(jurnal de călătorie artistică în SUA și Canada)

Episodul 7

Duminică, 16 iulie, 2017, Hamilton-Montreal

La ora 10, după ce am mâncat cu toții, au început pregătirile de plecare. Mai întâi s-au îndreptat spre aeroportul din Toronto Anca Sârghie, Elena M. Câmpan și Menuț Maximinian. Ei urmau să se întoarcă în țară după participarea la lucrările Săptămânii Internaționale de Cultură Românească de pe Câmpul de la Hamilton.  Pentru mine călătoria, curată aventură, urma să continue, spre Montreal. La orele prânzului, au venit cu mașina Alex Cetățeanu și consulul Letiția Belivacă. Înțelegerea era să merg până la Toronto cu Mircea Ștefan din Cleveland. Acolo urma să preluăm familia Porumb, iar eu să plec mai departe cu Alex, pentru o echilibrare a numărului de pasageri.

În această formulă am ajuns cu bine la Montreal, după un drum presărat cu vorbe prietenești și amintiri de tot felul. Mai ales cele recente, cu ceea ce rămăsese pentru fiecare mai important din serile de conferințe și spectacole la care participase fiecare în mod activ.

Ne-am oprit la casa lui Alex Cetățeanu unde am fost îmbiați cu pârjoale pregătite de cei doi tineri logodnici găzduiți și ajutați de Alex până urmau să-și găsească un loc potrivit pentru începutul de viață peste ocean. Mulți români porneau astfel în noua lor viață, ajutați de câte un român generos care îi găzduia până la definitivarea actelor și închirierea unei locuințe cu bruma de bani cu care fiecare a venit din țară. L-am sunat pe Zoli, soțul fiicei mele, Medeea. Ei veniseră de un an la Montreal și trecuseră prin aceeași tranziție, găzduiți de o fostă colegă de liceu a fiicei mele. Prin telefon, Alex i-a dat lui Zoli adresa casei lui și am rămas în așteptare. A venit destul de repede. Bucuria reîntâlnirii. Nimic schimbat în ținuta și atitudinea lui. Dă impresia unui om încrezător în toate. Am mâncat cu toții apoi am plecat cu mașina lui Zoli în care a urcat și doamna consul. Am făcut mai întâi un ocol până la casa ei, ne-am luat rămas bun, cu speranța unei revederi, și ne-am îndreptat spre locuința fiicei mele și a nepoților mei, Filip și Robert. Locuiau cu toții într-un bloc cu 13 etaje. Primul ieșit în întâmpinare a fost Oz, tekel-ul cu păr sârmos venit și el din România, odată cu toți ai casei, în urmă cu un an. M-a recunoscut imediat, făcând curse de bucurie. Apoi Filip Și Robert, bucuroși și ei, cu zâmbet deschis la întâlnirea care parcă nu consfințea încheierea unui an întreg de la momentul despărțirii noastre și a plecării lor definitive din țară. Știam din convorbirile de pe parcursul anului că s-au integrat relativ ușor și merg bine, Filip la grădiniță și Robert la școală. Surprinzător a fost să descopăr că vorbesc deja bine în franceză, o limbă pe care nu o știau din țară, Medeea mi-a zâmbit și ne-am îmbrățișat, ca în zilele noastre bune. Bucurie colectivă, o familie din nou reunită.

Luni, 17 iulie, 2017, Montreal

Primesc informații despre programul de lucru al familiei. Zoli se duce la serviciu la ora 7, nu înainte de a-l scoate pe Oz la plimbare. Medeea, pleacă la ora 8 cu amândoi băieții, îi duce la grădiniță pe Filip și la școală pe Robert. Pe amândoi i-am nimerit într-un program de vacanță. Urma să-i ia Medeea pe la ora 15. Dimineața, rămas singur, am răsfoit pe calculator email-urile și am răspuns acolo unde era necesar, inclusiv pe conturile de pe facebook, lăsate în așteptare pe toată durata șederii la Hamilton, unde n-am avut internet.

