Mă îndreptam grăbită către prima vitrină, cu vacarmul de gânduri adunate-n portofel. Aveam nevoie urgentă de un sacou. Mama îmi spusese de-a lungul anilor, „Măi copilă, îți trebuie un costum și ție. Dacă o fi vreo ocazie specială?” Ocazii erau, niciuna specială pentru mine, așa că am amânat considerabil momentul. Mi se părea că sacoul și pantalonii de costum sunt prea serioși pentru mintea mea zvăpăiată. În plus, ce știam eu despre costume? Dacă nu le știam alege, gusturile mamei nu le mai discutam deja și în plus dacă nu mă striga de pe manechin „Eu sunt pentru tine”, ochi nu aveam să-l văd. Pe el, sacoul.

Dar azi, soarta m-a prins din urmă. N-are cum să fie altceva, doar soarta.

Intru. Îl văd. Pe el, Sacoul.

– Bună, eu sunt! Te aștept de ceva timp. Știam că te aștept pe tine. Hai, plătește și să mergem acasă. Trebuie să intri și tu în rândul lumii.

Nicio secundă în plus și gândurile s-au învălmășit ca norii de furtună: ce ar spune lumea dacă ar afla că l-am găsit și nu vreau să-l port? Umblu așa din costum în costum și nu cumpăr nimic? Și dacă îl iau și nu îi place tatălui? Sigur, doar că am nevoie de un sacou măcar și în timp o să mă obișnuiesc și o să vreau tot costumul. Sacoul nu arată rău. Și de-o fi să nu le placă, îi schimb nasturii.

Zis și făcut. Doar că ajunsă acasă, am constatat că sacoul era cusut cu ață roșie. Sacoul a rămas cu mine ani de zile. Acum am și costum. Eu m-am schimbat de atâtea ori încât în final sacoul mi-a rămas mic.

Un gând timid mă mai întreabă uneori: de ce nu l-ai probat în magazin?

Intrarea într-o relație este pentru majoritatea o întâmplare, precum un costum cumpărat fără să fi fost probat, și rareori o acțiune controlată și programată. Iar atunci când nu poți returna la un articol cumpărat, acesta devine inutil, generând frustrare.

Demararea unei relații este o alegere conștientă, voluntară, însă criteriile ce determină ca un partener să fie acceptat sau respins, atât în cazul relațiilor funcționale, cât și în cele deficitare, sunt preponderent inconștiente.

Atunci când căutarea nu este una activă, programată, ci partenerul doar apare prin hazard, avem tendința este de a nu acționa rațional, ci instinctiv, pe baza emoțiilor, nevoilor, frustrărilor și pe baza experiențelor procesate incomplet sau eronat în trecut.

Nevoia de afecțiune este, în mod cert, una dintre cele mai frecvente nevoi care mobilizează individul spre relaționare. Cu cât mai intensă nevoia, cu atât mai mare riscul de a intra în relații care ulterior se dovedesc nepotrivite, pentru că o nevoie intensă este o nevoie nesatisfăcută. Individul este predispus astfel la a alege parteneri pe care nu i-ar fi ales în alte condiții.

Mai precis, persoanele crescute în familii cu nivel mare de anxietate, control și dependență, pot dezvolta la rândul lor dependență emoțională în cadrul relațiilor, anxietate sau comportamente evitante. În consecință, cu o mare nevoie de afecțiune sau din contră, cu o nevoie superficială, intrând în relații mai degrabă din alte considerente: nevoia de a nu se simți singur, nevoi financiare sau din cauza presiunii sociale.

Deoarece nevoia de afecțiune influențează decizia și comportamentele asociate căutării și intrării într-o relație, pentru a crește șansele ca individul să facă alegeri potrivite, ar fi nevoie ca acesta să înțeleagă cât mai multe despre ce a însemnat până atunci afecțiunea în propria viață:

• cine și în ce fel îi acorda afecțiune în copilărie;

• dacă nu a primit afecțiune- care este motivul;

• ce presupune afecțiunea într-o relație de cuplu;

• cum s-ar descurca dacă și în cuplu ar simți că nu primește doza de afecțiune de care are nevoie;

• cum ar trebui să fie partenerul ideal, care l-ar face să se simtă cu adevărat iubit;

• cum își manifestă afecțiunea;

• ce așteptări are de la o relație.

