”Poezia are firescul respirației la Andrei Mocuța, iar stările transmise glisează frecvent spre teritoriul nostalgiei, sau spre un gen de reflexivitate îmbogățită sapiențial. Atunci când nu mizează pe un tip de umor (mai mult) subliminal, se încarcă metodic de gravitate, iar aceasta din urmă amplifică latura meditativă. Frumusețea exprimării, este egalată numai de perfecta suprapunere interpretativă, iar semnificația aparentă, suspendă funcția memoriei (…)”

Un regres fictiv spre stadiul embrionar, corelat convingător cu ideea de antigravitație, ne propune scriitorul Andrei Mocuța, în noua sa plachetă de poeme, Contact, C.D.P.L., București, 2022, 55 p. – a patra apariție editorială, din toate cele unsprezece, publicate până acum –. Placheta, trebuie subliniat din capul locului, este una conceptuală, structurată omogen în jurul unei idei imediat-identificabile, – accea a motivului levitației într-o capsulă spațială, ca metonimie ingenioasă a stadiului prenatal. Andrei Mocuța recurge la un tertip literar mai puțin folosit în poezie, acela al regresului fictivizat, spre dimensiunea prenatală, păstrând intactă acuitatea laturii emoționale; – procedază, cu alte cuvinte, la o transformare curajoasă și vibrantă a spațiului privilegiat al eului-auctorial, către o perspectivă în care una dintre mizele relevante, o constituie auto-distanțarea.

Permutarea procesului procreativ, cu cel spațial-cosmic, este una pe cât de reușită, pe atât de stranie. Puterea de convingere se înjumătățește totuși, datorită unor poeme în care convenția unui viitor (incert și nebulos prin definiție), nu-și găsește în mod obligatoriu pasionații, în rândurile unor minți sceptice, riguros-științifice, ori cu tendințe vădit conservatoare. Dar asta, desigur, nu este, și nu poate fi un neajuns. Poezia de la pagina 9 se dorește un preambul al plachetei, deranjând oarecum prin transparența exagerată a intențiilor. La fel de bine, poemul putea să lipsească, permițând pe parcurs cititorului, descifrarea intențiilor, de dorit mai puțin evidente. Primele patru versuri sunt excepționale, dar citatele, redate mai departe în italice, pot, și e necesar să aibă relevanță, însă numai pentru cel în cauză; – unei terțe, lipsindu-i implicarea necesară, pentru a putea empatiza cu suferințele fizice ale actantului. Acest tip de așa-zisă insensibilitate din partea cititorului, își are motivul în dispunerea uneori nepotrivită a unor texte, în angrenajul cărții:

mă înregistrez într-o serie de holograme|una în care fac predicții despre viitorul îndepărat|alta în care citesc însemnările mamei|din anul nașterii mele|le-a scris într-un carnețel|pe care mi l-a oferit|imediat după ce am învățat să citesc

»12 ian 1985 – după un zbucium de cel puțin 7 ore|se naște Andrei-Lucian|bucuria e scurtă|va fi internat la chirurgie|infantilă și operat|diagnosticul: stenoză duodenală prin|pancreas inelar|(…)«

Finalul poemului nu are forță de convingere, din nefericire; este defazat, mult prea ”căutat”, raportându-l la restul construcției preponderent diaristice, dar deficitară la capitolul ”lirism”:

Apăs butonul stop|cu convingerea că le voi trimite cândva|spre Pământ|tuturor celor pe care nu aș îndrăzni|vreodată să îi iubesc||.

