green leafed trees
0 22 de minute 4 săptămâni

Cătălin Stanciu: Încep cu o întrebare pe care o adresez tuturor celor cu care vorbesc în formatul acesta. Spune-mi, te rog, cine este Cosmin Neidoni și ce mărturie depune despre sine?

Cosmin Neidoni: Frumoasă și grea întrebare! Aș putea răspunde convențional, spunând simplu unde m-am născut, ce vârstă am, care îmi este ocupatia profesională și care sunt pasiunile mele, dar oare toate aceste informații răspund cu adevărat la întrebarea cine sunt eu? Operația mentală a scrutării sinelui este, de departe, cea mai grea dintre cele imaginabile în ordine umană. Răsucirea către sine însuși nu este un exercițiu comod și simplu de rezolvat. Momentul în care înțelegi că niciun răspuns dat acestei întrebări nu poate fi întru totul satisfacător coincide perfect cu momentul instalării într-un orizont de maturitate spirituală. Sunt eu, oare, imaginea pe care mi-o construiesc despre mine, sunt un palpit emoțional care îmi traversează cel mai frecvent ființa sau sunt ceea ce spun alții despre mine că aș fi?  Este drept că fiecare om poartă în el forma întreagă a condiției umane, dar trebuie să existe undeva în adânc un nucleu de elemente particulare, unice și irepetabile care dau consistența a ceea ce suntem fiecare dintre noi? Consistența mea este dată de faptul că sunt mereu în căutare. Ce caut? Mă caut în permanență pe mine însumi, iar acest proces al căutarii de sine nu se încheie, la drept vorbind, de cât la ultima spovedanie.

Voi ieși din zona speculației filosofice și pentru a oferi totuși un răspuns, voi intra în convenția socială spunând: am intrat în repriza secundă a meciului propriei vieți, sunt tatăl a doi copii, o fată și un băiat, sunt autorul câtorva cărți, sunt angajat al unei corporații multinaționale și îmi place teribil să citesc, să călătoresc și să cânt la pian.

Și dacă nu întind prea mult coarda, permite-mi, Cătălin, să îți zic că nu rezist tentației de nu invoca un fragment dintr-un poem al lui Minulescu, Ecce homo, care îmi place teribil de tare:

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape –
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape.
 

Ești considerat prozator, eseist, filosof, ai activitate publicistică importantă, însă ți-a apărut și un volum de poezie, Posibil să fi omis și alte activități. În care rol (subrol) te simți cât mai aproape de cine ești din punct de vedere cultural?

Am scris, ce-i drept, eseu, filosofie, proză și poezie, dar nu știu dacă asta îmi dă dreptul să spun că sunt eseist, filosof, prozator sau poet. Fiecare dintre aceste roluri construiește o punte spre o altă ipostază a sinelui meu. În proză mă las cucerit de savoarea descrierii evenimențialului, în eseu îmi place să construiesc ambianțe ideatice, în filosofie îmi antrenez cel mai bine vocația speculativă vehiculând concepte abstracte, iar scriind poezie mă las absorbit de melancolia metaforei și de felul în care prin intermediul ei pot pot aduce la lumină trăiri și emoții incomunicabile în registrul altor genuri literare. Nu este vreun rol în care să mă simt, cultural vorbind, mai aproape de mine însumi, fiecare dintre aceste roluri revelează altceva. Ele sunt într-un raport de complementaritate, însă toate la un loc au drept finalitate ultimă revelarea caleidoscopică și fatalmente fragmentară a existenței mele. Orice formă de cultură se angajează, în cele din urmă, să arate omul, să scruteze nevăzutul său sufletesc.

Din punctul de vedere al lejerității scriiturii, aș putea spune că cel mai confortabil mă simt în perimetrul eseului, acolo unde teribila singurătate a abstracției pure întâlnește concretețea prozaică a (na)rațiunii. Tind să cred că în azi filosofia nu-și mai poate permite să fie doar filosofie abstractă, iar literatura doar o desfășurare evenimențială, ci undeva la răspântia celor două moduri de exprimare a gândirii și emoției s-ar putea naște acel gen de text unde talentul de a gândi adânc este dublat de talentul de a scrie frumos. Emoția fără idei este fermentul optim al isteriei.

Scrii și publici în română și în germană? Cât de importantă este limba în actul creator? Scrii diferit în funcție de limba în care gândești?