Persoanele deprivate emoțional în copilărie, cu o mai mare nevoie de afecțiune, ar putea intra în relație cu multe insecurități personale (gândul că oferă fie prea mult, fie insuficient, că nu sunt valoroase, se pot compara cu partenerul), având o mare teamă de abandon.

Un alt motiv pentru a intra într-o relație este teama de singurătate, care își are originea tot în experiențele trăite în familie.

Dacă dintr-o mare nevoie de afecțiune sunt șanse să rezulte totuși o relație sănătoasă, în opinia mea, alegerea unui partener din teama de a fi singur are cele mai multe șanse de a se transforma într-un eșec. Consider că rețeta unei relații frumoase este evitarea unui debut bazat pe temeri de orice fel, pe suferință comună sau pe nevoia de a salva persoana, având ca puncte forte atracția fizică, preocupări comune, sentimentul că pot construi și funcționa împreună și  compatibilitate sexuală. Uneori stimularea intelectuală reprezintă un criteriu conștient de alegere a partenerului. Diferențele dintre aceștia ar fi util să poată fi privite la un moment dat nu doar ca fiind un aspect negativ, ci ca o completare a personalității celor doi, evitând astfel escaladarea conflictelor.

Presiunea socială este un alt motiv pentru care unii caută să intre cât mai repede într-o relație, motiv identificat adesea în ședințele de consiliere psihologică, atunci când persoana încearcă să înțeleagă de ce relația aleasă în acest mod începe să se degradeze. Presiunea socială se referă la existența a numeroase cupluri formate în jurul individului care este în afara unei relații, cupluri la care acesta se raportează și cu care se compară, sau la așteptările venite din partea familiei, ca individul să intre în rândul lumii, adică să aibă o relație, căsnicie și/ sau copii.

În realitate, persoana are dificultăți în a se detașa de mesajele dăunătoare, în a face diferența între propriile nevoi și nevoile membrilor familiei sau ale prietenilor. Adesea, ideea de a fi într-o relație este confundată cu fericirea, când de fapt nu orice cuplu este obligatoriu fericit și în aceeași măsură există și oameni care se simt fericiți nefiind într-o relație.

Fiecare relație aduce cu sine învățăminte utile. Experiențele negative procesate incomplet sau greșit înțelese sunt cele care predispun la alegerea unor parteneri nepotriviți. Spre exemplu, o tânără care are repetitiv relații cu bărbați abuzivi, dependenți de alcool, este nevoită la un moment dat să înțeleagă ce o determină să aleagă astfel și să învețe la ce să fie atentă în viitor.

Acest exemplu ne duce mai departe, la un alt aspect care descrie o relație, și anume arhetipul feminitate- masculinitate, preluat din mediul familial, dar și la modelul de rol patern și matern cu care individul se identifică sau contraidentifică, descriindu-i ulterior și alegerile parteneriale. Situațiile și relațiile traumatice în care a existat abandon emoțional vor declanșa comportamente in extremis, fie de dependență emoțională, fie de detașare și indisponibilitate. Indisponibilitatea emoțională, totuși, nu presupune obligatoriu lipsa nevoii de a avea o relație, ci uneori doar incapacitatea de a exprima verbal sau comportamental gesturi de afecțiune.

Aceste gesturile sunt adesea subiect de controversă în cuplu, partenerii având percepții diferite despre ce înseamnă exprimarea iubirii: prin tandrețe, atingeri, vorbe de alint și mici gesturi creative atent selectate, sau pur și simplu timp petrecut împreună în orice context (în gospodărie, cu copiii, în concediu sau prin intermediul hobby-urilor). Atât la baza unei personalități dependente, cât și la cea indisponibilă emoțional în cadrul relației, stau teama de abandon și implicit multă nesiguranță, ambele descrise anterior.

În concluzie, atunci când permitem ca inconștientul să aleagă sacoul în locul nostru, ne expunem la riscul ca el să rămână nepurtat, pe umeraș.

Propun să reflectăm la următoarea întrebare: dacă site-urile de dating ne permit să alegem potențialii parteneri după criterii prestabilite, în viața reală ce ne oprește să facem mai des alegeri conștiente? Oare nu avem și noi un soft integrat care să ne ajute?

MONIKA CHIRIACESCU (M.C.)

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții