Jurnal de călătorie artistică în SUA și Canada
Episodul 5
Vineri, 7 iulie, 2017, Vancouver – Toronto
Cred că am reușit să ațipesc în avion. A fost o călătorie de vreo patru ore, de câteva ori mai mult decât facem noi în țară străbătând-o în diagonală, de la Timișoara la Iași. Și nu aveam să ajung încă până în celălalt capăt al Canadei. Vastitatea aceasta a spațiului americano-canadian este ceea ce te copleșește de prima dată și continuă să fie un reper.
Ajuns pe aeroportul din Toronto, nu mă aștepta încă nimeni. Îmi derutasem gazdele. Cursa mea inițială ar fi trebuit să ajungă la ora 7, dar cu noua cursă la care am fost obligat și am reușit să obțin un bilet trecuse de 8,30. Noroc că am rezolvat problema prin telefon, în timpul zborului. Persoana mea de contact, Emilia Nechita, este extrem de sigură pe ceea ce face. O prietenă de a ei, Anca Popescu, mă recuperează într-un târziu, după ceva așteptare în aeroport. Plecăm la Emilia acasă unde mă așteaptă Relu, soțul ei. Un tip agreabil, prezentabil și inteligent. Fără multe vorbe. Ar fi fost un balast. În schimb zâmbetul lui îmi creează o stare de bine și asigurarea că totul intră în normal. Arhitect, în prima specializare, făcuse și facultatea de film și avea proiecte pentru efecte cinematografice speciale. Am reușit să dorm cam o oră și jumătate, trezit de Relu, pentru că venise președinta Asociației de părinți de la Școala românească care m-a dus la tabăra de copii în limba română. Clădire închiriată, un culoar lung, cu săli de clasă pe stânga și pe dreapta. Este o doamnă educată, zâmbitoare și comunicativă. O revăd în sfârșit pe Emilia. Ce amintiri ne leagă! În timp ce eu eram instructor departament teatru la Casa Municipală din Brașov, Emilia era elevă la liceul Unirea. Prima oară ne-am întâlnit la un concurs între licee. Eu eram în juriu, Emilia conducea un grup de colege cu care realiza un montaj literar. Se detașa dintre celelalte, nu numai pentru că-și luase sarcini organizatorice, dar și pentru că era cea mai talentată, recita cu aplomb. Urma să ne mai vedem cu alte ocazii artistice, chiar și după terminarea liceului. Puțin după 1989, când eu eram directorul Clubului cultural al Uzinei Steagul Roșu, celebra fabrică constructoare de autocamioane din Brașov, am solicitat-o să vină în club, să joace împreună cu Zoli Butuc într-un spectacol de epigrame pe care-l concepusem după creațiile de gen ale unor condeieri locali. Atunci cred că l-a cunoscut prima oară pe Zoli, viitorul actor și interpret profesionist. Acum, după ceva ani, la Toronto, Emilia avea același zâmbet energic, aceeași atitudine de bun organizator, aceeași decizie remarcabilă în tot ce gândea și punea în practică. Ajuta Școala românească, supraveghind și instruind diferite grupe de copii. Îmi propune să mă întâlnesc cu 2 grupe de copii, una de 4-9 ani și cealaltă de 10-14. Le povestesc copiilor despre primele mele trei cărți, acelea în care adunasem 365 de basme în versuri, câte una pentru fiecare zi a unui an întreg, despre cum le-am vândut în câte 4000 de exemplare fiecare, mergând prin școli și în tabere, despre spectacolul de basme realizat pe baza poveștilor mele, despre turneul întreprins cu acest spectacol în toată Canada, de la est la vest, în urmă cu 15 ani. Le interpretez „ Balonul” și „Ciudățenia”. Copiii sunt receptivi, mă bucur de simpatia lor.
