit să-mi plătească ea facturile. Va avea de achitat aproape 300 RON. Când voi ajunge în țară, trebuie să mă războiesc cu instituțiile astea ale noastre care una spun și alta fac. Degeaba am anunțat electricitatea, gazul, apa și telefonul că lipsesc trei luni și voi plăti totul, dacă va fi ceva de achitat, când mă întorc. M-am trezit că primesc amenințări cu întreruperea furnizării luminii și apei și cu anularea contractului pentru telefon. Singurul care a înțeles și nu m-a amenințat până acum a fost furnizorul de gaz. După ce i-am luat pe copii și a venit Zoli de la muncă, am plecat cu toții în parcul Mount Royal. Aveam să realizez pe parcurs, în plimbarea mea în care mă trezeam mereu surprins de peisaj și de atracțiile din jur, că parcul se înalță maiestuos chiar în mijlocul orașului, pe o colină înaltă. Oamenii îi spun munte și are  acest aspect, chiar dacă nu este extraordinar de înalt, pentru că până în vârf parcurgi distanța pe un traseu șerpuitor care ia ceva timp Pentru localnici, Mount Royal este un simbol al moștenirii, istoriei, geografiei și inspirației orașului. A fost inaugurat în 1876. Este un spațiu verde magnific, cu 200 de hectare de biodiversitate uimitoare și frumusețe naturală. Găzduiește o gamă largă de floră și faună sălbatică abundentă și activă pe tot parcursul anului. Se adaugă spații generoase pentru activități recreative, jogging, ciclism, plimbare cu barca, patinaj, schi și săniuș. În punctul de plecare spre serpentine, dai peste un lac care iarna funcționează ca patinoar natural, sunt locuri de joacă cu tot felul de amenajări pe care nu le-am mai întâlnit, iar la finalul traseului șerpuit prin pădure, am ajuns la o promenadă de unde se vede întregul centru al Montrealului. Inclusiv fațada blocului pe care se află mozaicul de mari demensiuni cu figura misterios zâmbitoare a cântărețului Leonard Cohen. Am încercat să recunosc, de la înălțime, câteva dintre obiectivele mari ale metropolei și mi-am dat seama câte ar mai fi de văzut, ca să îți faci o imagine cât de cât completă. Panorama e asemănătoare, la alte proporții, cu ceea ce vezi de pe muntele Tâmpa, din Brașovul meu. La plecare, câțiva stropi de ploaie și niște nori amenințători ne-au făcut să ne adăpostim într-o sală spațioasă, unde, din loc în loc, prin câteva ocheane de mari dimensiuni, se putea auzi și vedea povestea amenajării parcului, care se confundă cu însăși edificarea metropolei. Când am ieșit, ploaia încetase și un superb curcubeu brăzda o mare parte a cerului. Au ieșit niște poze superbe.

Vineri, 28 iulie, 2017, Montreal

Am intrat în tensiunea dinaintea recitalului de mâine. Mi se pare cel mai important și cel mai mediatizat din tot turneul. Comunitatea românească de aici este una consistentă. Se pare că sunt în jur de 50.000 de români din milionul și jumătate existenți pe tot teritoriul Canadei. Azi am primit microfoanele pentru gură și pentru cămașă, cu stația aferentă. Le-a probat Zoli, par să fie grozave, sunt  modelul XD-V55HS al firmei americane Line 6. De acum înainte, le voi putea folosi la spectacolele mele din țară. Pentru mine, fiind o noutate, mi se pare o încercare cu risc major. E vorba de a folosi o instalație pe care nu o cunoști încă și tocmai de aceea poți fi în pericol să nu te descurci, în situația în care spectacolul în sine îți solicită toate simțurile. Se nimerește să fie și în momentul cel mai important al turneului. Mă rog, vom vedea la fața locului. Doamne ajută!