După ce a venit și Zoli acasă, am ieșit cu toții la o primă plimbare, de recunoaștere. Într-un parc, pe malul râului St Lorain, am făcut cinste cu o înghețată și o cafea. Am continuat cu o plimbare pe mal până într-un loc în care un grup de adulți se adunaseră și dansau pe mișcările indicate de o antrenoare urcată pe o tribună. Imaginea mi-a adus aminte de prima mea descindere în Canada, la Vancouver, în 2013. Începeam acolo un turneu cu un spectacol pentru copii, alcătuit din basmele mele în versuri. Atunci, după coborârea din avion, am fost condus la un târg amplasat pe malul oceanului cu participarea tuturor etniilor din metropolă. Acolo primele acoduri muzicale le-am auzit pe o melodie populară românească. Membrii comunității românești, îmbrăcați în costume populare, încinseseră  o horă. A fost atunci un șoc pentru mine de a fi întâmpinat peste mări și țări de muzica de acasă. Acum, la Montreal, era altceva, pe alte acorduri, dar adunarea veselă de oameni care dansau mi-a amintit de scena de atunci și de bucuriile comune ale localnicilor, vecine cu relaxarea. Pe malul râului, mai mare decât Dunărea, care urma să străbată o mare parte din teritoriul Canadei de Est și să formeze cascada de la Niagara, am admirat o pereche de rațe cu puișorii lor. Executau și ei un dans, ca o plutire pe ape limpezi și calme.

Acasă am încheiat ziua cu o bere și cu multe vorbe în care amintirile se împleteau cu frânturi de realitate ale vieții lor căreia se străduiau să-i construiască un rost.

Marți, 18 iulie, 2017, Montreal

Dimineața Medeea m-a invitat la o plimbare într-o zonă centrală a metropolei. Am mers cu autobuzul, apoi cu metroul. Am ieșit între clădiri înalte, armonioase, printre turiști trecând în valuri, căutând locuri speciale. Iar ele apăreau la tot pasul, fie că erau edificii de tip european, sedii de instituții, muzee, statui reprezentând personaje importante din urmă cu 350 de ani, câți trecuseră de la constituirea Montrealului. Se detașa dintre toate basilica Notre-Dame. Am făcut poze și am intrat în câteva magazine și galerii de artă sau în ansambluri cu restaurante și cafenele. Am intrat și în Muzeul figurilor de ceară. Un loc în care am făcut o mulțime de fotografii cu vedete internaționale, inclusiv cu Nadia Comănici. Nu departe era un fragment din zidul Berlinului, construit în 13 august 1961 și demolat în săptămâna de după 9 noiembrie 1989. Locuri atrăgătoare, imortalizate pe telefon, ca pentru a nu uita pe unde au ajuns să mă poarte pașii. Acolo unde, cu ceva timp în urmă, nu-mi imaginam că aș putea ajunge.

Serile, acasă, sunt mereu momente de tihnă pentru toți. Pentru mine era sentimentul special al celui care recunoștea, cu fiecare oră care trece, că fiecare își caută un loc al său, că suntem, prin voia sorților,  atât de depărtați unii de alții, dar cu sentimentul dobândit că e bine, că drumul fiecăruia are un sens și o finalitate.

Miercuri, 19 iulie, 2017, Montreal

Mâine voi fi invitat la cenaclul „Mihai Eminescu”. M-a sunat președintele cenaclului, Leonard Voicu, cel întâlnit la Hamilton, unde a citit din noul lui roman, „Surorile”, apărut într-o primă ediție la Montreal și urmând să apară și în România. A rămas să vină să mă ia pe la ora 13, ca să facem o plimbare în centrul vechi, să mâncăm ceva, apoi să mergem împreună la cenaclu, la ora 18.

Pentru azi, momentul important a fost interviul de la postul de televiziune local, „Nașul TV”, acolo unde Zoli este operator, urmându-și preocupările din țară. Am vorbit despre toate, în tihnă, cu punctare pe activitatea curentă, pe sublinierea formulei originale pe care am construit-o, cu recitaluri realizate de unul singur, acele Performance Poetry cu care începusem să susțin spectacole, mai întâi în Europa, apoi în SUA. Mi s-au cerut amănunte despre Premiul European de Poezie NUX care mi s-a acordat la Târgul Internațional de Carte de la Milano, acolo unde am fost singurul scriitor din lume invitat și premiat. S-au proiectat în emisiune, spre edificare, fragmente de la festivitatea de premiere de atunci și de la mini recitalul meu de poezie în care n-am ocolit interpretarea sonetului „Rămân cocoșul pus pe-acoperișuri”, recitând urcat pe un scaun, privind orașul de la poale, locul în care „surzii își înfig tăișuri”. La momente importante nu ocolesc această secvență șocantă, nu numai pentru varietatea modului în care apar în fața spectatorilor, nu numai pentru noutatea prezentării în sine, ieșită din tiparele anoste ale citirii banale dintr-o carte, dar și pentru că textul în sine mi se pare edificator pentru modul în care se construiesc sonetele mele, pentru tematica și varietatea lor. Nutresc speranța că și pentru adâncimea căutărilor și a trăirilor.