Mâncăm ceva și plecăm la casa Emiliei, să mă îmbrac pentru spectacolul pe care-l voi avea seara la Consulatul României. Am adăugat puține clipe de odihnă. Nu mai era timp. Știam de la început că aici, în Toronto, un popas intermediar în turneul meu, totul se concentra, fără odihna firească și capacitatea de a contempla metropola canadiană, Din fericire o cunoșteam ceva mai bine din turneul meu desfășurat în 2002, cu spectacole de basme pentru copiii comunităților românești. Acum îmi era dat să repet aventura, de această dată pentru adulți, adăugând și localități pe care nu le văzusem la prima descindere.
Ajungem la Consulatul României de la Toronto. Un etaj intermediar într-o construcție de mari dimensiuni. Mă așteaptă domnul consul Mugurel Stănescu, un om tânăr, prezentabil. Este și soția lui, zâmbitoare și distinsă. Sală elegantă, cu scaune înalte. Vine și Dumitru Popescu, redactorul șef al revistei Observatorul, cunoștință veche, de la primul meu turneu în Canada, când asistase la spectacolul care a avut loc la biserica Sfântul Gheorghe. Ne-am revăzut bucuroși. Îi cunoșteam sufletul mare, sacrificiile de a păstra unită comunitatea românească în jurul unor inițiative culturale, de a face să supraviețuiască editura șl tipografia. Avem timp să purtăm un dialog înainte de spectacol. Domnul Stănescu îmi vorbește de traseul lui diplomatic de până acum pe care, observându-l cu atenție, realizez că s-ar putea să-l continue, chiar strălucit, într-un viitor care îi stă în față. Dumitru Popescu adaugă amănunte despre mersul revistei și momentele speciale petrecute între timp. Știm că ne vom revedea și la Hamilton, la Ziua Culturii Românești.
Mă pregătesc de intrarea în atmosfera spectacolului meu. Emilia face o prezentare inteligentă, vorbind și de asociația care va lua ființă. Una care intenționează să se ocupe numai de lucruri de calitate, de inițiative benefice pentru comunitatea românească din Toronto.
Spectacolul. S-au ocupat toate scaunele și m-am simțit bine, întâmpinat de priviri zâmbitoare și fericite să asiste la un spectacol în limba română. Părea pentru toți un eveniment. A ieșit bine. Am realizat aici ce importanță are pentru reușita spectacolelor mele calitatea publicului. Nu așez pe primul plan numărul spectatorilor care poate fluctua în funcție de o mulțime de necunoscute. Românii nu au plecat din țară ca să asiste la spectacole, ci ca să-și așeze rosturile pe baze mai temeinice, să trăiască într-un mediu în care civilizația și bunăstarea, ca și formarea lor și a copiilor, sunt plasate pe alte coordonate, mai înalte. Sunt și comunități românești mai mici pe care le-am vizitat. Nu te poți aștepta să se umple o sală cu 100 de scaune într-o comunitate de 10.000 de suflete, când acasă ești fericit să ai 50 de spectatori la o populație de 300.000 de locuitori. Se muncește mult în SUA și Canada, nu există timpi morți, perioade de respiro. Orele pe care un matur le-ar putea petrece cu familia sau participând la diferite acțiuni se înjumătățește datorită drumului parcurs de la serviciu până acasă și înapoi. Când cineva ajunge într-o oră acasă de la muncă spune că e ceva normal. Se poate și mai mult. Dacă se mai abate și pe la un mall pentru cumpărături necesare, ajunge acasă gata obosit. Rămâne să mai schimbe niște vorbe cu ai lui și se pregătește de culcare pentru a intra a doua zi în același circuit. Poate doar în week-end să mai fie ceva timp, drămuit și acela. Spectatorii de la Toronto erau din categoria fericită a celor care au venit cu sufletul deschis să asiste la o sărbătoare a limbii române care, oricât de active ar fi asociațiile românești din zonă, nu se putea întâmpla prea des. Mai ales cu un invitat din țară. După experiența acumulată, știu să apreciez cine asistă la spectacol, din priviri. Simt omul care a venit din considerente sociale, pentru întâlnirea cu alți semeni sau pentru a fi văzut că e prezent în comunitate, asistând neutru la tot ceea ce se prezintă pe scena virtuală, și acela care se bucură sincer de ceea ce aude și vede, care și-a rupt din timpul lui conștient că o face cu folos de suflet, pentru care rostul cuvintelor e prioritar, satisfacția gestului artistic este principala finalitate. Aveam, de această data în față un public atent și dăruit, gusta cuvântul și așezarea lui într-un corolar de imagini, se bucura, trăia, se emoționa. In aceste condiții, și pentru mine, ca interpret, implicarea a fost alta, mai atent la nuanțe, cu datoria resimțită de a satisface așteptările. Această primire sinceră și atentă suplinea lipsa unui loc special dotat pentru reprezentație. Nu erau reflectoare, nu era scenă, nu se putea crea intimitate, dar așezarea pe scaunele elegante, cu suficient loc între ele, privirile vii, tăcerea concentrată, acceptarea plenară a jocului, conturau un moment pe care îl puteai construi în tihnă, cu nuanțe și vibrație. Totul se completa cu amintirile redeșteptate, revenite în minte într-o străfulgerare de secundă. Îl aveam în fața pe Dumitru Popescu, redactorul șef de la Observatorul, cu seninătatea lui și satisfacția în privire și îmi aminteam de el, cel care participase la spectacolul meu pentru copii, în urmă cu 15 de ani. E posibil, într-o clipă să fii atunci și acum, să revezi culoarea, să pui amintire peste amintire, să sesizezi diferențele? Un interpret poate asta.
Cum a fost atunci, în 2002 la Toronto?
În 16 iunie 2002 era Ziua Tatălui. Cu acest prilej am oferit un dar artistic fiului meu Titus, venit special la Toronto de la Michigan, unde era student la secția de vioară de la Hope College. Avusesem un spectacol cu o zi înainte la Școala Românească. M-am întrebat dacă ar putea fi și cel de azi la fel ca cel de ieri. De obicei e greu de menținut același standard de la o zi la alta, de la o reprezentație la alta. Intervine oboseala, siguranța unui lucru care a fost până atunci bine făcut, autoliniștirea. Știam asta din spectacolele de teatru jucate până atunci în țară. E o stare periculoasă. Dacă nu reușești să o iei de la început, să te încarci cu inițiala căutare interioară, cu noutatea de la care ai plecat, să fii convins că spectacolul ce urmează este, de fapt, primul, ai toate șansele să rămâi într-o lentoare specifică automulțumirii, vecină cu lipsa de vibrație, de concentrare, de tensiune, de prospețime. Noutatea, ineditul trebuie să fie mai întâi în atitudinea mea pentru a putea încărca totul cu sensurile reale și multiple ale textului, spre satisfacția privitorilor cu care mă găsesc, pentru prima oară, față în față.
În sala socială a bisericii Sfântu Gheorghe, atunci, în 2002, la subsol, se auzea în boxe slujba care se ținea deasupra. Am stabilit câteva amănunte. Au fost ceva dificultăți în privința pornirii stației, dar Titus s-a lămurit în câteva minute ce este de făcut. El urma să mă ajute cu partea sonoră a spectacolului pe care o aveam înregistrată pe o casetă. Era cu mine și familia Radu, nelipsită. După ce Dragoș l-a ajutat ieri pe Titus să instaleze CD player-ul, astăzi mă întreba pe mine dacă mă poate ajuta cu ceva și mi-a cărat o parte din bagaje. Soția Oana avusese ieri cursuri și nu a putut ajunge, dar lui Dragoș îi plăcuse tare mult ce a văzut și fusese un spectator activ, care aplaudase susținut. După spectacol îmi spusese care povești i-au reținut mai mult atenția. Tare se bucurase de ocazia ivită și mărturisise că ar putea vedea acest spectacol în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara. Acum, la biserică, au venit amândoi. Dragoș iar își căuta de lucru. A montat scara dublă și se tot urca pe ea ca să vadă dacă rezistă atunci când va suporta greutatea personajului. Toate elementele erau gata. Un domn în costum și cu cravată – lucru rar, aproape nepotrivit prin partea locului – mă tot întreba dacă mai am nevoie de ceva și mi-a arătat bucătăria de unde urma să intru în spațiul de joc.
Cu puțin timp înainte de ora 12,30 m-am retras ca să mă schimb. Aveam, ca întotdeauna, costumul meu din pânză de in, luat cu mine numai pe post de costum de scenă. Neștiind exact cât va dura slujba, am preferat să fiu gata înainte de ora anunțată, pentru orice eventualitate. Administratorul a separat oarecum bucătăria în două segmente, lăsându-mi mie unul, ca să pot sta în liniște și unde să nu intre nimeni. Operațiune inutilă. În bucătărie se intra prin ambele laterale. Despărțirea se făcuse printr-o măsuță pe rotile. Când unii intrau prin stânga, dădeau masa la o parte, ca să ajungă la frigidere, de obicei pentru apă. Când alții intrau prin dreapta, dădeau peste măsuță și se retrăgeau pentru a intra prin partea opusă. Spațiul meu de concentrare și reculegere era numai teoretic. Veneau peste mine când unul, când altul. Unul intra și mă întreba dacă poate să ia apă, ca și cum aș fi fost cerberul de la porțile raiului. Altul se justifica de ce a intrat, de obicei ducând un copil de mână sau în brațe.
Cu vreo zece minute înainte de început a venit și redactorul șef al revistei “Observatorul”, Dumitru Popescu. Îi lăsasem cu o zi înainte o carte de-a mea de basme, volumul III, cu o dedicație pentru colectivul redacțional. Trecusem pe la redacție cu ocazia unei manifestări Eminescu pe care o organizaseră de 15 iunie și intervenisem chiar cu un cuvânt de prezentare a spectacolului, invitându-i să participe. Acum venise ca să-mi ofere un plic pentru carte. Era și Titus de față. I-am explicat că fusese un dar, fără obligații, dar el a insistat, spunându-mi că este în locul berii pe care ar fi dorit să o bem împreună. Scumpă bere. În plic erau 60 de dolari. Titus mi-a urat succes și s-a dus la locul lui, așteptând începutul care era punctat de muzică. Auzeam în continuare desfășurarea slujbei de deasupra. În final preotul a anunțat că este spectacol în sala socială și a citit textul de prezentare care se termina cu ideea că recitalul se adresează tuturor celor care mai păstrează un strop de inocență. A mai durat vreo zece minute fără nicio mișcare. Probabil era în desfășurare miruirea credincioșilor participanți la slujbă. Apoi a apărut o femeie, însoțită de administrator. Cerceta jumătatea de încăpere în care eram eu. Administratorul a prezentat-o drept președinta comitetului de femei din parohie. Am purtat un scurt dialog înțelegând că se va prelungi așteptarea. Dintr-o dată am auzit semnalul sonor de început al spectacolului. Mi-am pus în grabă pălăria, mi-a trecut o clipă prin minte ideea că vom avea o sală goală și… am intrat. Prima imagine a întărit impresia din minte. Nu erau prea mulți cei ce rămăseseră. Unii au preferat să ocolească sala și să o ia spre casă. Poate și prelungirea slujbei până dincolo de ora 13 i-a determinat s-o facă. Nu cred că erau mai mult de 10-12 copii în sală, cam tot atâția părinți la care se adăugau Oana și Dragoș. Pe margine, la mese, vreo șase bătrâni și în spate, retrase, două femei între două vârste. Poate pentru că era ultimul spectacol în Toronto și trebuia să