După amiază, am ajuns la o fântână muzicală în centrul orașului, dar pe locul ei erau amplasate tot felul de construcții necesare unui mare festival al veseliei, conceput anual pentru a aduce destindere și zâmbete privitorilor. Erau aici o mulțime de oferte, de la spectacole de păpuși uriașe, la proiecție de filme distractive, concerte, tarabe cu tot felul de tentații și un labirint în care, pentru a te putea descurca, trebuia să descoperi patru figuri. Noi. cei cinci, am intrat, ca să facem plăcere copiilor. La ieșire am mâncat o specialitate quebecoisă, cu cartofi prăjiți, mult cașcaval și un sos picant cu aromă necunoscută, dar plăcută. Se numește putin. E cu accent pe a doua silabă, așa că nu se confundă cu numele unui anume personaj.

Ne-am întors târziu acasă. Cu emoția pe care o simțeam crescând, le-am repetat alor mei că mâine la ora 13:00 fix trebuie să fiu la sală ca să aranjăm instalația de sunet și să o probăm. Era nevoie și de timp și pentru acomodarea cu spațiul necunoscut. Beau un pahar de vin și mă retrag pentru pregătirea mentală a ultimelor amănunte. Nu uit, ca de obicei, să fac o repetiție a textului. A intrat în obișnuit această practică pe care am simțit-o întotdeauna ca o obligație și o probă de seriozitate în munca de pregătire a ieșirilor mele la public.

Simt cu adevărat emoțiile venite în valuri.

Sâmbătă, 29 iulie, 2017, Montreal

Ziua  recitalului așteptat cu atâtea emoții.

Maison de la Culture de Côte-des-Neiges, din centrul Montrealului, este un edificiu pe mai multe nivele care găzduiește activitatea mai multor asociații. Aici își desfășoară activitatea săptămânală și cenaclul „Mihai Eminescu”. Există o sală destul de primitoare, spațioasă, unde se instalase deja domnul Miki Farkas, dețjnătorul unui canal pe youtube unde postează filmările făcute la principalele evenimente culturale românești din localitate. Urma să facă înregistrarea recitalului. Venise și o colaboratoare a sa, o doamnă zveltă, agreabilă, zâmbitoare, care m-a întrebat dacă sunt de acord să-mi ia un interviu la sfârșitul reprezentației. Urma să-l pună pe canalul lui Mike Farkas. S-a recomandat. Se numește Violeta Necula și am aflat că meseria ei de bază este aceea de avocat. Desigur nu aveam nimic împotrivă și a rămas să ne auzim la terminarea evenimentului. Domnul Farkas avea camere de luat vederi puse pe stativ și alte elementele tehnice necesare. Am început să punem la punct totul. Numai că repede am constatat că stația lui nu răspândea la apelurile primite de la microfonul meu. Au existat încercări destule, dar fără rezultat. A trebuit ca un binevoitor să dea fuga până acasă și să aducă stația lui, de undeva din apropiere. Aceasta a răspuns imediat la comenzi. Mi-am instalat microfonul în varianta lui de prins la cămașă și am avut timp doar de o probă scurtă. Mi s-a părut că merge bine, dar simțeam nevoia unui control al sunetului, să știu cum ajunge la spectatori. Din păcate nu exista varianta unei boxe de control. Mi-am adus aminte imediat de sugestia celebrului meu prieten, Sergiu Cioiu, precizată într-un e-mail care suna ca o încurajare din partea celui care fusese o viață întreagă în fața spectatorilor: „Sunt convins că o să fie foarte bine și că vei fi din ce în ce mai mulțumit. Este important să ceri o boxă pentru control, un retur cum se spune, pentru a putea controla ce se aude și cum se aude. Trebuie să ai același control și aceeași senzație ca atunci când ai înregistrat discul și ai putut controla toate nuanțele”. Nu putea fi vorba de așa ceva, trebuia să mă descurc cum pot și să am curaj. Puțin cam în necunoscut. Publicul intrase în sală. Totul a început cu prezentarea lui Adrian Erbiceanu care a reluat cele rostite înaintea spectacolului de la Quebec, în calitatea lui de președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.

