Aflăm uneori într-un mod brutal că avem foarte puține certitudini pe care ne putem baza în viață. Cântărim și ne chestionăm fericirea de parcă am fi inventat-o printr-o formulă chimică. Alergăm după trăiri spectaculoase și așteptăm ca viața să fie scena noastră de lansare spre fericire, gândind că, totuși, poate de asta am venit pe Pământ, pentru a fi fericiți. Cu toate acestea, scruntăm o viață întreagă după rostul existenței noastre, pentru că nimeni nu vine să ni-l spună. Toate acestea, împreună cu o gândire idealistă legat de viață în general, în loc să ne dea speranță, creează mai multă anxietate și depresie.

În lipsa certitudinilor, o gândire matură raționalizează realitatea, bazându-se pe un cumul de învățături extrase din experiențe proprii anterioare.

Adevărul este că …

• Nu există un singur adevăr. Există perspective și diferențe de percepții, tocmai pentru că suntem diferiți și unici. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să acceptăm subiectivismul și relativitatea.

• Problemele par mari pentru că ne simțim mari. De fapt suntem mici, într-un Univers infinit, iar problemele au exact dimensiunea pe care le-o acordăm.

• Nu suntem perfecți. Și ne-am putea ușura viața acceptând asta.Ce este de fapt perfecțiunea? Care este etalonul la care ne raportăm? Omenirea este într-o constantă schimbare, ceea ce înseamnă că nimic nu rămâne într-o versiune finită, nici măcar omul. Perfecțiunea ar însemna ca toată lumea să gândească și să simtă uniform, pentru a putea fi de acord cu un standard de perfecțiune. În locul perfecțiunii, ne-am putea îndrepta atenția către echilibru și recunoștință față de propria persoană pentru că am pus în valoarea tot ce am avut mai bun. Fără, însă, a sacrifica nelimitat resurse (timp, energie).

• Nu le putem rezolva pe toate. Și multe vor rămâne neîndeplinite. Putem funcționa sănătos doar acceptând că există haos, dezordine, hazard și multe neplăceri.

• Vom fi influențați. Și ar fi nevoie să permitem asta din când în când, să ne fie schimbată perspectiva, părerile. Granițele permeabile în relație cu ceilalți sunt o dovadă de echilibru emoțional, pentru că oferă atât posibilitatea de a trasa limite, cât și de a nu ridica ziduri inutile. Granițele impermeabile înseamnă rigiditate și incapacitatea de a ne lăsa influențați, impresionați.

• Vom pierde oameni. Și oamenii ne vor pierde pe noi. Suntem în vizită prin viață și vor fi lupte pe care le vom pierde. Acesta este farmecul unei vieți imperfecte. Greu de acceptat? Cum ar fi dacă un fotbalist ar renunța la fotbal ori de câte ori pierde un meci?

• Căutarea fericirii ne va face nefericiți. Pentru că nu trăim prezentul, ci un viitor plăsmuit de minte. Fericirea înseamnă în primul rând bucurie, iar bucuria o putem simți oricând, despre orice, conștienți că este firesc ca sentimentul să fie temporar.

• Vom fi mințiți, înșelați, manipulați, dezamăgiți. Pentru că la rândul nostru avem capacitatea de a face asta și pentru că nu putem controla felul în care altcineva percepe faptele noastre. Greu de acceptat? Dacă fiecare dintre noi spune că oamenii mint și manipulează, cine sunt de fapt „oamenii”?

• Vindecarea durează o viață întreagă. De aici și ideea că suntem imperfecți. Oricât de mult ne-am adapta și îmbunătății, mediul ne va supune mereu altor provocări, ce vor crea alte și alte răni și cicatrici. De fapt, poate ar fi mai util să înțelegem că întreaga viață ne vom trata de ceva anume.

• O să doară. De multe ori. Absența durerii înseamnă de fapt și incapacitatea de a simți plăcere. Avem nevoie să schimbăm optica despre durere. Ea este firească, nu anunță doar afecțiuni fizice sau emoționale, ci este și un bun predictor. Ne poate ajuta să prevenim cronicizarea a ceea ce este nesănătos în propria viață. Fuga de durere, în schimb, vine din teamă, iar teama va accentua durerea. Capacitatea de a sta cu propriile trăiri înseamnă în primul rând înfruntarea fricilor care stau la baza credinței că nu pot tolera durerea.

• În afara de sănătate, tot ce este în exces, la un moment dat ne va face rău. Vorbitul, tăcerea, călătoriile, retragerea, banii, iubirile, munca, confortul, mâncarea, dietele, graba, gândurile.

• Ceva, cândva, tot ne va afecta. Nu suntem indestructibili și nici imuni. Tot ce putem face este să căutăm să dobândim în timp o reziliență tot mai mare.

• Nimeni nu este de neînlocuit. Suferința este cea care ne orbește și ne împiedică să acceptăm că suntem indispensabili și adesea vom fi chiar ușor înlocuiți și uitați, oricât de apreciați am fost până atunci.

• Doamnelor și domnișoarelor, nu este vorba despre frumusețe. Bărbatul care vrea să plece, va pleca oricât de frumoasă este femeia de lângă el, din cu totul alte motive sau pentru că pur și simplu altă femeie este frumoasă într-un alt mod.

• Domnilor, nu este despre bani și potență, care în vremurile noastre nu mai sunt imposibil de dobândit. Mai degrabă despre capacitatea de a fi atât puternic, cât și suficient de vulnerabil pentru a putea înțelege trăirile femeii.

• Rareori trăim catastrofe în viață și totuși, ne purtăm ca și cum le-am trăi constant.

• Vrem să iubim și să fim iubiți, dar ajungem să ne purtăm de parcă ne-am urî. 

• Avem prea multe așteptări, ca și cum cineva ne-ar datora ceva. Totuși, nu ne datorează nimeni nimic, nici respect, nici compensații pentru lipsurile proprii. Cu cât acceptăm asta mai repede, cu atât mai pregătiți vom fi să muncim pentru a dobândi tot ce avem nevoie, material, emoțional, cognitiv și spiritual.

• Suntem mici, trecători, limitați, în comparație cu Universul infinit. Gândirea la nivel micro, despre subiecte vaste și generale cum ar fi Viața, aduce cu sine concluzii greșite și dezamăgire. De aici inconcordanțe în răspunsurile la întrebarea „care este rostul acestei existențe?” Cel mai probabil rostul vieții nu sunt averea, distracția și fericirea, ci ceva mult mai măreț, despre care, în micimea noastră, nu vom afla cu certitudine. Dar incertitudinile ne permit să fim curioși și apoi uimiți de ceea ce urmează. Este în regulă dacă uneori ni se pare că nu mai înțelegem nimic din viață. Nu trebuie să înțelegem chiar totul. Neprevăzutul poate fi surprinzător, nu neapărat periculos. Necunoscutul poate fi o provocare.

Însă adevărul este că … toate acestea sunt doar niște opinii.

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)