Ca să fiu sincer, filmele Blade Runner îmi sunt foarte dragi mie și sunt fascinat de contextul poveștii lor, fapt pentru care acum ceva timp am scris câteva lucruri despre primul film. L-am ignorat însă în totalitate pe al doilea iar în urma anunțului făcut de cei de la Amazon, acum câteva zile, în legătură cu un serial, am hotărât că este momentul oportun pentru a-mi lua revanșa.
Blade Runner (1982) este un film SF regizat de Ridley Scott după un scenariu scris de Hampton Fancher și David Peoples, după faimosul roman Do Androids Dream of Electric Sheep? (trad. în limba română cu titlul Visează Androizii Oi Electrice?) al lui Philip Kindred Dick (1928 – 1982) în care sunt tratate anumite teme sociologice, metafizice, politice și teologice. Pentru acea perioadă era un mare element de noutate cinematografică dar este demn de menționat și faptul că romanul de la care s-a plecat, împreună cu alte câteva romane SF ale cunoscuților autori H.G. Wells, Isaac Asimov sau Frank Herbert, au fost deschizătoare de drumuri și au pus bazele și standardele acestor universuri, prezentându-ne variante alternative de viitor al umanității.
De asemenea, regizorul britanic este un mare nume în industria cinematografică, fiind cunoscut pentru stilul său vizual ieșit din comun și pentru filme precum Alien, Gladiator, Prometheus sau Black Hawk Down, multe nominalizări și Oscar-uri câștigate, așa că nu e de mirare că și Blade Runner (1982) este realizat magistral, cu efectele speciale captivante, fapt ce i-a adus două nominalizări pentru premiile Oscar. Inițial în Statele Unite nu a avut succesul scontat, însă pe plan internațional fanii au apreciat filmul și ce avea acesta de oferit, prin urmare, încetul cu încetul a ajuns să fie unul dintre cele mai împrumutate filme la nivel mondial, căpătând ceva mai târziu statutul de cult-clasic.
În film, este portretizată o variantă distopică a Los Angeles-ului din viitor (noiembrie 2019 – momentul prezentat în film), în timpul nopții, când multitudinea de lumini erau aprinse, furnalele imense aruncau flăcări spre cerul din când în când traversat de câte o navă specială de transport. Unele nave veneau și altele se duceau spre niște structuri imense ca de piramidă, aproape agresive prin monstruoasele structuri de beton.
Această primă prezentare a orașului în ansamblul său ne oferă încă din primele scene, indicii despre viitorul neo-noir în care este plasată acțiunea, o lume în care ființele robotice create în laboratoarele corporației Tyrell au intrat în faza Nexus, ceea ce însemna că noii roboți erau identici cu oamenii și erau numiți replicanți. Aceștia sunt însărcinați cu treburile cele mai grele și mai riscante, de la muncă silnică până la explorări și noi colonizări spațiale foarte periculoase.
De la început ni se prezintă posibilitatea prezenței emoțiilor la un grup de replicanți ce s-au revoltat și au revenit pe pământ, pe lângă deosebita lor inteligență și dorința de întâlnire a creatorului lor, mai ales prin ambiția replicantului lider, Roy Batty (Rutger Hauer). Concomitent ne este prezentat Richard Deckard (interpretat de Harrison Ford), un blade runner (sau vânător de recompense, cum a fost tradus) care primește misiunea de a retrage replicanții nelegiuiți. Mai mult de atât, putem spune că această cursă devine încetul cu încetul o luptă, o întrecere, la nivel personal între Deckard și Batty.
Regăsim multe astfel de elemente cheie pentru intriga filmului și pentru felul în care a fost construită de la bun început povestea, deoarece în defavoarea unei desfășurări rapide de acțiune, s-a mers pe această parte profund umană, emoțională și pe gestionarea acelor emoții și o vădită încercare de a afla cine este de fapt uman în toată această poveste, dacă este moral ce se întâmplă prin exploatarea replicanților și dacă nu cumva, ei nu doar că înlocuiesc oamenii prin munca lor ci și prin emoțiile ce ajung să le posede (în cei patru ani ai lor de existență), adăugând o nota tragică umanității ce-și pierde capacitatea de a mai simți, de a mai forma conexiuni reale. Sunt și foarte multe momente tăcute, acompaniate doar de o coloană sonoră excelentă, de sunete și muzică specifică cyber-synth ce vin să completeze atmosfera generală a filmului ca o mănușă.