Introduc aici această prezentare. Vezi realiza că era nevoie de ea, pentru că mă aflam în fața unui public necunoscut. În plus, pentru mine, ca interpret ce mă pregăteam să ies în fața publicului, era un moment care sporea emoția:

 „Doamnelor și domnilor, am deosebita plăcere să vă prezint un scriitor din România. N-o să-i fac o prezentare extinsă. Este din categoria rară a celor care știu să se prezinte singuri. Va fi doar o mică biografie. Veți afla, în linii mari,  cine este dumnealui, după care am să mai adaug și eu câteva cuvinte, pentru că se întâmplă să avem o experiență comună în spatele nostru. Adrian Munteanu s-a născut în Șcheii Brașovului, cel mai pitoresc cartier al orașului, acolo unde se află Muzeul Primei Școli Românești și unde diaconul Coresi a tipărit primele cărți în limba română. Este poet și actor cu peste 20 de premii naționale de interpretare, iar în ultimii 20 de ani a fost redactor la Societatea Română de Radiodifuziune și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. În volum a debutat în anii 1999-2002 cu trei volume de basme în versuri, cuprinzând 365 de povești originale pe care ulterior le-a citit la radio, inițiind o rubrică pentru copii. Din anul 2004 scrie sonete fiind autorul a 7 volume, apărute în șapte ani consecutivi. Este vorba de  volumul Tăcerea Clipei, apoi Casa fără ziduri, Paingul orb, Ferestre în cetate, Femeie, Orele tăcerii și volumul intitulat simplu „7”. De același autor au mai apărut Odihna Zborului (Soneforisme) și antologia de sonete, Fluturele din fântână, care a fost editată în anul 2015 la București. Volumul de sonete „7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor în anul 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie Nux la Târgul Internațional de Carte de la Milano. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România și conduce editura Arania”, iar din anul 2009 este membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Adrian Munteanu a prezentat și continuă să prezinte în numeroase localități din țară și din străinătate un recital de sonete, prilej de a cunoaște pe viu o serie dintre poeziile sale și de a familiariza spectatorii cu cel ce realizează evenimente inedite, unice în România, folosind dubla ipostază cu care a fost dăruit, aceea de poet și de actor. Ceea ce face Adrian Munteanu este cunoscut ca Performance Poetry, o modalitate prin care poezia este regina manifestării și nu vorbele despre poezie. Recitalul său cuprinde sonete proprii în interpretare proprie. El transformă poezia într-un spectacol. Nu mai este nevoie de o banală masă de prezidiu în spatele căreia câțiva ”inițiați” vorbesc despre poezie. O face chiar el cu trăire autentică, fără intermediari, lăsând poezia să circule liber pe traseul autor-cititor, care poate decide singur dacă ceea ce ascultă este poezia pe care o caută, poezia care simte că se apropie cel mai mult de propriile-i trăiri. În această vară, Adriana Munteanu a întreprins un lung turneu care a pornit din Statele Unite, din localitatea Seattle, și se continuă prin cele mai importante comunități românești din Canada, de la Pacific la Atlantic. A vizitat și a prezentat spectacole la Vancouver, Toronto, Hamilton și Quebec. Este azi aici, cu noi, iar, în continuare, în 13 august va fi la biserica Sfântul Nicolae din Montreal, iar în 20 august, în capitală, la Ottawa. Țin însă să adaug ceva personal. Am urmărit evoluția poetului Adrian Munteanu și am lăsat semne pe internet de când a început să scrie sonete, pentru că pe site-ul pe care eu deja începusem să colaborez din 2003 poezia practic nu exista în ceea ce înțelegem noi, poezie de tip clasic, corectă, gândită și frumos scrisă. Era acolo un fel de harababură. Când, dintr-o dată, în 2004, a apărut ceva, așa ca un suflu nou pe care l-am simțit și am intervenit de multe ori, lăsând câte un mesaj la poeziile sale. Când a ajuns pe la sonetul 350, cred că m-am oprit eu, că obosisem deja. Am scris și câteva sonete pe care le lăsam ca un adagio la sonetele sale. De exemplu, la sonetul 11, Adrian Munteanu care avea pe vremea aia și pseudonimul Adim, scria următorul sonet:

„Ființa mea de vis risipitoare/ Strivește tihna gândurilor albe/ Sugrumă zborul ce compune salbe/ Mireselor desprinse din strânsoare./ Justiției din frunze îi scriu jalbe,/ Căci mă revoltă lipsa de mișcare/ A verbelor uitând de conjugare/ Și nepăsarea din pistil de nalbe./ Sonete scriu când lumea e scârbită./ De craniile celor ce dețin un sceptru efemer/ Dar stă merită tot răscolind hârdăul cu venin/ Sau ațipind în iarba nenuntită./ Trăiesc pentru-a trăi. E prea puțin.”

Pur și simplu am rămas mistificat de acest sfârșit filozofic și am răspuns imediat, în aceeași noapte, în felul următor:

„Risipitor, ca tot ce stă sub soare/ În tihna tot mai prinsă în arsură,/ În zbor de ne-ncetată aventură/ Un Vis în Vis, o tainică chemare./ De câte ori, încinși de-alergătură/ Ne revoltăm cuprinși de-nfiorare/ La cârma bărcii. Trag către uitare,/ Cu-n ban zălog, ca ultimă procură./ Zadarnic invocăm străvechea lege/ Anume ziduită în cofrete/ Să nu mai poată nimeni s-o dezlege,/ Dar când simțim chemarea de pecete,/ E timpul copt de a ne reculege/ Și de-a ne răzbuna scriind sonete.”

Când am scris asta și am trimis-o, era la persoana a 2-a, adică ție. Când am făcut-o pentru volumul meu de sonete, am trecut-o la persoana întâi plural. Să vă mai citesc ceea ce am scris prin 2007 1a unul dintre sonetele sale. Se află pe internet: „Adrian Munteanu, cel pe care îl știm din primele sale două volume de sonete, continuă cu Paingul orb, o carte cum puține s-au scris la noi până astăzi. Reclădește pe o nouă osatură, răscolit de dureri numai de el știute, încrâncenat într-o societate care pare că și-a pierdut busola. Adrian sparge, precum Arghezi în florile sale de mucigai, falsa armonie a frumuseților universale. Paingul orb nu este un simplu experiment, ci o continuare firească a ascensiunii autorului pe treptele incandescente ale poeziei. Am avut prilejul de a fi prezent la Brașov cu ocazia lansării oficiale a ultimului său volum de sonete. Numai cine l-a auzit pe Adrian recitându-și sonetele cu glasul său profetic, dirijând parcă cu o baghetă magică, metronomic, scurgerea inexorabilă a timpului, poate înțelege. Dacă m-aș fi deplasat până acolo numai pentru atât și tot ar fi fost de ajuns. Iar la Sonetul 33, cu mult mai înainte, am zis așa:

„Domnule Munteanu. Al O. Teodoreanu, numit și Păstorel, în postfața la volumul de sonete a lui Mihail Codreanu, a scris: „Oricare va fi savantul însărcinat cu redactarea articolului despre sonetul românesc, el nu-l va putea începe altfel decât însemnând, după scripturi: la început a fost Mihail Codreanu”. Eu mi-am permis să adaug: „iar cel care a readus sonetul la viață este Adrian Munteanu”. Doamnelor și domnilor, poetul Adrian Munteanu”.

