Am ajuns și eu, într-un final, la debutul Cristinei Alexandrescu: cu o copertă roșie care întruchipează la distanță o figură de femeie și umbra ei, o lună albă în spate, avem teren suficient pentru ideea de însingurare. Inevitabil, ne vom gândi imediat la distanță și poate chiar absență. Contrastul dintre roșul aprins și retragere și solitudine devine cumva țipător și poate o primă invitație la reflecție. Dar coperțile la OMG mereu îți iau ochii, sunt simple și totodată stridente, fresh și demanding în același timp, așa că aici nu e nicio surpriză. Am răsfoit cartea în librărie și primul poem m-a convins s-o iau —după ce l-am citit, mi-am dorit să-l recitesc. Ce alt indicator mai bun bun să-ți dorești pentru a începe o carte de poezie?

Volumul e împărțit în trei părți: Ghostseen, A brief inquiry into online relationships și Easy to find, fiecare parte fiind compusă din câteva poeme, cartea însăși e scurtă, succintă și directă. Nu degeaba notează Teodora Coman: „Poezia Cristinei e exact ca ea: directă și intransigentă, aproape de esență, fără a-și pierde delicatețea dezarmantă fiindcă feminitatea și sexualitatea sunt asumate firesc, fără linia artificială indusă de rușine.” Nu știu cum este Cristina Alexandrescu, dar prezentarea Teodorei Coman, mai departe de a fi într-adevăr foarte pertinentă, subliniază într-un mod ideal experiența acestui debut. E perfect ancorată în contemporan nu doar pentru că are o structură & tehnică similare cu poezia pe care o întâlnim azi (inclusiv cu apetența pentru englezisme bine cunoscută generației mileniale), ci și pentru îmbinarea superbă cu ilustrațiile minimaliste și puternice ale Irinei Moroșan care îmbracă poemele cu o grijă admirabilă, transformând ușor cartea într-un soi de obiect artistic (același lucru probabil că l-aș putea spune și despre Expectativa luminoasă a lui Andrei Dosa, acolo ilustrațiile sunt semnate de Alina Andrei, apărută tot la OMG).

Trecând peste aspectul estetic — la OMG mai toate cărțile sunt și un statement estetic, e deja ceva la care mă aștept atunci când iau o carte de la ei — de drept, poezia Cristinei Alexandrescu m-a cucerit. Și stilistic, dar și ca mesaj — are niște poeme scurte, concentrate, dar la fel este și povestea pe care vrea să ne-o spună și pe care o descifrăm pe de-a-ntregul la final. Cartea e antrenantă din punctul ăsta de vedere, ceea ce poate nu e neapărat un criteriu pe care-l iei în considerare atunci când citești o carte de poezie (nici misterul, nici dezvăluirea în sine nu sunt subiectele la care te gândești, poate, prima oară). Însă Cristina Alexandrescu pare să joace o carte a autobiograficului în sens invers — dacă e ceva ce vom descoperi despre ea, ceva esențial, o vom face cu adevărat la final. Până acolo am avut parte de un parcurs necesar, fără de care probabil că ultimul poem nici nu ne-ar fi lovit și tulburat într-atât.

Sunt mai multe poeme foarte scurte în cartea asta care au cumva o natură de „instagram poetry,” sunt minimaliste și generale, cu o notă cel puțin ușor sentimentală (de exemplu, „Acum că ai ajuns/ În partea de jos a listei de chat, /Îmi dau seama că a trecut timpul”). Nu știu dacă astfel de poeme ar fi fost suficient de puternice cât să „reziste” în mod independent — probabil le-am citit și am relaționa sau nu cu ele la un scroll, în funcție de ce s-a întâmplat până atunci în viețile noastre sau ce se întâmplă chiar în prezent. Adunate însă în carte, respectând poate chiar succesiunea unor poeme (atât ca formă, dar și informativ), aceste mici secvențe, aceste instantanee, până la urmă, îmbogățesc întregul și muncesc la „marea schemă” a lucrurilor. Marea schemă fiind, desigur: „cât mai departe de tot ce cunosc”, iar poemele instant se transform în mici mecanisme de protecție și reprezentare, acest duo fascinant care pare să închege întreaga carte: protecție prin vulnerabilizare.

