0 13 minute 3 luni

Mi-am luat înainte ca primele scântei să fie vizibile într-o zi în care am fost să fac niște poze la Modul Cărturești, în București — au ieșit bine, de fapt, Andreea Purcărea a făcut o magie pentru că eu nu mă simțeam tocmai grozav în ziua aceea și n-am prea reușit să-i arăt partea mea mai mult șarmantă și mai puțin „o să forțez un zâmbet, știu că pot.” N-o să zic că a fost ceva magnetic între mine și cartea asta, dar a cam fost, nu cred într-o chestie numită destin, dar când vine vorba de poezie sunt în stare să cred orice, deci cred în poezie. Pur și simplu am luat-o din raft pentru că titlul are puterea asta, am răsfoit-o și, așa cum s-a întâmplat și cu cartea Cristinei Alexandrescu (cât mai departe de tot ce cunosc, despre care am scris deja, au fost luate împreună) și cu multe altele de poezie înaintea lor, am știut c-o să-mi placă. Am cumpărat-o și am așezat-o în raft unde urma să stea vreo două luni fără să primească vreo atenție. Până mi-am dat seama că venise timpul să ajung la ea.

Nu m-a surprins că mi-a plăcut, dar am fost totuși destul de acaparată de un aspect particular al unor versuri — voi reveni asupra acestui aspect mai târziu. Să-ncepem, mai degrabă, cu începutul și să spunem că avem de-a face cu poezie neerlandeză. O poezie politică și feministă, directă, pe alocuri crudă, verosimilă și palpabilă. Versurile te pot face să te simți incomod, dacă nu ești pregătit să te privești și să înțelegi acest demers. Nu poate să-ți promită o îmbrățișare, dar poate să-ți jure o călătorie adevărată prin cotloanele interiorității unde e pe rând lumină orbitoare și întunecime devastatoare.

Poeta este din Olanda, traducerea minunată a fost făcută de Alexa Stoicescu care face o notă explicativă, la un vers, extrem de importantă și despre care vreau să vorbim încă de la început. Simone Atangana Bekono spune într-un poem „Toți oamenii negri se identifică cu oameni frânți” și traducătoarea face o notă în care ne explică faptul că a lăsat „sintagma „oameni negri” în loc de „persoane de culoare”, cum ar fi corect politic în limba română” pentru a păstra demersul autoarei, care vorbește direct despre culoarea pielii, despre „oameni negri”, identitate, prejudecățile împotriva lor și așa mai departe, „pentru că întregul său demers se bazează pe deconstructia și analiza acestei culori: impactul asupra corpurilor, cum le poate invizibiliza și traumatiza. Culoarea neagră este permanent reluată în text devenind un laitmotiv”.

Nu e doar o temă greu de dus, ci însăși discursul autoarei în direcția aceasta este inconfortabil, direct și nu menajează — ceea ce, inevitabil, o face o carte de poezie politică excelentă. Acuratețea unor scene, raportarea la corp și identitate din perspectiva aproape palpabilă a culorii pielii tinde să te facă și pe tine să te simți inconfortabil —și cred că acesta este un lucru bun, e bine când poezia te pune într-un spațiu în care trebuie să te gândești și să empatizezi cu perspective, persoane și identități distincte. Nu e vorba aici de rușine, cât de importanța unei cărți care alege să vorbească atât de fățiș, puternic, absolut necesar despre identitate și „culoare”.

Mi s-a părut nu doar curajoasă Simone Atangana Bekono, ci și puternică în fragilitatea ei. Demersul în care aseamănă culoarea pielii cu întunericul și cu toată această înțelegere destul de universală asupra „întunecimii” e pe rând înfiorătoare și înduioșătoare. Aspectul acesta politic și identitar al cărții este un prag poate dificil de trecut pentru un cititor neobișnuit cu vulnerabilitatea în formă crudă, dar e ceea ce transformă o masă de cuvinte și idei în poezie adevărată, vie, aproape ca un act. Aici, dar nu doar aici, excelează Simone Atangana Bekono în înainte ca primele scântei să fie vizibile.

Mai sunt însă și alte aspecte importante în cartea aceasta, pe lângă nucleul acesta închegat și dur: vorbește, cum am zis, despre identitate și corp, despre a fi femeie în raport cu existența masculină, despre persoane „negre” și persoane „albe” (mai exact, bărbatul alb occidental) — dar pune pe tavă și o altă vulnerabilitate interioară care are legătură cu existența particulară, cu relațiile personale și propria spațialitate (în lume, în Olanda, în cercul restrâns al propriei vieți și propriilor cunoștințe). E ca și cum ai pleca de la întreg spre particular, iar atunci când ajungi în centru, deja ești aici de prea multă vreme ca să nu-nțelegi forța care se află în vulnerabilitate (și invers).

