Unul dintre cele mai frecvente obiective cu care clienții vin în terapie este dorința de a-și crește încrederea în sine. În spatele acestei cerințe se află, de obicei, o nevoie profundă de a se simți capabili să facă față provocărilor vieții și de a acționa cu mai mult curaj în situații concrete – fie că este vorba despre relații, carieră, luarea deciziilor sau exprimarea propriilor opinii.

De multe ori, clienții confundă încrederea în sine cu stima de sine, însă diferența este importantă: încrederea se referă la siguranța în propriile abilități într-un context specific („pot să fac asta”), pe când stima de sine are legătură cu valoarea pe care și-o acordă ca persoană („sunt suficient de bun așa cum sunt”).

În terapie, aceste două dimensiuni se împletesc, iar procesul de lucru presupune atât dezvoltarea unor strategii concrete pentru a face față situațiilor provocatoare, cât și consolidarea relației sănătoase cu propria persoană. Stima de sine nu e un „mușchi” pe care terapeutul îl pompează. Acesta nu poate da în mod direct mai multă stimă de sine clientului și nu există o rețetă prin care, la finalul ședințelor, omul iese „cu +30% încredere în sine”.

În terapie, stima de sine e un rezultat, nu un scop în sine. Se lucrează traumele timpurii și modul în care acestea au afectat percepția de sine, tiparele relaționale care hrănesc critica de sine, modul în care clientul se raportează la eșec și succes, mecanismele de apărare care blochează spontaneitatea și autenticitatea.

Pe măsură ce aceste aspecte se transformă, stima de sine apare ca efect secundar, nu ca produs direct.

În terapie, psihologul validează clientul, îl complimentează și îl încurajează, iar clientul poate simți temporar o creștere a stimei de sine. Dar aceasta nu e internă, ci dependentă de validarea externă. Când contextul dispare, stima de sine „se topește”, revine la „forma” inițială, pentru că nu a fost îngrijită rădăcina problemei, ci numai „frunzele”, partea de suprafață. Psihologul nu „crește încrederea”, ci ajută clientul să înțeleagă, să deconstruiască și să transforme experiențele și credințele care au erodat stima de sine. Ca efect colateral al muncii terapeutice apare o stimă de sine mai bună, dar nu ca rezultat direct impus.

Obiectivul de a „avea mai multă încredere” se referă de fapt la stima de sine, având ca punct de plecare explorarea experiențelor de viață, a credințelor interioare și a modalităților practice prin care cineva poate să își descopere și să își exerseze resursele. Stima de sine (self-esteem) ține de sentimentul de valoare personală („Sunt suficient de bun așa cum sunt”)și se bazează pe felul în care persoana se percepe per ansamblu, nu pe o abilitate anume.

De exemplu putem avea stimă de sine ridicată și să spunem „Chiar dacă nu știu tot, am valoare și merit respect.” Pe de altă parte, încrederea în sine (self-confidence) este convingerea că poți face față unei situații concrete și ține de sentimentul de competență legat de domenii sau arii specifice ale vieții persoanei („Pot reuși să fac asta”). De exemplu poți avea încredere să ții o prezentare la muncă, dar mai puțină încredere să gătești un fel complicat de mâncare.

În concluzie, stima de sine reprezintă fundația („Mă apreciez ca persoană”), pe când încrederea are legătură cu acțiunea („Cred că pot face asta”). Poți avea stimă de sine bună, dar să îți lipsească încrederea într-un anumit domeniu. Sau invers: poți fi foarte sigur pe tine la muncă (încredere), dar să ai o stimă de sine scăzută, adică în profunzime să nu te simți valoros. O stima de sine autentică se construiește prin asumarea responsabilității, confruntarea fricilor, integrarea părților respinse din sine și experiența repetată a faptului că „pot face față”. Dintr-un unghi filozofic, lrvin Yalom de exemplu, afirmă că stima de sine reală se leagă de autenticitate și alegeri existențiale. Nu e ceva ce „primești” în terapie, ci ceva ce descoperi și exersezi prin deciziile pe care le iei. Psihologul doar creează cadrul și oglinda necesară. Creșterea stimei de sine este un proces gradual, care combină conștientizarea de sine, schimbarea obiceiurilor și exersarea unor comportamente noi.

În terapia cu psihologul se observă vocea critică interioară. Aceasta este pusă sub semnul întrebării: „E chiar adevărat ce îmi spun acum?”. Sunt apoi înlocuite formulările negative cu unele mai realiste și constructive: „Încă nu știu asta, dar pot învăța”. În același timp, corpul contează. Postura, respirația și tonul vocii influențează modul în care ne simțim și ce gândim despre propria persoană.

Alte unelte utile sunt:

Oamenii și mediul în care ne petrecem timpul contează la fel de mult: persoanele care ne sprijină, nu cei în prezența cărora ne simțim inferiori, sunt o bună modalitate de a ne simți valoroși. De asemenea, reacția la complimente este importantă. Este nevoie să învățăm să le acceptăm, fără a le minimaliza: „Mulțumesc” în loc de „Nu e mare lucru”.

Stima de sine crește în urma învățării și expunerii la experiențe noi, ieșirea din zona de confort, chiar dacă asta inițial ne dă emoții. Eșecul trebuie perceput ca o oportunitate de învățare, nu o dovadă de incapacitate. Creșterea încrederii în sine nu este un rezultat care apare peste noapte, ci un proces care se construiește prin pași mici și o relație mai blândă cu propria persoană. Terapia oferă un spațiu sigur în care clienții pot explora ce îi împiedică să se simtă capabili, pot învăța să își recunoască resursele și pot exersa noi modalități de a acționa.

În cele din urmă, miza nu este doar să înfrunți lumea cu mai mult curaj, ci să descoperi că resursele de care ai nevoie se află deja în tine.

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)