din manuscrisul Serenade serene pentru androzi-sirene

erau mese lungi cu picioare subțiri de păianjen, mese lipicioase care ademeneau capete de femei vorbind duios sau ascuțit, nervos aproape. degete fine, febrile cu unghii nesfârșit de roșii, rotund conturate la vârfuri, degete care din vârfuri cântau melodii interzise despre capcane ale inimilor în forma rozei pietrificate de durerea abandonului. pe mesele lungi lipicioase dansau picioare de femei cu pulpele dezgolite ca la un cancan moulin rouge, dansau înnebunite de plăcere și groază, loveau în tavan cu tocurile cui ale pantofilor care le mutilaseră oasele, scrâșnea tavanul de durerea femeilor fără trup, doar chip, mâini și picioare, căci la ce bun pântecul care naște viață dacă viața naște moarte? căci la ce bun pieptul care alăptează dacă laptele e fiere înveninată de chin? și stomacul digerând în neștire toate mâncărurile procesate chimic trebuie pus în borcanul cu formol al studenților mediciniști. și inima, neapărat inima conectată la aparate ultrasofisticate. sângele strâns în eprubete. capete de femei vorbind într-o cameră cât o unghie nesfârșit de roșie, picioare de femei frământând coca moale a nopților albe ca varul stins. a luminilor sclipind feroce în albul ochilor insomniaci. lent, mâinile lor fine desenau contururi abrupte de cer destrupat până la os. doar sânge și inimă.

–

volane grele de dureri violet, volane crăpate de cicatrici invizibile ca niște ciorchini de liliac sau glicine, volane dansând la balul Contelui de Absurd cu uterul străpuns de andrele și chiurete metalice nemiloase, cu pruncii sfârtecați de vii și sânii supurând lichidul amniotic vâscos, picioarele lovind cu grație de balerină pe poante albe de cristal podeaua translucidă în care Contele de Absurd își admiră silueta slim cu cicatrici viermănoase cusute cu catgut din care ies șerpii infernului digital arhivând durerile violet strânse cu menghina în amigdala femeilor dansând la balul venețian pentru a-și etala cicatricile invizibile: dar unde vă este suferința, femei ușuratice cu picioare sprintene agile? nu se vede decât bucuria voastră de a fi acceptate în înalta societate a Contelui de Absurd! unde vă sunt lacrimile? se văd doar gurile rujate cu roșu aprins ca pasiunile secrete pentru bărbați nedemni care v-au înghesuit cu pumnii între ziduri sumbre și uși ruginite de narcisism și orgoliu patriarhal! sexul vostru otrăvit ca o floare atrăgând insecte carnivore, sexul vostru flasc și inutil, sângele strâns între coapse depărtate de sterilete și mâini butucănoase, râsetele, chiotele de durere și extaz mistic când căpșorul pruncului viu desfăcea membrana uterului și ieșea în lumina blândă catifelată a crepusculului, unde vă este durerea femei prefăcute, femei cu fața mascată de fond de ten și pudră? și Contele de Absurd își mângâia cicatricea neagră viermănoasă care îi brăzda pieptul nobil, defect, surâzând cu buzele supte de invidie și invitându-mă să deschidem împreună carnavalul venețian cu un gest autoritar care mi-a dizolvat toată furia într-un zâmbet prefăcut, duplicitar: dar, dragă Conte de Absurd, noi nu cunoaștem decât bucuria de a dansa în timp ce uterul nostru este sfârtecat pe dinăuntru cu chiureta aurită și înflorată ca o creangă de liliac!

când trupul se dezlipește de fruntea de marmură lichefiată, când oasele bat ritmul de dans tribal în timpanele umflate de presiunea sângelui dereglat, când insomnia sufocă lent creierul cu toxine dulci pixelate, doar soarele anarhic picură lumină translucidă în retina ornamentată cu graffiti. Contele de Absurd își numără catedralele din marmură incandescentă, le transformă în victorii personale, în holograme care plutesc etern în spațiul virtual fără să se degradeze, holograme în care el, Contele de Absurd, își proiectează întreaga existență dedicată cenzurii și cruzimii inumane. Contele de Absurd, elegant și precis ca un ceas elvețian, își aranjează brațele ca niște semne de circulație interzicând lacrimile de bucurie și furia umană ca pe niște erori sistematice. el face jocurile, el invită la balul venețian doar pe cei care au trecut prin patul lui Procust și prin timpul măsurat cu ceasornice atemporale al lui Proust. sângele contelui de Absurd are gust de madlenă expirată și respirația lui duhneste a canal venețian prin care gondole de materie neagră alunecă letal, imaterial, dezintegrându-se în miliarde de pixeli luciferici. când trupul este doar un artefact în vitrina contelui de Absurd, inima pulseaza sânge invizibil și fraged precum un fluviu care inundă catedralele de marmură incandescentă și le topește în retina ornamentată a ochiului care a privit în soare fără să orbească.