Ce m-a tulburat însă profund a fost o sinceritate cel puțin aparent naturală cu privire la unele simțăminte pe care poate le ascundem, le negăm sau care tind să ne facă, atunci când le rostim, atunci când le afișăm, mai puțin „umani” sau pur și simplu cruzi, nepoliticoși, de parcă aceste lucruri nu sunt gândite de oamenii funcționali care conviețuiesc, care-și iubesc familiile, care nu sunt răi, meschini, egoiști. Ce m-a tulburat și mi-a plăcut să mă tulbure a fost discursul poetei despre aparenta „nepăsare” față de dezastrele lumii, dar și de cele ce țin de familia ta, de apropiații tăi. Cum viața se desfășoară în continuare indiferent de ce s-a întâmplat, îți bei ceaiul fierbinte, îți faci plimbarea, chiar în timpul în care peste un oraș cade o bombă sau sora ta e asediată într-o clasă.

Este înfricoșător cum această distanță poate să te îndepărteze de suferință într-un mod aproape cinic, nefiind acolo, tu poți trăi, pur și simplu, în continuare și poți fi lesne, prea lesne acuzat că „nu-ți pasă de nimic”. E o peliculă fină, ca o foaie de ceapă, ce simțim cu adevărat, ce arătăm cu adevărat și dualitatea asta aproape monstruoasă a perceperii dezastrului (empatia, suferința) și continuarea vieții cotidiene, ca și cum nimic nu s-a întâmplat (deși nu e așa). Având în vedere timpurile de război înfricoșătoare pe care le trăim și faptul că noi înșine suntem bine, mergem la muncă, ne bucurăm de mâncare, bem bere rece și ne jucăm cu copiii noștri în parc, toate astea le vom înțelege poate la prima mână. Pentru că Simone Atangana Bekono vorbește tocmai și despre această capacitate-impostură, o chestie imposibilă, inconfortabilă până în măduva oaselor. Că nu faci parte din acel dezastru, trăiești bine în afara lui și că discursul despre, empatia pentru, interesul pentru se simte din interior ca o impostură, pentru că „nu ai acest drept”.

Scrie: „Vrei să arăți compasiune, dar asta e deja lipsit de respect, pentru că deja îți însușești ceva ce nu e al tău, o suferință despre care tu nu ai nimic de zis. Dar să nu faci nimic, doar să accepți că celălalt trece printr-o suferință pare a ignora acea suferință.”(p. 36). E înfricoșător cât de limpede explică această stare de neputință transformată parcă prea repede în „indiferență”. A vorbi despre dezastre, traume care nu ne aparțin, la care nu participăm, devine indecent. M-a rupt la partea cu empatia și lipsa ei raportat la distanță (deși nu e un lucru de luat ca atare, ci o reacție aproape biologică involuntară care ea însăși te poate trimite într-o stare cel puțin negativă).

E îngrozitor, dar continui să mănânci, muncești, să te distrezi, continui să te simți bine chiar și când alții suferă și cred că Simone Atangana Bekono ne spune că e ceva sfâșietor în asta. Nu cred că avem alternativă și poate și asta adaugă ceva în plus necesității de a scrie toate acestea: „Să ții doliu pentru suferința altuia, cât și să-ți trăiești viața înseamnă un joc macabru. Eu cred că jucăm pentru că n-avem altă alternativă.”

Acest demers nu e neapărat vindecător, dar e important pentru că face posibilă o anumită înțelegere a limitării noastre și poate a capacității noastre de a încerca mai bine acolo unde se poate, chiar și cu asumarea acestui fapt de a fi involuntar. Nu este miloasă față de sine și lume nici când vorbește despre cum ne e atât de ușor să-i învinuim pe ceilalți, să-i judecăm și să nu empatizăm atunci când nu vedem, nu simțim, nu înțelegem prin ce trec — sigur, un lucru universal, dar o spune bine, dureros și la locul potrivit: „Nu, oamenii chiar au niște idei ciudate și înjositoare despre toate chestiile cu care nu se simt conectați.” (p. 36)

Toate acestea vin ca un tumult doar după ce un altul se întâmplă, cel al relațiilor personale, referitor la lucrurile imediate, ca de exemplu: să-i cumperi un cadou mamei tale și să uiți că tu i l-ai cumpărat: „o să mă întrebe pe un ton tăios dacă îmi pasă chiar atât de puțin de toate încât uit și atunci când eu însămi cumpăr cadouri pentru alții./ Cred că dimpotrivă, îmi pasă chiar foarte mult de toate. Problema e că nu se poate să-ți pese de toate în același timp.”/ p. 27. Empatizez poate mai mult decât aș vrea cu această memorie selectivă involuntară și capacitate de relaționare unidirecțională, aparenta răceală, putința de a fi și așa, de a exista pur și simplu când lucrurile se dărâmă, de a părea că nu-ți pasă, dar de fapt, nu e chiar așa.

Nu-mi dau seama dacă lucrurile despre care vorbește poeta aici sunt universal valabile și umane, dar știu că suntem mulți care le-au experimentat și că a-ți privi această cruzime, această nerafinare de a fi în ochi nu e lucru ușor, nu e lucru ușor deloc, iar asta mă face să iubesc cu atât mai mult poezia Simonei Atangana Bekono căci simt că, la fel ca ea, adesea și eu „m-am scris până am dispărut complet și am ajuns un maldăr de cuvinte goale” (pag 12).

Fotografia de copertă este realizată de către Bob Bronshoff

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...