Scriu frecvent în ambele limbi și ambele îmi plac foarte mult, însă fiecare limbă își are propriul cer și propriul adânc. Limba, spunea Heidegger, este casa ființei. Die Sprache ist das Haus des Seiens! Omul se cântă pe sine sau își cinstește taina propriei existențe prin limba pe care o vorbește și care-i precede existența. Limba română își are firescul ei poetic, o anume melancolie intraductibilă. E foarte greu să traduci, bunăoară, în altă limbă frumusețea acestui vers: Nu credeam să învâț a muri vreodată – păstrându-i inalterat frumusețea! Limba germană își are farmecul și rigorile care sunt mai degrabă proprii dezvoltării unui parcurs de gândire filosofică. Nu întâmplător se spune, cu exemple notabile în istoria gândirii, că germana este proprie gândirii filosofice. Nu spun prin asta că nu se poate poetiza în limba germană sau că nu se poate filosofa în limba română, dimpotrivă, ci doar faptul că fiecare limbă își are propriul orizont de posibilități. Eu sunt pasionat de tot ceea ce înseamnă comunicare și îmi plac limbile străine. Vorbesc zilnic 4 limbi: română, germană, engleză și croată, dar off-ul cel mai adânc îl exprim în limba română, în miezul ei îmi lăstărește cel mai frumos simțirea.

Care sunt punțile care leagă un filosof catolic de un teolog creștin ortodox?

Foarte multe. Prima punte este una de ordin teologic: atât filosoful catolic cât și teologul ortodox sunt creștini și sunt, în ordinea raportării la aceiași transcendență divină, consangvini. Dialogul dintre ei este o expresie a consangvinității spirituale. A doua punte este una filosofică: dincolo de diferențele care țin de dogmă, ritual și canon, există o finalitate transcendentă a religiilor, nu doar a celor creștine, ci a tuturor religiilor din istoria umanității. Ce ne relevă, între altele, istoria ideilor și a credințelor religioase? Faptul că omul, indiferent de zeul pe care îl venerează, are conștiința precarității sale ontologice dezvoltată în paralel cu sensibilitatea față de ceea ce îl transcende. Din punctul de vedere al teoriei cunoașterii, al gnoseologiei, filosofia și teologia, nu doar că sunt științe umaniste, ci ajung, la un moment dat, una pe teritoriul celeilalte. Un filosof, indiferent că este sau nu creator de sistem, va ajunge inevitabil la chestiunile teologiei, iar teologul, adică cel care se întreabă despre felul existenței lui Dumnezeu, făcând din teoria sa o știință, evident fără nucleu epistemologic, va ajunge inevitabil în zona filosofiei.

În perioada gândirii antice toate ramurile științelor de azi erau parte a unui corp comun numit filosofie. Teologia, ca știință de sine stătătoare, a început să se dezvolte în special în perioada secolului al XII-lea, odată cu înflorirea universităților europene și cu stabilirea unor discipline academice distincte.

Intuiesc subtextul întrebării tale și îți voi spune că pentru mine dialogul cu Cristian Muntean, teolog și preot ortodox, a fost o încântare. Sunt deschis spre orice om – indiferent de religia lui – și caut să înțeleg cum se raportează la lume și viață, cum își articulează ideile și credința. În marea aventură a cunoașterii miza noastră, independent de confesiunea de care aparținem, este, în cele din urmă, aceiași.

Prietenia este considerată de către psihologie una dintre valorile umane cele mai importante. Care sunt principiile de căpătâi ale prieteniei? Se poate spune că există prietenii veritabile între scriitori?

Științele umaniste, în general, valorizează în grad înalt prietenia. Filosofii au glosat pe marginea ei. Două dintre dialogurile de tinerețe a le lui Platon, Lysis si Laches, sunt dedicate înțelegerii prieteniei. Cicero, câteva secole mai târziu, a scris o întreagă carte numită chiar așa De amicitia/ Despre prietenie, iar Seneca, în Scrisorile către Lucilliu, vorbește despre prietenie ca despre o virtute indispensabilă echilibrului uman. Prietenia – pentru a exista, între doi sau mai mulți oameni – are nevoie de  un orizont axiologic comun. Prietenii, altfel zicând, cred în aceleași valori, au repere apropriate sau chiar identice.  Aceasta este prima condiție de posibilitate a prieteniei.

Toți, indiferent de cât de puternici sau slabi suntem, avem nevoie de prieteni, rostul lor, în economia unei vieți frumos alcătuite, este vital. Prietenului îi poți cere orice, dar nu-i poți pretinde nimic. Prietenia este o expresie a libertății și un frumos exercițiu de demnitate pentru că ea, în toate formele ei, funcționează ca un edificiu de apărare împotriva a tot ce ne sabotează echilibrul ființei. Prietenia nu cere probe de performanță și nu funcționează în baza vreunui contract. Ingredientele ei sunt bunul simț, încrederea nelimitată și o viziune comună asupra chestiunilor majore ale vieții. În era Facebook și a rețelelor de socializare virtuală noțiunea prieteniei a fost atinsă de o inflație devalorizantă. Prietenii nu pot fi foarte mulți, de ordinul miilor. Dacă ai cinci prieteni, cinci oameni care să răspundă cu afecțiune și prețuire afecțiunii și prețuirii tale, te poți considera norocos.