În cele mai multe dintre situații, Andrei Mocuța este adeptul naturaleții în ceea ce scrie. Reușește adesea să mixeze armonios stări și sentimente situate la antipozi. O face magistral. Cu aparentă ușurință. Lipsit de emfază. Cu o căldură umană greu de identificat astăzi printre scriitorii de la noi. Riscant de aproape de dimensiunea supralicitată a locurilor comune; – trecând razant pe lângă. Calitatea de observator detașat, este dublată doar de aceea a nostalgicului funciar, iar ironia diluată pe care o furnizează realitatea, are darul de a echilibra într-o pondere ideală, relația dintre acești vectori spirituali. Uneori ai sentimentul nu că parcurgi un poem, ci acela că te afli în fața unui meme inspirat, inventiv, care te și binedispune, dar, în același timp, pare a avea și rolul unui trigger de natură să activeze dispozițiile contemplative. Sensibilitatea se încarcă de o anume tandrețe, iar nostalgia pare tangibilă, acaparatoare, somptuoasă, palpabilă:

singurătatea te poate mistui mai puternic|decât frica de moarte|dacă n-ai amintiri dragi de care să te agăți|cum ar fi întrebarea unui puști|din clasa a treia|venită de nicăieri în mijlocul orei|de engleză:|»Teacher|dacă men înseamnă oameni și car mașină|atunci mătușa Carmen e Transformer?«|| (2046 – p. 29)

Condiția solitudinii irevocabile, este un Adevăr cu majusculă, dinaintea căruia nimeni nu se poate sustrage. Nu se poate altfel. Cel puțin nu în această dimensiune. Proiecțiile în viitor au, desigur, riscurile lor. Asumate până la capăt de către Andrei Mocuța. De departe cel mai pregnant dintre acestea, fiind ambiguitatea. Dar oare nu o concizie exagerată, și tendița de a nara cu lux de amănunte, distrug esența poeziei de concentrație? Andrei Mocuța a intuit deja acest aspect, eludându-l cu finețe, lăsând un loc restrâns interpretărilor, purtându-se, uneori, poate, un pic cam prea parcimonios cu detaliile proiecției biografiste, dar contrabalansând prin limpezimea uimitoare a stilului. Aceste versuri sunt confesive, – Andrei Mocuța păstrând unitatea liniei plachetei, – versurile posedând o sinceritate care e imposibil să nu miște ceva în tine:

toate posibilitățile infinite|toate alegerile de-alungul anilor|toate visurile din tinerețe|și dezamăgirile de pe parcurs|toate traseele care mi-au marcat|destinul|toate deciziile pe care nu|le-am luat|absolut toate|m-au adus în punctul unde|sunt acum|singur|în mijlocul universului|dorind să mai fie cineva aici|cu care să pot vorbi||(2048 – p. 33)

Existența în spațiul cosmic, în antigravitație, pare un fel de purgatoriu postuman pentru Andrei Mocuța, unul în care se vede silit să-și regândească viața, până în stadiul în care gândirea se întoarce asupra ei însăși. Ce altceva poți face în microcosmosul biologic al țestei proprii, decât să introspectezi, să te auto-analizezi, să te reclădești, și dacă necesitatea o impune, să te repari moral. Pentru că absența faunei se traduce aici prin forme gând, Cosmosul nefiind altceva decât o metonimie ingenioasă pentru contopirea cu Sursa, dar și un prilej inteligent de a ieși dintre ramele convenționalului. Inversiunea parcursului existențial firesc dinspre mamă, spre tată, menționat cu entuziasm, subliniază amănuntul că, în pofida faptului că genitorul masculin este factorul fertilizator, tot Feminitatea este cea care primește, incubează, poartă, și generează. Conștientizarea, aici, a faptului că ne reîntoarcem la Sursa-Mamă, Cosmosul, e revelatorie.