Joi, 20 iulie, 2017, Montreal

M-a sunat scriitorul Adrian Erbiceanu. Cunoștință veche. Împreună ne-am lansat câte o carte, la Brașov, în anul 2007, în mansarda Casei Baiulescu. El conduce Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec din care fac și eu parte. Sub egida acestei asociații urmează să aibă loc recitalul meu programat la Montreal în 29 iulie. Telefonul lui, cele câteva amănunte puse astfel la punct, a fost urmat de cel al secretarei doamnei Ala Mândâcanu, președinta Asociației Românilor Moldoveni. Doamna Halus, cum s-a prezentat, era desemnată să se ocupe de organizarea tehnică a spectacolului meu și m-a întrebat de ce am nevoie. Nu aveam nevoie de nimic. Tot ea m-a anunțat că „Nașul TV”, filiala din Montreal, intenționează să-mi ia un interviu și să înregistreze recitalul.

La ora 13 a venit Leonard. Cu mașina lui am ajuns aproape de portul vechi și am vizitat Muzeul Civilizației. Nu lipsea, într-o anumită sală, reconstituirea, prin imagini în mișcare, muzică și comentatarii, a luptelor dintre băștinași și colonialiști, un moment esențial în istoria Canadei.

Am făcut apoi o plimbare în ceea ce localnicii numesc Vechiul Port, loc de unde plecau vapoarele cu mărfuri, contribuind decisiv la dezvoltarea relațiilor comerciale dintre provinciile canadiene. Vechiul se împletește aici armonios cu noul, își găsește utilatea și își păstrează farmecul. Tot aici se află sediul renumitului Circque du Soleil, cu reprezentațiile sale unice susținute de  artiși din întreaga lume, angajați prin contract. Interesant este că circul are organizare independentă, dar este sponsorizat de primăria metropolei, unicul circ din lume care functionează în această formulă. Contribuția lui la atragerea unui mare număr de turiști justifică efortul și atitudinea administației locale. În același parc, întins pe spații largi, am făcut o plimbare pe câteva artere principale pe care se poate merge cu mașina, străjuite de magazine și terase îmbietoare.

Ne-am îndreptat  spre locul în care își desfășoară activitatea cenaclul Eminescu, în clădirea Maison de la Culture de Côte-des-Neiges. Aici am fost implicat involuntar în diferendele existente între diferite grupări de  români-canadieni cu veleități culturale. Era prezent și „americanul” Mircea Ștefan, întâlnit la Hamilton. Mi-a spus că știa de intenția celor de la „EscuTv” de a-mi lua un interviu și mi-a precizat, dintr-o suflare,  că le-a indicat să nu mai facă interviul separat cu mine, pentru că mă solicită el să fiu printre invitații lui la o emisiune. Pe moment n-am reacționat și nici n-am prea înțeles logica. Pe parcursul desfășurării lucrărilor cenanclului, am înțeles că eram manevrat. Cineva decisese pentru mine, hotărând unde și cum să mă prezint la televiziune, fără să mă consulte.

