0 5 minute 4 săptămâni

Emoția nu face neapărat parte din criteriile esențiale după care cataloghez un film. Sunt conștient de îngustimea prin care le privesc și încerc, mai mereu, să nu-mi aplatizez și mai tare analizatorii.

Bob Marley, pe când eram adolescent, a fost primul muzician în afara rockului pe care-l ascultam pentru că-mi dădea o stare de bine, plus versurile puternice care însoțeau muzica. În fapt, părea un tot unitar, linia melodică și versurile. Prin anii 93 obțineam greu informații despre muzicieni, iar biografia lor era greu accesibilă. Fără Pop Rock&Show, Metal Hammer, Heavy Metal Magazine și nocturnele de la radio, (în special Partoș și Pitiș) unde se făcea și o anamneză muzicală a trupelor de pop și rock, îmi era aproape imposibil să așez muzica într-un cadru biografic, dar și socio-cultural. Mai prindeam câte o carte biografică, prin care mă lămuream de personalitatea muzicienilor, dar asta destul de rar.

Mereu am preferat să știu câte ceva despre artiști pentru că sunt atent și la caractere, nu doar la stiluri culturale.  Da, ăsta e un criteriu, evident nu al valorii, ci o alegerea subiectivă de a aduce în viața mea pe cineva, fie și prin artă. Muzica, literatura, nu aduc doar ritmul sau personajele, ci și personalitatea creatorului.  Bob Marley mi-a plăcut mereu și am căutat informații despre muzica și viața sa.

După experiența ratată cu Elvis, am mers la film cu inima strânsă, dar curios pe ce a ales să pună accentul scenaristul și regizorul. După 15 minute am fost pe deplin „all in” emoțional și nu am opus rezistența. Bob Marley, filmul, mi-a părut un mixt al misticii din „The Doors” al lui Oliver Stone și construcția muzicală din „Bohemian Rhapsody” al lui Bryan Singer&Dexter Fletcher. Regizorul Reinaldo Marcus Green, care a fost și coautor al scenariului împreună cu Terence Winter, Frank E. Flower și Zach Baylin a așezat desfășurarea acțiunii în perioada 1976-1977 în perioada în care Jamaica era ruptă de frământări politice. Accentul cade pe simbolul Bob Marley, mai puțin pe viața sa personală, pe frământările ideologice și mai puțin pe can-can-urile de lover boy.

Actorul din rolul principal, Kingsley Ben-Air, mai frumos și cuceritor decât cel al cărui rol îl interpreta, a jucat un Bob Marley în „slow motion” putând astfel să-i observi detaliile ale unei personalități bine structurate, chiar dacă bine „înmiresmată” de marijuana și dinamizată de mișcarea Rastafari.

Recunosc, am fost dat bine de pământ de filmul ăsta, a trezit în mine o reacție de admirație și uimire care m-a făcut să spun: „Ce înseamnă să nu fi trăit degeaba!”

CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO

Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.

Citește mai mult

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...