Mă întrebi dacă pot exista prietenii veritabile între scriitori? Cu siguranță că da, însă prieteniile scriitoricești nu sunt de la sine înțelese. Între scriitori există, nu de puține ori, rivalități, orgolii, jocuri de putere, animozități ireconciliabile etc. Scriitorii sunt o specie ciudată, sunt capabili să atingă splendoarea umană, dar paradoxal, deși sunt, prin definiție, servanți ai spiritului, pot fi de o mitocănie și răutate profund respingătoare. Mă bucur că am, printre scriitori, și prieteni foarte dragi, însă, onest vorbind, cei mai mulți îmi sunt fie amici, fie absolut indiferenți.

Ce te-a determinat să nu faci trecerea de la dialogurile epistolare la intervievarea directă? Care este „farmecul discret” al celor două tipuri de dialog?

Maniera mea de dialog a rămas epistolară, însă nu din rațiuni de comoditate, ci din motive cât se poate de pragmatice: intervievarea directă cere o sincronizare temporală perfectă cu companionul de dialog, iar asta, în epoca urgențelor, nu este ușor de obținut, așadar noul meu dialog purtat cu criticul literar Nina Corcinschi, a fost tot unul epistolar. Ambele tipuri de dialog, cel epistolar și cel direct, de tip podcast, au fără îndoială farmecul lor discret. Primul are avantajul și farmecul tihnei contemplării, iar cel din urmă are marele avantaj de a putea fi spontan, dar mai ales de a angaja în aria dialogului și resursele de comunicare non-verbală.

Ce este de văzut „în nevăzutul minții celuilalt”?

Întrebarea ta, dragă Cătălin, face aluzie la recenta carte pe care am publicat-o, În nevăzutul minții celuilalt. Un dialog purtat cu Nina Corcinschi. Ce e de văzut? O lume fascinantă, este partea aceea a minții, a vieții și a lumii noastre care, vorba lui HR Patapievici, decide totul. Ceea ce este vizibil în interacțiunea noastră cu celălalt, adică partea de materialitate a prezenței fizice neintermediate, este, neîndoielnic important: chipul, privirea, purtarea veșmintelor, gesturile, adică arsenalul semiotic de primă instanță, dar ceea ce este cu adevărat fascinant când stai de vorbă cu un om este tocmai partea sa nevăzută : emoția, simțirea, gândirea, vibrația sufletească. Când stai de vorbă cu un prieten, bunăoară, aduci în zona de vizibilitate, prin intermediul limbajului, nevăzutul prezenței sale, bogăția interioară, eșafodajul imaterial al identității sale în lume. Adâncul lumii noastre interioare nu este vizibil celuilalt decât prin efortul materializării gândirii în trupul perceptibil al cuvintelor. Lectura unei cărți este atât de fascinantă tocmai pentru că prin efortul decriptării realității textului capeți acces la o lume uluitoare, plină de sensuri și de semne. Ceea ce numim cultură este o formă de celebrare a nevăzutului vieții și a lumii noastre. Când admiri, să zicem, Noaptea înstelată a lui Van Gogh ce faci? Aduci la lumină bogăția unei simțiri care, altminteri, fără materialitatea picturii, a r fi rămas, pentru totdeauna, necunoscută. A da sens lumii și a percepe nuanțele ei înseamnă, între altele, a te lăsa cucerit de prea plinul unor realități care nu se văd, dar care pot fi, cu minuție, interogate! A scrie înseamnă a interoga nevăzutul propriei existențe. Am stat de vorbă cu Nina și, comportându-mă socratic, am adus la lumină un zăcământ pe care l-am intuit a fi deosebit. Rezultatul? Un transfer de sapiențialitate.

Foarte mulți scriitori, de o certă valoare, refuză asocierea cu orice grup, oficial sau nu. Ce te-a determinat să dorești/să accepți afilierea ca membru în Uniunea Scriitorilor din România? Există „lup singuratic” în cultură/literatură?