Mai târziu în film, Roy Batty și creatorul său, directorul Tyrell se întâlnesc pentru prima oară, moment ce ne oferă o conversație foarte interesantă între cei doi, încărcată de problematică existențială și de o adevărată renegociere a termenilor vieții și morții, presărată cu întrebări foarte puternice – „Poate creatorul repara ceea ce a creat?”. Roy dorea o viață mai îndelungată din partea celui pe care l-a numit tată dar acesta nu-i putea oferi mai mult – „Lumina care arde de două ori mai puternic, se stinge de două ori mai repede.” Prin aceste două replici se rezumă întreagă negociere dintre cei doi. Ni se oferă astfel dintr-o dată foarte multe motive ale umanității, problematica relației creator-creat, cea biblică a fiului risipitor, negocierea și poate chiar contractul faustian cu diavolul, dacă este să ne extindem la mai multe posibile interpretări ale filmului. Întâlnirea celor doi se încheie brusc atunci când Roy își sărută creatorul și apoi îl ucide.
În urma jocului de-a șoarecele și pisica dintre Richard Deckard și Roy Batty, se ajunge și la confruntarea lor. Scenele sunt regizate atent, împreună cu acea coloană sonoră bântuitoare, ploaia torențială și cerul brăzdat de fulgere, sunetele de lup emise de Roy și mai ales antagonismul (mâinile lor fiind în prim planul acestui joc – Deckard încercând să-și pună la loc degetele rupte și bandajându-și mâna iar Roy mușcându-și-o deoarece nu mai simțea, apropiindu-se de finele vieții sale, apoi străpungând-o cu un cui imens, aproape reconstituind scena biblică a răstignirii cristice).
Ajunși pe acoperișul unei alte clădiri, îl putem observa pe Roy ținând în mână un porumbel alb, simbol al mântuirii, întrebându-l pe Deckard înainte de a-l salva dacă îi face plăcere să trăiască-n frică (un alt puternic motiv tipic uman). Tot el oferă și răspunsul, spunându-i că exact asta înseamnă sclavia. În mod dramatic, Deckard, datorită mâinii rănite nu se mai poate ține de margine și este salvat și ridicat de Roy, chiar cu mâna străpunsă de cui, fapt ce oferă unul dintre cele mai puternice și interesante plot-twisturi din istoria cinematografică de la vremea respectivă. Îngenunchind în fața blade-runner-ului ce abia mai răsufla, Roy susține un solilocviu, care din punct de vedere personal, a reprezentat scena favorită, fiind de departe și cea mai emoționată: „I’ve seen things you people wouldn’t believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate. All those moments will be lost in time, like tears in rain. Time to die.” iar după aceste ultime cuvinte a coborât privirea, dând drumul porumbelului.
Naveta forțelor de ordine își face apariția, iar Gaff îl surpinde pe blade-runner pentru a confirma treaba dusă la bun sfârșit de acesta și îi spune „It’s too bad she won’t live! But then again, who does?”, referitor la Rachael, replicanta de care Deckard s-a îndrăgostit, atingând și latură romantică a filmului între Deckard și Rachael sau Roy și Pris, în ambele cazuri un romantism complicat și nici pe departe ideal.
Filmul a fost foarte bine gândit, tematic și construit în jurul ideii emoțiilor, umanității și chiar a înlocuirii umane cu propriile creații, ce au ajuns să dezvolte mai multe emoții complexe decât oamenii normali, ridicând multe semne de întrebare cu privire la direcția către care se îndreaptă omenirea, dacă moralitatea este complet abandonată și dacă se va ajunge la un război între umanitate și creațiile ei – o sabie a lui Damocles, mai ales în contextul actual iminent al introducerii inteligenței artificiale, mult superioare.