Cenaclul în sine a fost mai consistent decât mă așteptam. Erau oameni cu evidentă pregătire superioară, cu veleități în zona cercetărilor de istorie, literară și socială. Un preot a vorbit despre Ferdinand întregitorul, o doamnă a citit proze scurte cu accent pe trăsături de suflet bine reliefate, o altă doamnă a citit versuri proprii apărute prin anii 80 în „Luceafărul” și „Vatra”. Mi s-au părut interesante. A mărturisit că n-a mai scris de atunci. La încheierea ședinței n-am scăpat ocazia de a-i recomanda să-și continue prezența în publicații literare de primă linie. La sfârșit mi s-a dat cuvântul, ca un oaspete ce eram. Am făcut o scurtă trecere în revistă a preocupărilor mele de până atunci, conturând modul în care am crescut, an de an, cu sârguință și energie, până la construirea unui traseu pe care înaintez de unul singur, cu o formulă unică de prezentare, ridicând poezia la rang de spectacol. La final, i-am invitat la recitalul meu din 29 iulie și ca preambul al acelui moment am interpretat  două dintre sonetele mele:  „Rostogolit prin colb” și „Un fluture, o floare, o furnică”. Am fost bine primit, cu  promisiunea că vor fi prezenți la recital. S-a apropiat și Mircea Ștefan despre care aflasem între timp că urmează să preia conducerea unei filiale „NașulTv” la el, în Clevland. I-am spus că nu mi-a plăcut faptul că a decis, fără să mă consulte, în ce emisiune urmează să fiu invitat. Am refuzat, politicos, apariția la orice emisiune a postului. Ștefan a părut că nu pricepe decizia mea. A bâiguit apoi ceva, greu de înțeles, plecând intempestiv, cu aerul celui care dorea să arate că nu e nicio pagubă.

Mă întreb, uneori, de ce nu am parte de liniște și sunt împins în conflicte în care nu eu sunt inițiatorul?

Avea să nu fie singurul incident.

Vineri, 21 iulie, 2017, Montreal

Trebuie să-mi îndrept atenția spre recitalul pe care-l voi avea duminică la biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Quebec.

Dimineața o rezerv corespondenței cu cei cunoscuți, cu presa și instituțiile culturale din țară, privind continuarea turneului meu. O nepăsare ciudată am simțit-o întotdeauna. Dar ea este de acum, pentru mine, plină ea însăși de înțelesuri. Scriu și anunț totuși, ca să se știe ce fac, ce se mai întâmplă departe de țară și să arăt că se poate organiza ceva cu propriile puteri. Dacă ai cu ce să te prezinți, ce mesaj să transmiți. Există și afiș pentru această întâlnire, așa că anunțurile mele sunt însoțite și de prezentarea lui.

După masă este programată o ieșire la cumpărături cu toți ai mei.  Sunt obișnuiți să facă aprovizionarea pe vreo două săptămâni de la Cosco, un magazin de mari dimensiuni. Până acolo se ajunge în vreo jumătate de oră. Este inițiat de americani și are prețuri avantajoase. Nu mai vorbesc de bogăția de produse. Pe parcursul zilelor, dacă mai este nevoie de ceva, ai mei fac cumpărături și de la magazinele din apropiere.  Se încarcă coșul cu de toate. Deși atât Zoli cât și Medeea refuză, mă străduiesc să contribui și eu,  măcar cu o ladă de bere. Ne deplasăm la final spre un colț al magazinului unde se servesc minuturi calde și sucuri. Fără această promisiune pe lângă care știu că nu vor trece în fugă, ar fi fost greu să-i urnești pe copii de acasă. Nu se apropie cu interes decât de ceva care îi tentează.

Sâmbătă, 22 iulie, 2017, Montreal

Îmi pregătesc ținuta de spectacol, adică blugii negri pe care îi scot din valiză, să-și revină, să dispară cutele. Tricoul meu de spectacol e atârnat deja de spătarul unui scaun. Mă ocup și de valiză. Mai am 20 de cărți pentru următoarele patru reprezentații, dintre care aceea de la Centrul Comunitar din Montreal e cea mai importantă. M-am gândit să iau pentru spectacolul de la Qubec șase cărți și ceva din CD-urile cu 20 de sonete de dragoste în interpretarea autorului puse pe fond muzical selectat de mine din fonoteca radioului la care lucrasem. După socotelile mele, urma să rămân, probabil, fără cărți la ultimele două recitaluri de la bisericile din Montreal și Ottawa. Mi-am imaginat cu mult timp înainte că s-ar putea ajunge la această situație, dar am preferat să fie așa decât să umplu geamantanele cu multe cărți, iar pe unele din ele să fiu nevoit să le car înapoi în țară.