Bună întrebare! Calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România are pentru mine o relevanță pur simbolică. Nimic altceva. A fi membru al acestui grup nu este, în general vorbind, o certificare a unei valori literare. Sunt mulți autori veritabili care nu își doresc să fie membrii ai USR, dar sunt alții, după cum știm, care deși au calitate de membru, nu au valoare literară. Până în urmă cu câteva luni nu am simțit nevoia să intru în acest grup, dar am făcut-o la îndemnul și îndrumarea lui Dumitru Oprișor și Marian Odangiu. Fiind membru nu am câștigat nimic, nici nu aveam această așteptare, iar  cărțile mele nu au căpătat instantaneu o altă valoare sau un plus de vizibilitate, ci au trecut, odată cu procesul de validare, prin lectura în diagonală, a unor critici literari de primă mărime. Nu îmi place să particip la cercuri literare sau la vreo altă mișcare, îmi sunt  – păstrând modestia – propriul cerc și propria mișcare – spre interior. Există, fără îndoială, lupi singuratici în cultură și literatură. În pofida calității mele de membru al Uniunii Scriitorilor, am psihologia unui lup de stepă siberiană, iar asta nu pentru că m-aș teme să vorbesc public, dimpotrivă. Lăsând umila mea persoană de o parte, mă simt atras de lupii singuratici. Istoria literaturii și a filosofiei îmi dă nenumărate exemple de figuri a căror singurătate m-a fascinat, fiind oarecum în perfectă consonanță cu scriitura lor. Fernando Pessoa, Kafka, Cioran, Henry Thoreau, Virginia Woolf au fost, fiecare în felul propriu, niște lupi singuratici, dar ce lupi! Singurătatea nu este o pacoste, desigur dacă se manifestă în doze rezonabile, dimpotrivă, ea este un fel de tărâm constitutiv al oricărui act creator.  O carte, înainte de a ajunge la public, germinează sub auspiciile singurătății monastice ale autorului ei.

Știm cum este viața la 40 de ani. Cum este în proximitatea a cinci decenii de viață?

Hm, la fel de frumos, ba chiar mai frumos. În proximitatea vârstei de 50 de ani ai de partea ta o experiență de viață, de lectură, o anume maturitate mentală și psiho-emoțională care te face mai stăpân și sigur pe sine. Un bărbat la 50 de ani este (încă) în cărți și la propriu și la figurat. Nu simte nevoia unei validări terțe, ci simte, cel puțin așa este în cazul meu, o anume forță dată de asimilarea subsidiară a lecțiilor de viață; eșecul, triumful, căderea, toate, la această vârstă, devin parte suportabilă a non-ușurătății ființei tale. Dacă ești sănătos, totul e încă grozav, chiar dacă nu mai ești la zenit. Nu ești încă un înțelept, dar simți, grație celor trăite, gustul pe care ți-l dă calmul întrevăzut al înțelepciunii. Orice experiență negativă, la vârsta asta, seamănă nu cu un zid, ci cu o fereastră în care te poți răsfrânge pentru a te a (re)așeza mai edificat în zarea propriului demers. Femeia, când o privești din perspectiva vârstei de 50, are un alt farmec, unul discret.  Nici ea nu mai e impresionată de încordarea pieptului tău tarzanic și nici tu, ca bărbat, nu te arunci, cu disperare, în brațele ei, ci înveți să gravitezi, în juru-i, cu eleganță și stăpânire suverană, iar asta nu poate fi decât un mare câștig. La 20 de ani nu îți iese 😊

În proză, „Madame Bovary c’est moi”?

Da, în proză Madame Bovary c’est moi! De ce? Pentru că orice ai face nu poți fugi de nimbul propriei subiectivități. Chiar și atunci când vorbești despre chestiuni care nu te angajează în mod direct, proiectezi asupra personajului fictiv o parte a substanței tale lăuntrice. În literatură, bovarismul nu este o infirmitate. În schimb, din perspectivă psihologică, bovarismul este o devianță, o formă de refuz a realității care poate avea consecințe negative grave. Nefericirea, frustrarea, dependența exagerată de validarea celorlalți sunt însemnele asociate cu patologia bovarismului. Aici, Cătălin, tu eși mai competent în a da un răspuns.

COSMIN NEIDONI – este eseist, poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut în 8 Martie 1975 la Timișoara. A absolvit Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universității de Vest din Timişoara. Bursier Erasmus al Universității din Köln. A făcut studii de Politică Europeană în cadrul Şcolii Masterale Jean Monet cu o teză de absolvire despre problematica Războiului Rece. A publicat volumele: Das Schattenspiel (Mirton, 2004), Scrisoare către fiul meu (Selfpublishing, 2014), Raport către Don Quijote (Selfpublishing , 2017), Viața la 40 de ani (Libris, 2017), Regatul celor mai frumoase depărtări (Libris, 2018), 100 de poeme de iubire și un cântec de disperare (Libris, 2019), Ca o zi de duminică, dialog epistolar în compania lui Cristian Muntean (Libris, 2020), Surâsul fetelor din Dublin (Libris, 2021), Despre cunoaștere și Marele Anonim în filosofia lui Lucian Blaga (Eikon, 2021), Farmecul discret al mirării, dialoguri în compania lui Cristian Muntean (Libris, 2022). Prezent în antologii de proză scurtă și antologii de eseuri si studii filosofice.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...