Povestea suferă o lungă pauză, până în anul 2017, când a fost lansat Blade Runner 2049 în regia lui Denis Villeneuve (cunoscut pentru filme precum Prisoners, Sicario, Arrival și mai nou Dune), având la bază scenariul realizat de Hampton Fancher și Michael Green. Acest al doilea film, profitând de un buget substanțial mai mare și de efectele speciale actuale a oferit publicului un adevărat spectacol vizual și mai multă acțiune în defavoarea aspectelor de ordin sociologic tratate în primul. Filmul a câștigat două Oscar-uri și alte premii de film prestigioase.
Plasat treizeci de ani mai târziu, după falimentul corporației Tyrell în urma revoltelor modelelor Nexus 6 până la 8, un tânăr blade runner și ofițer LAPD, K (interpretat de Ryan Gosling), un replicant model Nexus 9, în urma retragerii unui model mai vechi, fermier, descoperă un cufăr îngropat. În urma analizelor de la sediul departamentului, s-a descoperit rămășițele scheletului și o șuviță de păr al unei replicante care a decedat în urma unor complicații la naștere acum trei decenii, un fapt inedit deoarece replicanții nu se puteau reproduce. Drept paralelă, K (o foarte posibilă trimitere la personajul kafkian din romanul Castelul), în intimitatea apartamentului său formează o legătură de natură romantică folosindu-se de o proiecție holografică feminină dotată cu inteligență artificială și numită Joi (interpretată de Ana de Armas), fapt care ne oferă scena celebră a filmului în care Joi îi spune lui K: „You look lonely, I can fix that” – replică și voce care au ajuns virale pe unele platforme de social media.
În urma unei investigații mai amănunțite, K descoperă că rămășițele erau de fapt ale lui Rachael iar acest lucru îl pune pe urmele lui Deckard, dispărut încă din 2019. Suspectând în același timp faptul că misterul acesta poate avea legătură cu el datorită amintirilor sale, în urma combaterii unor informații ADN, constată că el este într-adevăr fiul lui Rachael, ceea ce îl face primul replicant procreat (născut) și din această cauză posedă un suflet, cu amintiri neimplantate. Joi îi atribuie astfel un nume uman: Joe.
Pentru a afla răspunsuri vitale, K reușește să-l găsească pe Deckard prin ruinele abandonate ale Las Vegas-ului. Deckard îi confirmă că Rachael era însărcinată doar că s-a ascuns pentru siguranța ei și a copilului, neștiind altceva despre soarta lor.
Al doilea film păstrează astfel relațiile dintre creator și creat de data aceasta mai amplificată prin întrebările aduse de moștenirea genetică, procrearea imposibilă, miracolul nașterii, relația dintre tată și fiu și nu în ultimul rând marea și eterna problemă a identității și a descoperirii de sine, prin intermediul lui K. Au mai apărut de asemenea și animații inspirate de acest fenomen, și anume: Blade Runner: Black Out 2022 (2017) o animație de scurt-metraj și un serial animat Blade Runner: Black Lotus (2021 – ) cu acțiune ce are loc cu șaptesprezece ani înainte de evenimentele din 2049.
Recent, Amazon a anunțat producția unui serial din cadrul acestei povești de amploare, intitulat Blade Runner 2099, ce se petrece la cincizeci de ani după 2049. Cu siguranță decizia a fost luată în urma serialelor de succes bazate pe cărți sau alte producții cinematografice. Serialul îl va avea pe regizorul Ridley Scott ca producător executiv, anunț ce va ține fanii genului și al seriei în sine, cu sufletul la gură. Rămâne de văzut ce elemente noi va aduce și ce va păstra acest serial în cadrul poveștii și ce impact va avea la nivelul conștiinței umane într-o societate supra-tehnologizate.
ANDREI CRISTIAN CORNEA
Absolvent al masteratului de Inovare Culturală din cadrul Facultății de Litere al Universității Transilvania. Pasionat de scris, atât poezie cât și proză și de continua redescoperire de sine în contextul social și literar actual. În 2021 a debutat cu un grupaj de poeme în revista Astra – Literatură, arte și idei și cu volumul Dantela viselor macabre la editura Magic Print. Este preocupat de călătorii, culturile și mitologiile lumii, dualismul firii umane și depersonalizarea individului, chestiuni ce sunt de multe ori ilustrate în scrierile sale.