Un duș. Apoi ultimele amănunte ale plecării de mâine. Vorbisem cu Zoli despre tot ce implică o asemenea călătorie. Până la urmă, Medeea urma să nu vină cu copiii care nu aveau ce face pe durata recitalului, evident prea complicat pentru vârsta lor, iar o adevărată descoperire a orașului o puteam face cu mai mult timp la dispoziție altă dată. Plecarea s-a stabilit la ora 8, drumul fiind de circa trei ore până la biserica ortodoxă unde urmează să joc. Am pus cele șase cărți în valiză, plus micul dar pentru preot, adică broșura scoasă la împlinirea a 150 de ani ai bisericii din Kitchener și cd-ul „Veniți de luați lumină!”, muzică și poezie religioasă cu mine și trioul Anatoly. Am pus și câteva flayere cu Premiul de la Milano, alte câteva cu datele întregului turneu și mai multe cărți de vizită, unele dintre ele mai mari care conțin și un sonet fie în română, fie în engleză.

Gata de drum, gata pentru o nouă cucerire.

Duminică, 23 iulie., 2017, Montreal – Quebec

Am pus ceasul să sune la ora 6, ca să am timp pentru exercițiile mele. Mi se par indispensabile, ca să am o minimă libertate de mișcare.  La ora 8 am plecat. Cu GPS-ul toate drumurile se parcurg fără dificultate. Potrivit vitezei noastre medii, ne indică inclusiv ora la care vom ajunge, adică 11,15. E bine. Drum pe autostradă fără aglomerație, pe un teren plat, fără obiective de urmărit. Biserica ortodoxă sfinții Apostoli Petru și Pavel e așezată într-o latură a orașului Quebec, ocolind centrul de care auzisem că este o minune europeană și pe care ne hotărâsem să-l vedem după recital. În parcare ne întâlnim cu Adrian Erbiceanu și soția lui, Adela. O doamnă care mi-a făcut o bună impresie din prima clipă. Erbiceanu avea să facă prezentarea, în calitatea lui de președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. În apropierea bisericii ne-a întâmpinat consulul onorific, Sorin Pescăruș, cu care purtasem corespondența.

Ne-am prezentat, noi cei patru, iar el ne-a povestit pe scurt modul în care a luat ființă biserica. Pe dinafară nu are un format tipic ortodox. Fusese o biserică anglicană pe care românii au reușit să o cumpere la un preț bun, să o repare și să îi plaseze în interior elementele ortodoxe. Iese în evidență mai ales iconostasul din lemn sculptat, asemănător cu cel al bisericilor din România, și bolta din lemn masiv care crează o ambianță primitoare, cucernică. Spațiul nu e foarte mare, dar pare suficient pentru spectacol și, oricum, potrivit pentru comunitatea enoriașilor români. Există și o sală socială, dar am ales să susțin recitalul chiar în biserică, aceasta având intimitatea ei, cu bănci și mai ales cu o acustică excelentă datorată căptușelii din lemn. La 12,30 am început cu prezentarea lui Erbiceanu. Nu erau foarte mulți spectatori, vreo 30, dar suficienți pentru a da impresia că sala e bine ocupată. M-am simțit bine de la început. Sunetul era formidabil. Ajungea să șoptești pentru ca totul să se audă până în ultimul rând. A ieșit un spectacol rotund, cu nuanțele atât de mult căutate și alese, cu o stare de confort care s-a transmis celor din bănci. La final, un frumos cuvânt de mulțumire a venit din partea consulului Pescăruș și apoi surpriza. S-a apropiat o doamnă surâzătoare, și-a spus numele, Cecilia, și mi-a precizat că mă cunoștea de la Casa de Cultură din Brașov, acolo unde lucrasem treisprezece ani, conducând sectorul teatru, instituție pentru care scrisesem o piesă pentru teatrul de păpuși, pusă în scenă de Liviu Steciuc, directorul Teatrului pentru copii. Piesa se numea „Scrisoare deschisă către oamenii mari”, iar Cecilia fusese una dintre interprete. Mi-a povestit că emigrase în Canada, se stabilise la Quebec, căsătorită cu un olandez, prezent în sală, care nu știa decât câteva cuvinte românești, dar  asistase respectuos, cu un zâmbet permanent de privitor autorizat. Emoționantă întâlnire pentru amândoi. Am depănat ceva din amintitile tinereții noastre comune. După spectacol, au urmat autografe și o agapă scurtă pregătită în sala socială. Cecilia avea să-mi înmâneze o felicitare inedită. Alături de imaginea  unui bătrân pirat, era scris cu litere mari negre:

Joyeux anniversaire!??

pentru mărimea

cifrei anilor

de când ne

creezi emoții

atât de intense!