confirm, poate pentru că jucam a doua oară și ultima cu fiul meu, înainte de plecarea lui spre universitatea americană unde învăța, poate pentru că voiam să demonstrez Oanei că aprecierile soțului ei nu erau deplasate, dar în primul rând pentru că trebuia să-mi respect munca și spectatorii, indiferent câți erau, am început bine, nuanțat. Bătrânii din laterale se foiau mereu, iar unul dintre ei s-a ridicat la un moment dat și în apropierea ieșirii s-a întors să zică tare ceva unuia dintre cei rămași. Era în timp ce interpretam basmul “Barza” și mi-a stricat efectiv momentul cu stârnirea viforului. Am dus cu greutate textul până la final și gândeam în acest timp că ar fi trebuit să-l fac de două parale pe mocofan. Din fericire (pentru el, pentru mine, pentru spectacol?), înainte de ultimul vers individul s-a făcut nevăzut. Din acel moment înainte lucrurile s-au calmat, iar pentru mine a însemnat o revenire la bunele accente de la început. Scena cu gâza care moare a fost chiar pe lacrimă, așa cum nu s-a întâmplat de prea multe ori. Era o vibrație la care se ajungea greu și pentru care trebuiau îndeplinite anumite condiții legate de relația interpret-spectatori. Domnul Popescu, deși spusese că va sta puțin, a rămas până la sfârșit. După primul basm l-am văzut lăcrimând. Cred că a fost picătura care a produs concentrarea și seriozitatea necesară transformării recitalului de la biserica din Toronto într-unul dintre cele mai bune spectacole de până atunci. S-a aplaudat după fiecare poveste. Asta a fost o noutate. Titus a fost și el furat la un moment dat de text și a uitat zeci de momente bune să scoată muzica de după începutul basmului “Uitarea”, la replica ”a fost strivită”. A trebuit să intru eu peste muzică pentru ca el să-și dea seama că trebuie să fileze. La sfârșit mi-a spus că se întorsese pe foaia cu ilustrația cu un rând mai sus și aștepta o replică ce nu mai venea.
Când am terminat, drumul spre ieșire mi-a fost întrerupt de administrator, apoi de preot care a ținut un scurt cuvânt de mulțumire, regretând că nu au rămas mai mulți să vadă un spectacol care aducea amintirile dragi din copilăria de acasă și o stare de libertate a gândului, a imaginației pe care cu toții o căutăm, dar foarte puțini o găsesc.
Amintirea aceasta, mental, în timpul spectacolului, după 15 ani, era ca o scânteie care arde penumbrele. Acum, in 2017, îl surprindeam din nou cu lacrimi în ochi pe Dumitru Popescu, urmărind jocul și mișcat de viața cuvântului românesc, în haină artistică, oferit într-un teritoriu la mii de leghe depărtare de ceea ce înseamnă „acasă”. Se adăuga la mine dorința de a confirma că timpul care a trecut de atunci și până acum, nu s-a scurs fără însemnătate, că am adăugat ceva la semnele începutului și că cel de acum și-a păstrat energia și bucuria gestului oferit, că autorul pentru copii de atunci a adăugat rosturi mature, iar oferta a căpătat valențe noi.
Cu aceeași mișcare fulgerătoare a ochilor prin sală am văzut-o și pe Emilia, cu o fericire suplimentară în ochi datorită amintirilor noastre comune.
