0 8 minute 2 ani

Hustle culture este un concept nou, o tendință care se manifestă în rândul tinerilor, cel mai adesea întâlnită în țările dezvoltate economic. Încă, în procent mic în România, acesta tinde să devină o realitate pentru cei ce aleg o viață în SUA sau în vestul Europei.

Hustle culture este de fapt o încercare de normalizare a muncii în exces, într-un fel un trend, al workaholism-ului. În traducere, glorificarea ideii de a munci până la epuizare, pentru a atinge anumite obiective profesionale, construirea carierei sau un anumit nivel financiar. Tendința a început să-și facă simțită prezența prin anul 2008, în timpul recesiunii economice.

Rapperul Rick Ross asocia în 2006, în piesa sa, „Hustlin” ideea de putere, statut și avere cu acest hustle: „every day I’m hustlin” („în fiecare zi mă zbat”). Coincidență sau nu, ideea pare aceeași: e cool să te zbați pentru putere și bani. Elon Musk susține, la rândul său, că nimeni nu a schimbat lumea muncind 40 ore pe săptămână. #riseandgrind apare în postările celor ce au ales să muncească în felul acesta.

Potrivit unui studiu publicat de ADP Research Institute în 2021, cu participanți din 17 țări, 1 din 10 angajați a declarat că a lucrat cel puțin 20 ore suplimentare pe săptămână. Experții World Health Organization (WHO) susțin că telemunca și lipsa limitelor care separă munca de casă sunt motivul creșterii orelor suplimentare lucrate în timpul pandemiei.

Conform studiului efectuat de WHO și International Labour Organization în 2016, rata deceselor cauzate de munca peste program între anii 2000-2016 crescuse în cazul bolilor cardiovasculare și al infarctelor cu 29% în rândul celor care lucrau minim 55 ore pe săptămână. Pentru a înțelege cu adevărat efectele nocive, “hustle culture” înseamnă cultura agitației.

Workaholism-ul (dependența de muncă) are la bază, mai degrabă inconștient, dependența emoțională și nevoia de refugiu, nu doar o nevoie financiară. Cultura epuizării și a vieții agitate, în schimb, este o alegere relativ conștientă bazată pe credința limitativă că aceasta este calea de a câștiga respect, putere și bani, într-un timp scurt.

În realitate, în special tinerii, ajung să se mintă că le place să muncească atât de mult, sau că le place ACEA meserie, că le face plăcere agitația, că sunt de acord cu a pune pe prim plan cariera, că imaginea succesului dobândit printr-un astfel de sacrificiu, va fi apreciată de cei din jur și că ceilalți îi vor vedea foarte valoroși, puternici și ambițioși pentru că rezistă unui astfel de stil de viață.

Sacrificiul vine la pachet cu epuizarea fizică și psihică, depresie și, din punctul meu de vedere, este de așteptat să se dezvolte afecțiuni care reprezintă somatizarea disonanței dintre alegerea voluntară a acestui stil de viață și conștientizarea faptului că este o cale complet nesănătoasă. Sacrificiul înseamnă și relații disfuncționale, din cauza timpului redus și lipsit de calitate, petrecut cu familia și prietenii.

Raportându-ne la un program de 8-10 ore pe zi, nu este dificil să ne dăm seama că muncim mult. Pare însă mai dificil să înțelegem că muncim prea mult, atunci când nu facem legătura între cât timp muncim și schimbările care apar în propria viață ca o consecință a acestui fapt. Aspectele care trădează un nivel de muncă prea mare sunt: oboseala constantă, somnul nu este odihnitor, dimineața ne trezim la fel de obosiți ca la culcare, ratăm activități în grupul de prieteni, se degradează relațiile cu ceilalți, petrecem foarte puțin timp cu familia, iar timpul rămas nu este de calitate din cauza oboselii, apar tot mai multe nemulțumiri în cuplu, renunțăm la hobby-uri, consumăm tot mai mult alcool, scad productivitatea și concentrarea, apar dureri fizice ce se pot concretiza în afecțiuni sau, din contră, rămân o somatizare ce nu poate fi diagnosticată, scade imunitatea.

Pentru a putea schimba, la un moment dat, această alegere, în mod prioritar, persoana în cauză are nevoie să înțeleagă cum a ajuns în acea situație, care sunt motivele pentru care a decis să ducă o viață atât de dură, care sunt obiectivele, ce nevoi neîmplinite ar putea fi satisfăcute în felul acesta și, evident, identificarea unor strategii sănătoase pentru a le satisface în viitor.

În opinia mea, din punct de vedere psihologic, o ipoteză despre motivul real ce stă la baza alegerii ar putea fi de fapt un Sine fragil, care inconștient acceptă un abuz, o violență îndreptată către propria persoană. În psihoterapie ar fi de aflat ce anume din conjunctura familială predispune persoana la a accepta sau căuta astfel de situații și care este cauza dificultății de a stabilii limite.

Studiile de caz, din cabinetul psihologic, mi-au arătat că la rădăcina acestor alegeri stă fie o relație abuzivă cu o figură parentală, fie lipsa fizică a unuia dintre părinți (de aici nevoia de a dovedi mereu ceva cuiva, conștient sau nu) implicit, indisponibilitatea emoțională a cel puțin unuia dintre părinți.

În ceea ce priveste mediul organizațional, susțin ideea că un bun manager este acela care cultivă principiul că un angajat sănătos este un angajat cu mai multe șanse de a fi productiv. În același timp, una dintre cauzele muncii în exces este presiunea resimțită în cadrul unei echipe cu un înalt grad de competitivitate și care funcționează prin „overtime”.

O generație hustle culture este de fapt Generația Burnout, agitată și epuizată. Hustle culture înseamnă, pentru acești tineri, zile cu minim 12 ore de muncă, pentru perioade îndelungate, nu doar în multinaționale și nu doar ca antreprenori.

Sloganul aferent acestei culturi ar fi „nu te opri când ai obosit, opreste-te când ai terminat”. Un jurnalist New York Times remarca faptul că acesta ar trebui să rămână sloganul Getorade, nu o deviză pentru propria viață.

M.C.

MONIKA CHIRIACESCU – consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...