Iulie –  2017,

Quebec

Cecilia

Mai mult decât emoționant! Simți că ai lăsat semne bune în urma ta. E ceva minunat, e unic!

Ne-am despărțit de familia Erbiceanu care se grăbea spre casă acolo unde îl așteptau pe fiul lor cel mic care urma să vină de la Toronto.

Eu cu Zoli ne-am îndreptat spre centrul orașului. Un spațiu cu adevărat încântător, cu vile în stil european și cu silueta castelului impunător în jurul căruia se afla un furnicar de oameni care vroiau să-l vadă, să-l fotografieze din unghiuri diferite. Această mișcare circulară era posibilă pe un culoar de serpentine zidite pe diferite niveluri. Am făcut și noi această încercuire, am fotografiat tot. Am ajuns și la elefantul spațial al lui Dali, montat în apropierea falezei. Deoparte e râul St Loraine, aflat în Quebec mult mai aproape de vărsarea în oceanul Atlantic. Pe el se unduiau zeci de bărci cu motor sau mici ambarcațiuni cu pânze. O faleză largă străjuia malul râului. Un oraș cu o liniște dominantă, chiar și în zi de duminică.

Apoi drumul de întoarcere cu o oră rezonabilă de ajuns acasă. Acolo mă aștepta un mesaj primit deja de la doamna Pescăruș: „A fost extraordinar. Sunteți un om de excepție și vă mulțumesc din suflet că ați venit la noi, să topiți gheața acumulată de-a lungul anilor și să ne deschideți larg poarta spre emoție și poezie. Sper să ne revedem cu bine. Multă sănătate și toate cele bune!”

I-am răspuns: „ Mă bucur dacă am reușit să contribui la apropiere, prin limba de acasă care este pentru fiecare dintre noi mijlocul ideal de comunicare cu sufletul. Cu bine și pe curând.”

În același timp, citindu-mi mailurile, am descoperit un mesaj trimis de o doamnă pe care am întâlnit-o joi la cenaclul Mihai Eminescu și care îmi ceruse o carte de vizită: ” Mult stimate maestre, Adrian Munteanu, sunt un vechi bibliotecar de prin anii 1947, care am vegheat, cu sufletul, vechile valori tipărite sau manuscrisele și  periodicele vremii, vreo 400.000 de unități bibliofile din Fondul documentar de la Biblioteca Județeană Timiș. Pe acesta  l-am păstorit din 1947 până în 1988. Am auzit de mult de dumneavoastră și am urmărit traseele pe care le-ați parcurs constant. Vă felicit pentru dragostea purtată limbii noastre cea românească pe care ați rostit-o mereu cu sufletul de poet. Vă admirăm și pentru acest turneu al sonetului, acest gen pretențios care mi-a insuflat și mie o carte. Așteptăm cu înfrigurare spectacolul sublim al sonetului la Montreal. Suntem onorați că în acest periplu nord american nu ne-ați uitat și binevoiți a ne împărtăși din prea plinul sufletului dumneavoastră de român, reprezentând țara noastră, Mama România, Brașovul și scriitorii noștri. Cu mulțumiri, deosebită stimă și considerație, Melania Rusu Caragioiu, poet, scriitor, Canada, România”. Am considerat că e obligatoriu să răspunzi la un asemenea mesaj: „Stimată doamnă Melania, am primit de la dumneavoastră unul dintre cele mai emoționante mesaje din ultima vreme. Dumneavoastră înțelegeți de ce am făcut acest efort greu de imaginat de către alții de a trece peste mări și țări. Ați realizat că fac aceasta pentru un strop de mai bine românesc, pentru a nu ne uita și cu speranța că pot contribui la afirmarea trăirilor ce ne caracterizează. Mulțumesc pentru aprecieri. Sunt de importanță enormă pentru mine. Nu-mi trebuie aprecierea celor așezați vremelnic în fotolii de conducere, ci aprecierea celor pentru care scriu și prezint spectacole. În urma unui mesaj ca al dumneavoastră, viața mea pot spune că are un sens. Să ne vedem cu bine întru armonia graiului românesc!”