În clipele care se suprapuneau, o revedeam pe eleva de liceu de la Unirea Brașovul anului 1978 care se distingea prin decizia cu care își conducea colegii invitați să devină purtători de mesaj artistic. Avusesem ocazia să particip la o repetiție a grupului lor înainte de concurs si mă miram de unde avea adolescenta aceea atâtea cunoștințe scenice de oferit colegilor. Aceasta nu putea veni decât din existența talentului, a unor deprinderi organice venite din propria ființă. Nu mai știu dacă grupul Emiliei a câștigat atunci vreun premiu. Textele se deosebeau cu greu unele de altele. Trebuiau obligatoriu să treacă prin cenzura organului de partid și aceasta nu se putea întâmpla fără ca textul să conțină fraze prin care se ridicau osanale realizărilor socialismului biruitor. Dar valorile se cerneau, cei buni nu se putea să nu iasă în față. Mai apoi la spectacolul de epigrame o revedeam pe Emilia cu același aplomb și cu ironia care suplinea comicul subțire conținut de text. Emilia a continuat să rămână aproape de scenă, s-a dedicat teatrului de păpuși, și-a alcătuit o trupă care juca texte proprii. Mă întrebam dacă, ajunsă în Canada, Emilia a rămas aproape de pasiunile începutului. In situația în care mulți români au fost obligați să se reinventeze, să-și schimbe din mers profilul pentru a-și găsi un loc în noua societate. Experiențele prin care trecusem, oamenii cu care intrasem în contact, situațiile diferite de viață pe care le descoperisem mi-au adus date noi despre lupta continuă pentru supraviețuire și eliberare de restricțiile trecutului.
O cunoscusem, în 2002, la Vancouver, pe Daniela Ginta şi pe soţul ei, Mihai. Ea scria la revista locală Atheneum unde colaboram. Îmi plăceau eseurile ei, sensibile. Era absolventă de biologie cu masterat şi el medic. Oameni buni, firesc al comunicării. Din câteva replici, i-am descoperit total nemulţumiţi de ceea ce pot face în Canada. N-au ocolit intenţia de a se întoarce în ţară. Daniela nu găsea de lucru, iar Mihai a refuzat să facă încă patru ani de facultate ca să-și echivaleze studiile din țară şi ocupa funcţii mărunte într-un laborator. Acuzau lipsa de spiritualitate, desprinderea de tradiţie, însingurarea, deziluzia pricinuită de incertitudine, atmosfera rigidă, secătuită de sentimente, lipsa de identitate. Poate ar fi trebuit să port un dialog pe reportofon cu Daniela, care era o ființă delicată şi deschisă. Aș fi înțeles și mai multe din realitățile românului emigrant. Era un cuplu de oameni cu care te puteai mândri, de calitate, cu bun simț și sensibilitate, gata oricând să pună umărul la ceva. Cu toate astea, terenul era incert pentru ei, nu intrau în categoria celor care vor să se descurce cu orice preț, să facă orice compromis. Mai auzisem opinii de acest fel, potrivit cărora în Canada trebuie să arunci peste bord tot ce ai studiat, ca fiind un bagaj care cu mare greutate îți poate fi de folos. Nu se potrivește aliajul cu care ai fost construit, nu găsești cărări pentru continuarea unui traseu. Mai degrabă te trezești mereu la punctul de plecare. Câți sunt în stare să uite tot ce au făcut, toată truda studiului și străduințele adăugate la constituirea profilului lor uman? De cele mai multe ori, realizam câtă libertatea de mișcare și de spirit îți trebuie, ca să poți lua totul de la început, să poți construi de la zero. Este nevoie de o anumită structură pentru asta. Cine nu poate, își îngustează dramatic posibilitățile și rămâne într-o perpetuă stare de nemulțumire față de viață sau duce o luptă infernală, depășindu-și adesea propriile disponibilități imaginate. M-am gândit că este posibil ca tocmai cei fără pregătire, cu un statut incert încă de la plecare, cei care au traversat oceanul fără nicio idee despre drumul care li se potrivește, tocmai aceia, anodinii, să fie cei care au șanse mai mari de a-și găsi o relativă împlinire. Pentru că așteptările lor sunt mult mai mici, acceptă orice. Familia Ginta era din alt aluat.