Un lucru e cert. Puterea seductivă a poemelor lui Andrei Mocuța, constă, în primul rând, în renunțarea completă la zorzoane stilistice; constă mai ales în alegerea inspirată a folosirii unui limbaj accesibil. Dar atenție! Accesibil nu se traduce neapărat prin ”facil-interpretabil”. Nu. Paradoxal, tocmai simplitatea dezarmantă a stilului, activează semantica cea mai vastă; – poli-semnificația –. Tocmai aspectele care țin de firesc, cum ar fi somnul, se îmbogățesc ca înțeles, reașezate cu schepsis într-un context diferit; Andrei Mocuța reușește deseori o poezie frisonantă – printre avantajele poeziei narative de calitate, se numără și acest aspect –. Poezia are firescul respirației la Andrei Mocuța, iar stările transmise glisează frecvent spre teritoriul nostalgiei, sau spre un gen de reflexivitate îmbogățită sapiențial. Atunci când nu mizează pe un tip de umor (mai mult) subliminal, se încarcă metodic de gravitate, iar aceasta din urmă amplifică latura meditativă. Frumusețea exprimării, este egalată numai de perfecta suprapunere interpretativă, iar semnificația aparentă, suspendă funcția memoriei, în favoarea instalării unei stări, ce, de această dată, imită cu abilitate sentimentul experimentării nemijlocite a levitației. Laitmotivul somnului primește aici valențe mult mai complexe decât într-un context obișnuit, iar notația simplă, ”o voce„ care transgresează, parcă, și convenția gândirii per-se:

am trecut printr-o gaură neagră|cufundat în somn|și acum|undeva într-un crâmpei mic mic din univers|există o versiune a mea care doarme|tot timpul|știu că șansele sunt extrem de scăzute|dar dacă ajungeți vreodată|din întâmplare|acolo|vă rog să mă treziți|| (2054 – p. 39)

Peste tot în plachetă se simte prezența aproape imperceptibilă a morții, dar nu remarcăm niciun pic de resemnare, sau încordare, doar deschidere, atenție direcționată focal, detașare sapiențială, și, de ce nu aș zice-o, un gen de preintuire a viitorului (în fond, placheta de versuri S.F., este un pariu cu timpul, cu proiecțiile imaginației, cu viitorul, așadar). Nevoia de a ajunge la sensul existențial – o intuim, o simțim, o dorim acolo. De fiecare dată, complexitatea individualității autorului, se fragmentează înaintea ochilor noștri, pentru a sfârși prin a se reconfigura într-o entitate structurată din semnificații, care de care mai complexe, care de care mai eficient delimitate conceptual.

Nevoile de factură spirituală sunt asumate demult de Andrei Mocuța, au devenit deja parte integrantă a ADN-ului său. Sunt cele pe care le simțim pregnant aproape în fiecare vers de aici. Dar în toate intuim, de asemenea, limitările biologicului, și nevoia existentă subiacent a descoperirii Realității Ultime. Pentru că:

Pur și simplu nu cred că există|vreo cale|prin care cei vii|să înțeleagă nevoile celor morți||. (2032 – p. 15)

RAUL BRIBETE – poet, redactor șef

Absolvent al Universității de Vest Timișoara în specialitatea filosofie. A debutat editorial în 2008, cu volumul de versuri Tornada de hârtie, (Distins cu Premiul pentru debut al Teatrului Vechi – Oravița, 2009, și de asemenea, cu Premiul Cenaclului de Excelență Săgetătorul, din București). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, (2012).
Figurează până acum în numeroase antologii literare autohtone, precum și în cea a poeților balcanici: Οι στίχοι είναι ο χρυσός κανόνας του, μτφρ Κλεοπάτρα Λυμπέρη, εκδόσεις Ρώμη, – Versurile sunt regulile de aur ale efemerului, Rome Publications, Tesalonic, 2020, în traducerea scriitoarei ateniene Kleopátra Lympéri –.
Prezent (cu o frecvență imprevizibilă) în majoritatea revistelor importante de cultură din România. A mai publicat poezii în New York Magazine, Paysages Écrits (Paris), Sahitto – Bilingual Literary Magazine (Dhaka, Bangladesh). A publicat: Tornada de hârtie, poeme, (2008); Caniculă în diamant, poeme, (2008); Spada, poeme, (2010); Sărutul iudei, – 33 de poezii –, (2011); Să nivelezi un munte cu tăvălugul, (poeme în proză, 2014, – volum experimental, nominalizat la Premiul Uniunii scriitorilor, pe anul 2015); Case aici case acolo, (poeme) (2017);