După primirea celor două mesaje, am realizat că nimic mai frumos nu se poate întâmpla decât să simți aprecierea celor pentru care te-ai dăruit. Am vrut să împărtășesc cu toți cei apropiați această satisfacție și am trimis un email care începea cu prezentarea celor două mesaje primite și se încheia cu acest scurt comentariu: ”Astfel de mesaje primesc aproape zilnic sau sunt rostite cu bucurie după fiecare recital. Realizez că ceea ce sădesc are valoarea aurului, pentru că satisfacția pe care o simt în ochii tuturor românilor participanți este de neprețuit și cu urmări de durată, pentru că astfel de cuvinte sunt în măsură să topească toate eforturile și să îți dea satisfacția că ai trăit cu folos. Sunt acele semne care nu se măsoară în bani și în bunuri materiale perisabile, ci în valorile de neprețuit ale darurilor de suflet pe care ai izbutit să le oferi. Mulțumesc, dragi români, de oriunde ați fi,  pentru numeroasele mesaje prin care îmi arătați că am prețuirea acelora pentru care scriu și pentru care mă străduiesc să alcătuiesc ceva unic. Nu îmi trebuie mai mult de la nimeni. Viața mea are contur rotund.”

Va urma.

PS. Vă ofer la finalul episodului un nou moment din recitalului meu, „Fluturele din fântână”,  prezentat în turneu.

După secvența de antisonet care mișca spiritele în sală prin insertul altei dinamici și finalități, continuând imaginea din ultimul vers care schimba cadrul și atmosfera, spre un idilism voit cu acel „Doi sturzi în pom se țin în dezmierdări”, interpretul este cu o mână în aer, prelungind fizic senzația de înălțare.

Pauză lungă. Apoi,  păstrând aceeași poziție pe care o va părăsi doar mai târziu, pe parcursul recitării, începe rostirea sonetului următor:

O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.

Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.

Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta

De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta,
Din gând pierit urcaţi-le pe cer!

În finalul acestui episod, aveți link-ul spre alt videosonet, unul din cele 82 construite până acum și cu care îmi alcătuiesc noua formă de prezentare artistică. Un sonet care ne reîntoarce în lumea prezentului:

ADRIAN MUNTEANU – poet, actor

Poet, actor, performer și organizator de evenimente culturale, membru fondator al grupului “Caii Verzi de pe Pereţi” din Brașov. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania.
A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa. A fost profesor, instructor cu probleme de teatru la Casa Municipală de Cultură din Brașov, director al Clubului cultural de la Uzina de Autocamioane Steagul Roșu Brașov și în ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radiodifuziune. Din 2008 conduce editura Arania.
În volum a debutat cu trei cărţi de basme în versuri, Seri cu licurici: Semințele (1999), Darurile (2001) și Bunătatea (2002), cuprinzând 365 de poveşti originale. Realizând un scenariu din aceste povești, a întreprins în anul 2003, un lung turneu de reprezentații pentru copii în Canada. Din anul 2004 scrie sonete, publicând 7 asemenea volume, în șapte ani consecutivi. În prezent susține o intensă activitate de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de Performance Poetry. În 2017 întreprinde un lung turneu în SUA si Canada, cu 13 reprezentații și cu participarea la Săptămâna Internațională de Cultură Românească de la Hamilton. Turneul peste ocean este continuat și în anul 2018.
Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. A fost singurul scriitor din lume invitat și premiat.
Deţine peste 20 de premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru.
O preocupare recentă și susținută este aceea de a realiza clipuri complexe, cu interpretare, imagine și muzică, intitulate „Videosonete” și „Poveștile lui Adrian”.

OPERA: Tăcerea clipei (Sonete 1), 2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), 2006, Paingul Orb (Sonete 3), 2007, Ferestre în cetate (Sonete 4), 2008, toate apărute la editura Arania Brașov, Femeie!…( Sonete 5), Minerva, București, 2009, Orele Tăcerii (Sonete 6), Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 și volumul 7, Arania, 2011. A mai publicat Parole sussurate dall`istante/ Sonetele Clipei (bilingv română-italiană, traducere Eugen D. Popin), Arania 2012, volumul Odihna Zborului (soneforisme), Arania, 2014, antologia sonetelor sale, Fluturele din fântână, la editura eLiteratura, București, 2015, romanul-jurnal Povestea Premiului Nux, eLiteratura 2018 și Paingul Orb, Arania, 2020.