Despre românii stabiliți în Canada îmi vorbise în 2002 și prietenul Nick Sava, din Vancouver. Era redactorul șef al revistei româno-canadiene. Cu spiritul lui analitic, mi-a conturat nişte lucruri pe care le-am ţinut minte despre românii din diasporă. Totul pornit de la o formulă care circula cu privire la imigranţii români: prima generaţie care pleacă din ţară nu ştie cum să-şi uite mai repede trecutul şi tradiţiile, să se rupă definitiv. A doua generaţie se luptă să se integreze noului spaţiu în care au decis să se stabilească. A treia generaţie se străduieşte să-şi aducă aminte de unde a plecat. Este de sesizat, probabil, în toate cele trei ipostaze, efortul ce trebuie întreprins, dificultăţile adaptării, nesiguranţa şi întrebările existenţiale care copleşesc fiecare individ. Pe unii dintre românii de aici e dificil să-i aduni împreună, refuză acţiunile româneşti, caută alte vecinătăţi şi încearcă să-şi piardă urma, în căutarea unei bunăstări râvnite şi pe care, cred ei, n-o vor dobândi sprijinindu-se în continuare pe trecut. Din cea de a doua generaţie fac parte românii care au reuşit şi care continuă să se ţină la distanţă de tot ce este românesc. Copiii lor nu mai ştiu limba română şi sunt pe cale de a se integra definitiv, fără ca aceasta să însemne că şi-au dobândit o nouă identitate. Din a treia generaţie, a celor plecaţi cu mult timp înainte, fac parte unii care nu mai au nici măcar rude în ţară, în decursul timpului au uitat limba şi uneori nici nu mai ştiu unde se află ţara aceea îndepărtată din care parcă se spune că se trag. Numai că, nici după zeci de ani, nu se simt pe deplin ai locului, au nevoie de o firavă rădăcină din care să-şi mai tragă o brumă de sevă binefăcătoare şi caută cu disperare informaţii despre România. Deseori indiferenţa, alteori uitarea sau reîntoarcerea tardivă la obârşii par să-i domine pe românii din diasporă. Aceasta în comparaţie cu alte neamuri din jurul lor care nu ştiu ce să mai facă să-şi păstreze tradiţiile şi rămân indieni, coreeni, chinezi, italieni, greci sau polonezi. Românii recunosc că toţi aceştia sunt mai bine organizaţi decât ei şi mai uniţi. La această stare, vecină cu dezintegrarea ce pare să ne fie particulară, privesc cu reală îngrijorare, gândindu-mă la condiţia diasporei româneşti.
La spectacolul meu de acum de la Consulatul românesc am descoperit o lume atentă și receptivă. A ieșit bine totul, au fost aplauze în câteva momente. La final nimeni nu a plecat, satisfacția se vedea pe chipuri. Am făcut multe poze, chiar cu fiecare în parte și de grup, autografe și dialoguri multe, despre viața lor, despre turneul meu, destăinuiri sincere despre bucuria întâlnirii. Oamenii au fost încântați, iar domnul consul fericit că nu a găzduit la sediul lui o încropeală de doi bani. Ne-am despărțit cu regrete și promisiuni de reîntâlnire.
Am mers, cu bagaje cu tot, la Anca Popescu. Acolo voi locui până la plecarea în alte localități unde se continuă turneul meu americano-canadian. Ne aștepta soțul, Ovidiu, mare bucătar, cu ciorbă de pește și ardei umpluți. Am stropit cu vin o masă binevenită după o zi tensionată, densă, obositoare, dar încheiată cu împlinire.
Sâmbătă, 8 iulie, 2017, Toronto
Zi de refacere. Pentru toată lumea. Toți ne simțim fără vlagă. Ca și cum recitalul a fost o urcare pe culmile sublimului, pentru care s-a muncit din greu. Se adunase zborul cu avionul, întâlnirea cu copiii, aproape fără timp de răgaz. Acum păream cu toții storși de puteri. A venit Emilia, vorbim despre ale noastre, despre amintiri și proiecte ale fiecăruia. Nu suntem din categoria celor care joacă table în parc. E o vorbă a mea pe care o repet când vine vorba despre felul fiecăruia de a-și duce viața, despre nevoia de a lăsa niște semne ale trecerii tale prin viață. Adică diferența dintre A TRĂI și A SUPRAVIEȚUI.
Credeam că nu am puterea de a ieși, deși eram conștient că fiecare parte din acest traseu fabulos ar fi trebuit înregistrată bine pe retină, cu inițiativa călătorului care întâlnește teritorii noi, istorii inedite, tradiții diverse. Am fost ridicat din lentoarea mea de organizatoarea unei tabere de vară pentru copiii românilor. Fusese la recitalul meu de la consulat. M-a rugat să merg cu ea la sediul lor, un apartament închiriat, pentru a vorbi unei grupe de copii de vârste diferite, iar întâlnirea mea cu micuții români, aflați în grade diferite de cunoaștere a limbii, de la zero la mulțumitor, a fost prietenească, veselă și destinsă. Le-am spus povești din cărțile mele, le-am vorbit despre pasiunea scrisului. Am simțit, mai mult decât oricând, importanța misiunii mele de sprijin întru păstrarea vie a limbii de acasă. Acel acasă care pe pământ canadian are o conotație aparte, între înduioșare și îngrijorare.
Reîntors la familia Popescu, ne aștepta Ovidiu care s-a întrecut în a ne servi pe toți cu bunătăți. Dupa un timp s-a retras totuși, pe neașteptate, obosit. Rămâne mâine, duminică, să facem o plimbare.
Duminică, 9 iulie, 2017, Toronto
Cu Emilia și Relu pe malul lacului Ontario. Este, în fapt, de dimensiunile unei mări. Chiar mă gândeam de ce i se spune lac când este mai întins decât multe mări ale planetei. Probabil pentru că toate marginile sale aparțin aceleiași țări, este, oarecum, o suprafață internă a țării respective. Am făcut poze, am continuat să ne amintim de o mulțime de momente comune, apoi ne-am întoars acasă pentru un grătar, plus prăjiturile făcute de Relu și berea nelipsită. Aflăm că demult Ovidiu ar fi trebuit să meargă la doctor, pentru că două analize la rând au arătat că elimină sânge. Din păcate, în ce privește sănătatea proprie, Ovidiu este de o delăsare vecină cu uitarea de sine. În plus, fumează enorm. Ca și soția lui de fapt. Emilia dă mai multe telefoane, cu obișnuita ei autoritate. Aranjează ca mâine, pe la prânz, să vină o mașină care să mă ducă la Hamilton, următorul meu popas artistic, cu încărcătură specială. Acolo este o suprafață din Canada cumpărată de români și se organizează mari acțiuni culturale și comunitare.
Aștept cu nerăbdare noul popas artistic românesc în Canada.
Va urma
P.S. Continui desfășurarea recitalului meu, „Fluturele din fântână”, prezentat în turneu. Interpretul se ridică din poziția aplecării pe un genunchi și va rosti sonetul următor cu o plimbare lentă, de la dreapta la stânga spațiului de joc, privind spectatorii așezați în diferite secțiuni ale sălii. Schimbarea locului se face după fiecare repetare a sintagmei „vorbe”.
Vorbe urzite, liniştea din spaţii Culcată-n magma setei de-a cunoaşte, Când spelbul retor s-a zbătut să caşte O gură strâmbă, debitând oraţii; Vorbe rostite, zborul ce se naşte Din coasta spaimei implorând mutaţii; Vorbe măiestre, declanşând ovaţii, Când vanitatea pe artist îl paşte; Vorbe de duh şi vorba care doare, Zdrelindu-ţi carnea ca să poţi iubi Un mal torid şi altul de răcoare; Vorba fântână, ca să poţi zidi. Cu toate fac din vorba care moare Un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui.