Întregul demers poetic este foarte concentrat — eu am privit acest aspect ca un plus. Nu m-am simțit lezată sau trădată pentru că nu există mai multă informație. Dacă există lacune (auto)biografice? Cu siguranță și, de fapt, nu ăsta este neapărat scopul. Am citit poezia Cristinei cu un interes viu, dar și cu o participare la fel de intensă și am fost răsplătită ca cititoare prin ultima secvență poetică pe care, probabil fără să știm, o așteptăm — restul nu poate fi doar un preludiu, pentru că, în definitiv, construiește „marea masă” a cărții, însă poemul omonim răscolitor ne ajută să înțelegem și mai bine esența parcursului. Și, de ce nu, ne emoționează, poate chiar în mod neașteptat, deși despre violență și durere ni s-a mai vorbit până aici. Stilul acesta direct al Cristinei Alexandrescu poate să amăgească un cititor mai aerian, să-l facă să creadă că puterea dobândită este deasupra oricărei suferințe, dar atunci cartea aceasta nu ar mai fi fost scrisă de o femeie, ci de o inteligență artificială. Îndrăznesc să cred că trebuie să fim atenți la umanitatea și slăbiciunile strecurate aici, adesea direct, de multe ori cu subtilitate. Catelyn Stark se temea să se gândească la posibilitatea că odraslele ei ar fi moarte, pentru că gândind, spunând cu voce tare cuvintele, avea să le transforme în realitate. Cristina Alexandrescu însă pare să fie părtașa unei filosofii opuse: forța este în a le numi, astfel, ceea ce ai dobândit fără dorință, chiar dacă te pune într-o poziție fragilă, poate fi controlat, poate fi folosit. Chiar așa cum putem culege din descrierea sa în cadrul unui interviu la IQads: „scrie doar despre ceea ce cunoaște suficient. Chiar dacă sinceritatea trebuie plătită cu anxietate.”

Nu e prima carte la OMG care se preocupă atât de amănunțit de corp, identitate și situarea sa în lume. Mă pot gândi la „La marginea bună a corpului” de Raluca Boantă — e interesant contrastul pentru că unde avem o criză identitară, în cealaltă parte, avem siguranță; unde avem inadecvare, rușine și luptă, în cealaltă parte avem o asumare neclintită. Inevitabil găsesc cele două cărți feministe, tocmai pentru că vorbesc diferit (și necesar) despre corp și identitate. Probabil că doar violența prezentă aici te face să te oprești înainte să exprimi admirativ forța și independența corporală & identitară, siguranța neclintită care trebuie să fi fost dobândită și datorită unui parcurs anevoios. În orice caz, poezia Cristinei Alexandrescu e despre feminitate și sexualitate asumate, despre forță identitară, dar mai ales despre corp care nu este doar un recipient pentru senzații, suflet sau orice altceva ne putem gândi. Nu e un motor sau o chestie întâmplătoare. Corpul aici are un rol esențial, situarea lui exactă în lume, în prezent și mai ales la distanță de alte locuri și spații (neapărat fizice, neapărat concrete). Acest concret și această ancorare fizică puternică în real se potrivește perfect cu caracterul direct al poeziei Cristinei și ar putea lesne să treacă drept o filosofie a corpului. Vulnerabilitatea și sinceritatea acestea care pot duce spre anxietate par să ofere forță vocii poetice, chiar și atunci (sau poate mai ales) când vorbește despre iubire, co-dependență, dorință și pasiune duse până la capăt. În cartea asta cred că poeta se descurcă destul de bine la a ține frumusețea într-o mână, o plimbă în diverse spații necesare, nu o zdrobește, dar nici nu o ferește de neregularitățile lumii, de violențe și distrugeri. Frumusețea, cumva, rezistă, iar acest „cât mai departe de tot ce cunosc” este posibil tocmai datorită acestei asumări —care împânzește toată cartea: și în ceea ce privește siguranța feminității, identității, corpului, sexualității, dar și trecutului. Trecut care pare distructiv, de neșters, important și, în mod necesar, departe, la o distanță fizică exactă.

Este interesant și faptul că titlul funcționează într-un fel și antinomic: ceea ce cunoaște cel mai bine trebuie să fie trupul, cunoașterea întregii lumi se bazează pe experiența acestui corp cu lumea astfel că, deplasarea lui din acel loc toxic este necesară pentru supraviețuire. Însă „Cât mai departe de tot ce cunosc” e și o capcană, o invitație la a sugera că, pe undeva, poate exista pericolul unei distanțe față de locul de refugiu (aici în mod neechivoc: trupul). O perspectivă vulnerabilă destul de înfricoșătoare, poate că aici joacă intuiția Cristinei Alexandrescu: nu poate să fie mai departe de corp (pe care trebuie să-l cunoască cel mai bine) și ca să nu cadă în acest abis, se ține cu dinții de el, îl valorifică, îl face esențial, ca distanța sa fizică să rămână doar față de celelalte lucruri care vin spre corpul său. Ca distanța sa să nu fie față de propriul corp care aici poate însemna lesne propriul sine.

O carte scurtă, dar intensă pentru mine —în care vorbește despre multe lucruri care mă preocupă și în care am putut să observ și savurez o perspectivă atât de sigură asupra corpului & identității, chiar înfruntând vulnerabilitatea și anxietatea. Poezia e concentrată și în mod necesar în lațuri, bine legată una de cealaltă, înțelegerea unui poem depinzând adesea de parcursul din celelalte pagini (chiar dacă poezia nu e narativă). Sigur că sunt multe poeme de sine stătătoare, foarte puternice citite și independent, dar cred că sunt și altele care sunt susținute de întregul volumului. Mi-a plăcut foarte mult și cred că o voi așeza printre cărțile de poezie preferate citite anul acesta.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro