Binele pe care îl trăiesc în prezent este un bine pe care îl clădesc și îl întrețin în fiecare zi. El nu este ceva ce iau de bun și știu că mâine îl voi găsi în același loc. Binele ăsta nu este un bibelou pe care îl mai șterg puțin de praf și mâine îl găsesc tot acolo. Este o luptă de zi cu zi, pentru mine și pentru fiecare.  Dar viața nu a fost mereu așa. Viața nu a fost mereu așa, cu binele ăsta în care zic „închid telefonul și nu va mai fi o problemă”, „termin asta și nu va mai trebui să suport asta niciodată”. Nu a fost mereu ușor să-mi spun „contează doar dacă îi dau atenție” sau „asta nu pot controla, nu are sens să mă gândesc”. Nu am crezut mereu că „ceea ce e al meu va veni la timpul potrivit” sau să mă alin cu gândul că Dumnezeu va rezolva cumva ceea ce eu nu am reușit în niciun fel.

Mult timp n-am știut că e în regulă să mă opresc, să mă dau bătută, să mă declar învinsă, să mă doară peste ce știam că pot suporta și că dincolo de asta, va mai fi și bine.

Nu am știut mereu că nu e despre ce merit. Oamenii nu sunt divinități care să cântărească cu exactitate cât e corect să îmi ofere. Târziu am aflat că fiecare oferă atât cât este dispus să ofere. De multe ori am crezut că dacă pierd, voi muri. Că dacă nu rezolv, voi muri. Că dacă nu ascult și nu respect, probabil voi muri. Că dacă mă răzgândesc, cineva cumva va muri. Mult timp, ORICE ar fi putut fi o tragedie, soldată cu vreo moarte.

Nu-mi treceau prin fața minții gândurile astea, erau doar gânduri oarbe, nu le vedeam, nu le auzeam și nici ele pe mine. Nu le-as fi putut răspunde, pentru că gândurile mele nu-mi vorbeau, dar mă conduceau. Nu știam că există, dar le eram supusă. Cumva, m-am născut cu ele, așa simplu cum te naști cu o aluniță sexy pe piciorul drept. Doar că intensitatea asta aproape adrenalin junky cu care trăiam toate nimicurile, nu era în niciun fel sexy.

Cu prețul liniștii mele și un bolovan în loc de fiere, 6 luni de Xanax „autoprescris” și 8 luni de vărsături, am aflat că nu ai ce să ceri când sacul e gol. Ce să mai spun despre lupul care nu-și schimbă năravul pentru că m-a văzut pe mine blândă și frumoasă, caldă ca o sobă de teracotă…

Da, am fost acolo. În toate durerile. Și-am plâns și mi-am strigat rănile și mi-am certat răufăcătorii, numai pe mine nu. Eu, întruchiparea dreptății, dreaptă am rămas, în inconștiența mea. Și drept am mers așa, nu m-am abătut, oarbă de gânduri ce nu mi le știam, nu mi le vedeam, doar le simțeam în capul meu care începuse să halucineze. La propriu. Copacii erau oameni sau „nu-știu-ce-mama-mă-sii-văd-acolo-dar-ceva-este”, geamurile deveniseră oglinzi cu reflecții de neînțeles și orice atingere fizică neanunțată era un posibil infarct. Tot la propriu.

 „Vezi că ești cam aproape mine și o să te ating pe spate cu geaca pentru că nu am loc să mă îmbrac, dar tu nu știi asta” era ceva ce m-ar fi ajutat într-o seară la karaoke să evit un colosal atac de panică.

Am fost acolo, în traiul ăla mizerabil, fără sens, fără o lumină să-mi licăre a speranță, fără vorbă bună, lefteră și departe de casă, unde îmi abandonasem binele. Mințindu-mă, stoic, că sunt bine. Neștiind că am dreptul să renunț, oricând. Aveam doar „Descurcă-te, tu ai vrut asta, nu mai poți să dai înapoi acum, ai vrut sacou, îl porți. Retur? Nu există acest serviciu. Mai vrei Xanax? Vezi că la 6 ai anunțat că te duci să faci pe Albă ca Zăpada la petrecerea lui Eric. Pune-ți zâmbetul! Îți vine să verși? Mai târziu, acum zâmbești și faci poze. Pentru că poți și pentru că trebuie. Când ajungi acasă ai voie să fii iar în depresie. Dar fără Xanax, că iar cauți lingurița care aproape îți intră în ochii și tot nu o vezi.”

Atacurile de panică mă făcuseră neom.

Am fost acolo, dar nu știam atunci. Am fost acolo unde îi găsesc de multe ori pe cei care îmi calcă pragul. Și le spun asta cu lacrimi pe care încerc să mi le înghit. Am ținut mereu să știe că nu sunt singuri și că dacă eu, așa oarbă, nu m-am rătăcit, își vor putea găsi puterile adânc ascunse. Nu îi ajut. Nu sunt neajutorați, așa cum nici eu nu eram. Doar aveam nevoie de puțină lumină. Deși eram prăbușită din toate punctele de vedere, mintea mea se încăpățâna să-mi spună „Hai, încă un pic, încă puțin și gata! Doar azi! Doar azi și mâine! Ceva va fi!”

Și a fost.

Dar am mai dus durerea nu doar încă o zi, ci încă 5 ani. 5 ani în care mi-am spus zi de zi aceleași lucruri. Era tot ce știam să fac atunci, să rezist. Eram un copil plecat în lume. M-am trezit obligată să caut moduri de a supraviețui. Să deschid frigiderul și să nu mănânc toată conserva de pateu și colțul de franzelă, ba să-mi amintesc că mai sunt fix 3 săptămâni până la salariu. Un salariu care îmi ajungea tot 3. Zile.

Mucegaiul din baie se extindea în viața mea, precum gândacii de pe hol și din bucătărie.

Nu spuneam nici asta, nimănui. Erau toate închise în mine ermetic, până când corpul a cedat și a început să nu mă mai întrebe ce vreau. Atacurile de panică exprimau ceea ce nu aș fi îndrăznit să spun vreodată. Eram un copil care încerca să supraviețuiască. Am tras de mine clipă de clipă 8 luni și apoi încă 5 ani, să rămân prezentă, ancorată, conștientă. Azi se numește mindfulness. Atunci se numea „aș face orice să nu înnebunesc”. Mă plimbam de nebună simțind că ceva a preluat controlul corpului meu. Mă simțeam bolnavă. Eram. Dar simțeam și că undeva adânc, încă mai există o bucățică din mine. Eu sunt încă acolo înăuntru.

Refuzam să mă pierd. Mă plimbam. Număram descrescător (acum asta e o tehnică în cabinet). Îmi țineam capul între mâini și refuzam să mai plâng și să mai vărs. Îmi creasem mantre în minte, învățasem reflexoterapie, mă rugam, ascultam muzică de relaxare, intram pe forumuri să împărtășesc și altora din ceea ce începuseră să devină deja învățături ce funcționau. Nu-mi spusese nimeni ce să fac. Era doar instinctul meu de conservare, care după un timp a dat roade. Azi sunt exerciții în cabinet și teorii în cărți.

Am învățat să-mi înjumătățesc doza de Xanax pentru a renunța și am îndurat calvarul atacurilor de panică până la ultima firimitură. Și am trăit. Nu mai am atacuri de panică de 12 ani. Azi nu mai sunt acolo, în întuneric, sunt dincolo de multe uși pe care le-am închis sau mi-au fost trântite în nas.  Azi mă uit cu recunoștință la cei ce au făcut asta, pentru că fără ei, nu aș fi înțeles multe despre lumea asta. Cu efort, zi de zi, dar fără Xanax. Cu urme de nisip la fiere, urme ce îmi amintesc că am putut atunci, acum pot și mai mult. Încă mai sunt răni neoblojite și vânătăi vizibile, încă mai sunt uși mult prea larg deschise, dar știu sigur că nu mai sunt Acolo. Am fost acolo și mă voi reîntoarce cu gândul, ori de câte ori omul din fața mea va avea nevoie să fac asta pentru el. Azi înțeleg ce a fost și caut să dau mai departe din ce știu, să învăț ce încă n-am aflat și să dezgrop alte gânduri, cu și pentru alții.

Am fost acolo și mă bucur.

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)