După aplauzele adresate prezentatorului și mesajului său, am intrat, ca de obicei, printre rânduri, venind din spatele sălii. O deplasare lentă, privind în jur, fixând fizionomia câte unui spectator, ca și cum aș fi vrut să-i recunosc făptura, înregistrând atmosfera sălii, ca înaintea unei ceremonii. Aveam în plus necunoscutele mele legate de aparatură și emoția mea dinaintea oricărei ieșiri la public. Trebuia o confirmare, trebuia să arăt pe viu cine sunt în fața unor oameni care mă vedeau și mă auzeau pentru prima oară. Aveam ceva de transmis, despre mine, despre lume, în felul meu particular de a mă prezenta, potrivit structurii și posibilităților mele. Valiza de epocă cu care intram întotdeauna în scenă, ca și cum eram un călător venit din zări îndepărtate, poate chiar din alte timpuri, era achiziția americană a lui Titus, care a făcut rost de ea de pe internet. Îmi dădea un aer ușor arhaic, ca un colportor de multe evenimente trăite purtate în valiza mea din alte timpuri, răspândind parcă experiențele mele, trăirile derulate în spații nemărginite. Așezam valiza într-un loc potrivit, o deschideam mirat, înfrigurat, descoperind în ea o carte. Va fi obiectul pe care, în diferite momente, o voi privi, voi împărtăși câte ceva din filele ei, dar nu ca o lectură, ci ca o prelungire a rostului cuvintelor ancorate acolo, înregistrându-le în memorie și continuând să le descifrez sensul, privind spectatorii în ochi. Era spectacol, nu lectură dintr-o carte. Era mișcare, idee și chiar momente de implicare directă a spectatorilor. Uneori îi întrebam ceva, fără să fie nevoie de un răspuns, făcând parte din joc. Alteori recitam câte un sonet de dragoste aplecându-mi un genunchi în fața unei spectatoare, luându-i mâna în mâna mea. Alteori rosteam sonetul urcat pe un scaun, scrutându-i pe cei din sală, lumea întreagă, de la înălțime. Aproape fiecare nou sonet interpretat era marcat de o schimbare a poziției, a mișcării, a implicării. Sesizam că lumea e atentă și ușor mirată. Nu știau ce urmează, cum se va continua totul. Nu mai trăiseră în acest fel apropierea de poezie. N-aș spune că n-am remarcat și o notă de apreciere tăcută, pe măsură ce înțelegeau care este structura acestei întâlniri inedite. Am simțit că e bine, am căutat să rămân reținut, să fie un joc al interiorului și nu o demonstrație exterioară de capacități interpretative printr-o îngroșare de tonuri. Am simțit că e bine. Știam asta din primele momente, după primele cuvinte rostite. De regulă așa cum începeam totul, așa urma să se desfășoare spectacolul până la sfârșit, cu firescul și expresivitatea lui, cu emoția pe care o simțeai în gesturile privitorilor. Desigur, fiind printre români trăitori în Canada, la zeci de mii de leghe de casă, emoția era alta, mult amplificată. Ne readunam în jurul cuvântului rostit în limba de acasă. Era o sărbătoare.

Din fericire, la final, cei prezenți mi-au spus că au auzit bine totul și că a fost ca o magie, deci depășisem și necunoscutele tehnice.  Un cunoscut poet român din Montreal, George Filip,  a venit la spectacol cu soția. În aceeași seară a postat pe un site următorul comentariu:

,,Era linişte ca într-o seară târzie pe peronul unei gări. Şi iată că din spatele sălii, cu o valiză în mână, a trecut printre noi un călător. Acesta era poetul care venise din Braşovul de departe spre a ne convinge că…”mai întâi a fost cuvântul.” Noi cunoşteam adevărul acesta Divin, dar ne plăcea să ne convingem din nou. Noul sosit ne privea în ochi lăsând impresia ca parcă ne-ar cunoaşte de undeva, nu a salutat măcar, a privit în jur apoi şi-a pus valiza pe un scaun. Liniştea se adâncea mereu. Omul nostru era blând ca un Hemingwey după o coridă. Şi tăcea mereu. Ştiam de la marii oratori ai antichităţii că tiradele publice erau sonore, rostite pe acorduri de vibraţii nemuritoare, înflăcărate şi convingătoare. Şi mai ştiam că marii rostitori de cuvinte îşi sfârseau marile tirade cu celebra frază rostită în latină…”sic erat demonstrandum!” Dar n-am fost dezamăgiţi. Poetul îşi pregătise bine trucul. El ne vorbea prin mimică şi prin gestică. Poetul devenise actor, iar actorul rostea din poet. Îl aveam în faţă pe ARTIST. Şi artistul şi-a intrat în rol. Marele sonetist şi-a înlănţuit sonetele într-un discurs recitat publicului pe care l-a captivat şi l-a făcut părtaş la fenomenul poetic. Vă reamintesc că oratorii antichităţii foloseau adesea tonalităţi înalte. Vă amintesc şi că prin secolul trecut s-au mai răstit la omenire câţiva nebuni proverbiali ca lenin, stalin, musolini, hitler, hrusciov, ceauşescu etc…dar lătratul lor nu a convins pe nimeni de nimic. Adrian Munteanu nu striga. El şi-a rostit poemele-sonete aproape şoptit, iar cristalul vocii lui mângâia sala cu dolce farniente. Plus gestica…modul acesta original de a comunica al Artistului. S-a rostit poezie mai gravă şi mai dulceagă. Glumele nu şi-au găsit locul de-a lungul tiradei de un ceas. Şi tot atât de firesc a revenit liniştea. În scurtul cuvânt de încheiere poetul ne-a zis simplu: ”acesta sunt eu…” Au urmat autografele, pozele, strângerile de mâini şi…LA REVEDERE. Volumul cu sonete „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ” a plecat în casele multor români…Plus un disc cu vocea autograf a poetului, rostindu-și sonetele de dragoste. Să nu uit o remarcă originală. Am aflat că Tâmpa este un afluent al Saint Lorant-ului nostru din Canada adoptivă. Voiam de fapt să spun, cu alte cuvinte, că lianți nevăzuți îi leagă pe românii de pretutindeni. Sângele apă nu se face. Mulțumim poetului Adrian Munteanu fiindcă a venit la Montreal ca să autentifice această unire, să ne bucurăm nițel, să fim împreună.” George Filip (Montreal)

Pentru mine. Seara aceasta magica, dialogul cu românii, împărtășirea unui crez poetic la atât de mare distanță de casă, nu se încheiase. Când totul se apropia de ceea ce fusese liniștea dintâi, tăcerea înviorătoare, s-a apropiat Violeta Necula. Cu același zâmbet pe buze. Simțeam că acum, după spectacol, zâmbetul ei era dublat de bucuria de a fi asistat la o  întâlnire cu farmec special. Știam din alte momente asemănătoare că oboseala și emoția adunate nu mă vor găsi într-o formulă extrem de vie, de prezentă, de concentrată. Dar lucrurile trebuiau duse până la capăt. Trebuia să încheiem și în acest mod, al dialogului. Unul cu bătaie mai lungă. Meritau toate eforturile făcute ca să ajung până aproape de finalul acestui turneu. Ne-am găsit un loc puțin mai retras. Ultimii spectatori părăseau sala. Aveam să-mi dau seama, cu satisfacție, că am în față o cunoscătoare serioasă a momentului, a profilului celui pe care urma să-l intervieveze. Și întrebările. Nu erau de conjunctură, puse din vreme pe hârtie. Totul era pregătit minuțios dinainte. Întrebările aveau o consistență, o gravitate care mi-a solicitat o concentrare serioasă. Nici acum, după trecerea timpului, nu găsesc prea multe momente în care să fi avut în față oameni din presă atât de bine pregătiți. Și atât de implicați momentului pe care îl au de rezolvat. Interviul se găsește pe youtube. Îl revăd din când în când cu plăcere. Îl veți putea citi în episodul următor.

Va urma.

PS. Vă ofer la finalul episodului un nou moment din recitalului meu, „Fluturele din fântână”,  prezentat în turneu. Plus un videosonet construit de curând din seria celor care se pot vedea pe youtube, pe canalul Adrian Munteanu – Videosonete.

În spectacol vine momentul introducerii unei secvențe prelungite, de dragoste. Pentru aceasta, interpretez pe rând trei sonete. Întotdeauna încep cu cea mai șocantă mișcare. Mă apropii de una dintre spectatoare, aleasă aleatoriu, dintre cele care sunt plasate la un loc vizibil pentru ceilalți. Poate să fie o doamnă în vârstă sau o adolescentă .O privesc în ochi, fac o pauză mare, aplec un genunchi în fața ei, îi iau mâna în mâna mea și, după o tăcere prelungă, pentru a fructifica încărcătura și legătura interioară, îi rostesc sonetul următor, privind-o doar pe ea:

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Sărut mâna doamnei și mă ridic.  Niciodată nu am avut surprize, refuzuri de participare la stare. Momentul a fost primit întotdeauna cu emoție.

Mai jos aveți un videosonet înregistrat pe o scenă de teatru. El intră abrupt în zona frământărilor contemporane.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...