–

sirena în platoșă de grăsime solzoasă dansează în uterul negru dantelat cu chisturi cristaline sfărâmicioase. coada ei serenă arcuită peste arcadele mediteraneene izbește sacadat membrana uterului care emite unde sonore propagându-se în abisul marin. șerpi, caracatițe, căluți de mare și meduze încep să danseze în apele creponate cu gust de fistic, ca și cum balul contelui de Absurd a coborât în adâncul mării și sirenele android cântă serenade serene pentru programatorii argonauți călătorind cu corabia nebunilor. serenadele reconfigurează abisul marin care devine chiar sala de bal a contelui de Absurd și Contele de Absurd apare în toată splendoarea lui de haos și putreziciune, cu trupul anorexic deșirat precum o tenie, cu cicatricile purulente emanând miasme toxice. el stă drept, impasibil și regizează spectacolul din abisul mării ca un maestru dezlănțuit într-o creativitate demențială. sirenele android cântă serenade serene, iar monștrii din adâncurile mediteraneene dansează după indicațiile regizorale absurde ale contelui de Absurd. balul e de o frumusețe nepământeană, neurodivergentă, și nimeni nu poate vedea acest bal, în afară de poeții care se scufundă în abisul subconștientului uman și văd aievea dansul macabru victorios al monștrilor marini celebrând o secundă de serenitate pe fruntea cu tâmplele diamantine sparte de concentrare inumană a contelui de Absurd care se înalță la suprafața mării și merge mesianic pe ape până la castelul din piatră arsă și dulce ca o cremă de fistic unde se închide în cea mai obscură cămăruță să plângă în tăcere, fără lacrimi, cu orbitele goale invadate de șerpi, păianjeni și viermi colcăind în puroiul minții sale devastate de abis.

–

aveam un corp perfect de marmeladă crocantă, știam să merg ca o gheisă printre flori de cireș și săbii de samurai unse cu ură calculată, metodică, dansam în echilibru pe un fir de păr negru de mătase țesut de un vierme într-un cocoon abisal, dar trupul meu perfect avea o rană invizibilă adâncă de sus până jos care sângera continuu un sânge incolor dureros și spumant, un sânge ca o șampanie cu care se amețea de fericire la balul său Contele de Absurd. trup perfect, trup cu rană adâncă și perfectă care nu caută justificare, acoperă-te cu haine frumoase de gală și du-te la balul Contele de Absurd să îți demonstrezi abilitățile excepționale, să dansezi precum Carmen pentru soldatul francez, să cânți precum Christine pentru Erik în catacombele operei, demonstrează-ți pentru a mia oară perfecțiunea, nu obosi, nu obosi, tu știi că durerea ta este o resursă infinită de putere și energie, tu știi că numai cei cu răni invizibile sunt perfecți în ochii tuturor, sau vrei cumva să fii acuzat de rea-voință, sau vrei cumva să zaci ca să oprești sângerarea invizibilă și să trăiești la infinit într-o plăcută și sterilă letargie? dansează, dansează și cântă cu voce de soprană desfigurată ultimul tău cântec de lebădă neagră de diamant pentru lumea din înalta societate care abia așteaptă cu sufletul la gură măcar o singură notă falsă care să îți ruineze vocea și abisul din care te hrănești!

–

se scorojesc, mucegăiesc pe dinăuntru pereții inimii, coaja de portocală a sânilor palpită de rușine în cupele impecabile ale crinilor regali, picioare de elefant alb izbesc podeaua de porțelan a balului unde Contele de Absurd a invitat toți malformații, toți oamenii cu defecte, respinși de societate.

dar aici, în sala cu oglinzile venețiene împăienjenite din timpuri medievale cu săruturi din buze lucind de aqua tofana, aici toți ciudații, toți defecții lumii pot dansa, își pot etala defectele forte și sinistre ca pe niște calități de preț inestimabil în fața înaltei societăți aplaudând cu snobism printre evantaie digitale. noi vă iubim, dragi dereglați, dragi mutanți umani, noi vă admirăm ca la circ malformațiile și investim în voi o nimica toată, ceva care acoperă cina noastră cea de taină din fiecare seară la restaurante de lux!

dansați, dansați pentru noi, arătați-ne tot ce sunteți capabili, aceasta este arta voastră neurodivergentă, vizionară, în care noi investim o nimica toată, ceva cât o unghie lungă înroșită la salonul de manichiură din centrul spa unde voi nu aveți ce căuta cu trupurile și sufletele voastre diforme!

și toți ciudații malformații lumii dansau bizar, dansau desincronizat, dizarmonios, și înalta societate aplauda cu snobism furtunos în timp ce Contele de Absurd mă invita cu o lucire complice în ochi: dar tu, Ofelia Phoenix, de ce nu ne arăți ce poți? tu ești lebăda neagră de diamant și tu poți dansa lacul lebedelor și poți cânta fantoma de la operă cu vocea inconfundabilă a lui Phoenix!

iar eu mă ridicam din depresie exact ca un Phoenix din flăcări de suflet ars și cenușă de carne vie și spuneam cu glas de android defect: eu nu dansez la comandă! eu nu dansez la comandă, eu nu dansez la comandă nici când sunt defectă!

Ofelia Prodan (născută în România, în prezent trăiește la Padova) este una dintre cele mai apreciate poete române de astăzi.

A debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008) și a publicat mai multe cărți de poezie care au fost recompensate cu unele dintre cele mai prestigioase premii literare din România. Este autoarea unui inedit jurnal de facebook, Voci cu defect special (2018). În Italia i-au apărut cărțile de poezie Elegii halucinogene (2019; Finalistă la Premiul Literar Internațional Città di Sassari 2020; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere 2021) și Periodic reciclăm clișeele (2023; Premiul special Virginia Woolf pentru carte de poezie în cadrul Premiului Nabokov 2023; Finalistă la Premiul Lorenzo Montano 2024).

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și PEN Club România.