Exuberanța, extravaganța, insolitul, se pot manifesta, evident, în multe moduri. Dar atunci când se împletesc cu o modalitate elegantă de filosofare și cu o epicitate stăpânită magistral, rezultatul nu poate fi decât unul de excepție. Excepția despre care scriu aici o constituie de această dată romanul Nebunul lui Dumnezeu, de Vianu Mureșan[1]

Se mizează încă de la început pe ideea că actanții sunt investiți cu liber-arbitru (întocmai ca în cazul unor persoane reale) având capacitatea de a protesta față de propriul născocitor, (rămânând pe nișa paradigmei creaționiste), așa cum veritabila creație Providențială o poate face cu însăși Creatorul.[2]

Ideea că personajele unei cărți își pot manifesta reticența față de propriul creator (în cazul de față scriitorul) e fascinantă, chiar și atunci când aflăm din gura eului auctorial, că personajul cu pricina nu mai deține statutul de personaj.[3]

Profetesele feminismului care au inoculat prin ideile lor pe cât de fastidioase pe atât de vătămătoare, ideea de ostracizare masculină pe motivul aberant al unor imprevizibile și intempestive derapaje sexuale ale bărbaților, sunt blamate la începutul cărții.

Vidanjorii de suflete care sunt medicii psihiatrii, după cum consideră autorul, care pe baza validării științifice a propriilor teorii, fac ce doresc și cum doresc din persoanele prezumtiv luate drept posibili-viitori pacienți, sunt de asemenea forfecați cu abilitate, Vianu Mureșan demontând metodic – cu argumente clare și concise –  superficialitatea anumitor metode ale psihologiei, subliniind problema atât de spinoasă a veridicității verdictelor psihiatriei actuale.[4] O ironie difuză, imponderabilă, ca aceea tipic englezească, își face simțită prezența pe parcursul lecturii. E o ironie care nu ține decât rareori de sfera conjuncturalului, cât mai ales de nunțări.

Pe măsură ce înaintăm cu lectura, venim în contact cu numerologia, cu Caballa, numele celor trei protagoniști Alioșa Doina și Carina sunt, la inițiativa Doinei, speculate după rigurosul tipar al numerologiei cabalistice:

scriem aici numărul personal al fiecăruia, adică să fie de la 1 la 9, anul, luna, ziua. Eu am 1967424, ceea ce face 33 dacă le adunăm, adică 6. Carina are 19671023, 30, adică 3. Tu, 19690220, adică 29, respectiv 11, deci 2. Acum facem așa 6+3+2 și ne dă 11, iar 1+1 ne dă 2. Fantastic!numărul nostru comun este același cu numărul tău. (..) numele nu sunt substanțe simple, ci compozite, de unde rezultă că Dumnezeu lucrează combinatoric.[5]

Esențială este și sublinierea că nu putem fi împliniți câtă vreme nu ne dobândim adevăratul nume[6] prin care autorul își etalează cunoștințele sofisticate de Filosofie și Religie. Superficialitatea societății actuale este reliefată printr-un cinism de calitate, recurgându-se, bunăoară, la o enumerare de morminte, care pleacă de la metehnele din timpul vieților defuncților; enumerare care deși se întinde de-alungul a zece pagini, nu are darul de a plictisi absolut deloc, ba dimpotrivă, fascinează prin acuratețea analizării psihologiei umane nedrapate. Reținem, evident, câteva sintagme pe care le consider edificatoare:

morminte xenofobe pentru securiști inimoși, morminte cu încăpere de rezervă pentru cei ce vor copii, morminte-absolut pentru bivolarieni care insistă să se integreze, morminte flocoase pentru doamne rase ce regretă, morminte măgulitoare pentru cei ce se cred clasici”,”morminte uriașe pentru megalomani, morminte frugale pentru vegetarieni, morminte falocentrice pentru feministe isterizate, morminte sex-shop pentru nemți perverși, morminte pacifiste pentru ecologiști, morminte promițătoare pentru lideri, morminte second-hand pentru calici, morminte-seceră-și-ciocan pentru universitari ce-au distrus învățământul românesc, morminte cu reducere pentru studenți, morminte ginseng pentru longevivi, morminte cu nebuni pentru psihiatrii activi, morminte cu-njurături pentru cei dați în gâții mă-sii și, nu în ultimul rând, morminte Hamlet pentru cranii problematice.[7]

Dacă tot suntem la subiectul acesta al trecerii, nu putem pierde din vedere că inegalitatea pe plan social își găsește pandantul perfect în inegalitatea care transpare din aspectului și dimensiunile mormintelor; acestea din urmă reflectând până și după moarte, starea materială avută în viață, a defuncților.[8]

Tânăra Amira, pictorița, una dintre protagonistele romanului – studentă la Arte anul trei – este o frecventatoare ferventă a muzicii lui Carl Orff, mergând până-ntr-acolo încât să-și dorească să realizeze un tablou, care să aibă asupra privitorului efectul gravitatea și somptuozitatea, Carminei Burana. Așadar artista mizând foarte mult pe sinestezii în creația proprie.[9] Ecouri din lectura Caballei sunt prezente peste tot. Sunt imaginile esențiale care pivotează împrejurul scheletului robust al romanului, îmbrăcându-l în sens și mister, în grație și viziuni rocambolești:

cărțile există pentru a colecta în vastitatea albă a paginilor substanța ieșită din lumina increată, pentru a oferi căi, vase și organe sângelui verbal impulsionat de intenția divină. De aceea nu e important ce spun cărțile, cât mai degrabă ce păzesc ele în tăcere, ce poartă în sine și nu poate fi scris. scrisul încrustează semne după care cititorul să se ghideze, dibuind, dacă poate, chipurile în care nespusul divin i s-ar putea revela.[10]

Imprevizibilele plecări din viață ale Amirei (sintagma aparține romancierului) sunt de fapt un fel de simulacre ale sinuciderii, sau, altfel spus, o aclimatizare fictivă cu implacabilul, până când acesta își pierde din intensitate, devenind un amănunt lesne accesibil, demetafizicizat; (deși în scrisoarea Amirei adresată iubitului ei, Antim, găsim motivația banală a plictisului de obiecte, de casa proprie ș.a.)[11] Eul narator își face discret simțită prezența în apropierea personajelor pe care le-a născocit, etalându-și printre nenumărate altele, și cunoștințele de Istoria Artei, în descrierea pe care o face picturilor Amirei:

(…)Ceea ce avea deja foarte pronunțat era o viziune, o sensibilitate a metaforei vizuale. Cred însă că, dacă ar persevera în artă, ar putea ajunge la un gen de pictură conceptuală, minimalistă în formă și culoare, săracă în detalii, însă tăioasă ca diamantul în expresia ei simbolică. Rămâne de văzut.[12]

Nebunul lui Dumnezeu este o carte densă în care infinitul însuși e marele protagonist, iar literele cabalistice, pulsând de viață, și fiind ele însele viața, pot salva timpul lumii, cu condiția sine quanon a interpretării acurate a semnificațiilor sintagmelor sacre:

(…) au înțeles fără prea mult efort că misterul eternității nu poate fi dezvăluit decât prin copleșirea timpului cu elemente de limbaj sacru în care ireversibilul este smuls din circuitul lui natural, iar ceea ce există o dată poate să se repete la infinit. și încă, acel timp nu era doar raza petrecută prin inimile lor de la unul la altul în contiguitatea jocului, aparent fără miză, ci timpul întregii lumi care, prin ei, dacă va fi convertit în cuvinte cabaliste poate fi salvat.[13]

Dar este important să nu pierdem din vedere că literele întocmai precum cuvintele, au umbre, care pentru faptul că au pierdut contactul cu verbul primordial care le-a generat, creează haos, coșmaruri, false vedenii, profitând de pe urma acestora răspopiții și diavolii, după cum se exprimă autorul. Astfel, cuvintele scrise după miezul nopții, (în cotextul mai sus pomenit), pot avea valențe total distructive, deoarece îndepărtează de nimbul verbului divin.[14]

Preocuparea eului auctorial își găsește inevitabil răsfrângeri și în sfera atât de vastă a teoriilor legate de Meditație, ni se descrie magistral fluxul mental al minților nesupravegheate de instanța observatorului silențios (cum este numit acesta în tradițiile Orientale), înțelegând prin acesta natura noastră intrinsecă, veritabilă; natură la care avem mai mult acces atunci când manifestăm o sensibilitate pentru aspectul transcendental, al ființei noastre. Mintea își ampifică meandrele, atunci când Sfințișorul se află într-o biserică în care, pentru un mai potrivit contact cu Providența, trebuie să intre numai un singur ins. Hohotul ascuns de voci sparte îl asaltează necruțător, (aceasta este de fapt condiția minților umane, după căderea în frecvența temporară, după căderea adamică).[15]

Sfințișorul se întreabă de ce nu iubim la fel și în vis și când suntem trezi, iar asta se leagă de ideea flagrantei noastre scindări interioare, a cărei cauză se află în interioritatea noastră, desprinsă de dinamica verbului divin. trimiterea este inevitabil la Romantism, dar mai ales o repunere pe tapet a necesității noastre de a reflecta și a ne desprinde de reflecție, de a visa, și de a ne supune aceste construcții lăuntrice evanescente.

Dacă sufletele (presupunând în mod abstract o pluralitate a acestora) s-ar putea contopi astfel încât spiritul pe care îl avem când dormim, și care desigur are cu totul alte valențe decât atunci când suntem trezi, s-ar uni cu sufletul nostru din momentul treziei, (prin mijlocirea instanței nevăzute) am putea, cum consideră Sfințișorul, să experiem cu adevărat integritatea la nivel ființial. Disertația eclatantă a protagonistului ar apărea în ochii unui pragmatic drept vorbărie goală. Dar în ochii proprii, personajul repune pe tapet o problemă filosofică demnă de toată atenția, și de toată prețuirea mea.[16]

Pe patru pagini se întinde, absolut impresionantă, o relatare adevărată pe care o auzim chiar din gura lui Grigore Leșe, despre un țăran ridicat din moarte clinică. Pe scurt, un țăran dintr-un sat din Maramureș, moare în urma unui accident casnic. Electrocutat mai precis, și este înmormântat chiar a doua zi. Fiind îngropat cu acordeonul la care performa în timpul vieții, unii țigani din sat l-au dezgopat pentru a-l jefui, dar groaza lor, generată de faptul că persoana socotită decedată i-a oprit, strângându-l de mână pe cel care a încercat să-l deposedeze de acordeon, a fost pentru profanatorii de morminte, la limita cu moartea lor proprie.[17]

Personajele cărții se disociază de născocitorul lor, identitatea sa rămânând încă voalată. Actanții născociți de mintea proprie îl contestă, îi adresează imprecații, se revoltă împotriva lui, părând mai mult decât niște simple fantoșe, având liber-arbitru.[18]

Vianu Mureșan fracturează firul epic cu virtuozitate, reînnodând anumite tablouri și aspecte existente în cadrul capitolelor, cu o aparentă naturalețe, dar în pofida acestui fapt, se simte necesitatea unei sintaxe mai lejere, necesitatea unei exprimări decorsetată de limbajul care uneori pare ostentativ savant. Capitolele sunt mult prea lungi deseori, depășind câteodată cincizeci de pagini.

Literele curg prin organele omului, iar suflul are rolul de a distribui către câmpul mental imaginile decriptabile apoi cu ușurință de către acesta.

Viziunea atribuită eului Zahei Dalai Thoab, unul dintre cele câteva e-uri auctoriale, pentru că în carte ni se sugerează în mod subtil ideea unor pluralități auctoriale care converg spre o singură autoritate, care îi include în sine pe fiecare dintre aceștia, creația literară însăși îl exclude la un moment dat pe scriitor (scriitori), iar creatorul (creatorii) însuși (înșiși) pare (par) să fie o creație fictivă a cuiva care nu îl (îi) cunoaște.

Găsim și elemente de satiră în roman, se tinde spre criticarea (acerbă) a unor edili, în speță ai Clujului.[19] Autoironia este una pe cât de insolită pe atât de imprevizibilă, eul auctorial, printr-un bizar exercițiu imaginativ se metamorfozase în curcanul din care se înfruptă Ștefan Cantor, universitarul Codoban, Carina, Doina, primarul Clujului, Cei Doi, etc. E foarte posibil ca acest pasaj să păstreze cumva ecoruri din lectura operei lui Kafka (autor iconic pe care vianu Mureșan l-a studiat și pe care, desigur, îl prețuiește).

Din ultimul capitol aflăm că de fapt romanul este structurat ca o bandă a lui moebius, instanța auctorială revenind cu eleganță și cu o rară putere de pătrundere asupra unor aspecte legate indisolubil de psihismul și spiritualitatea protagoniștilor săi.

Nebunul lui Dumnezeu este romanul de la care învățăm că puterea sângelui învinge întotdeauna puterea cernelii, și că viața ca atare, și literele în care gâlgâie sângele ei tumultos, este sau poate fi uneori sibilinică, acumulând toate meandrele ficțiunii, dar depășind-o prin vibrația ei inconfundabilă. ∎

Raul BRIBETE

[1] Editura Eikon, București, 2014, 408 p.

[2] p. 11

[3] p. 12

[4] ibid. p. 12

[5] p. 33

[6] pp. 33-34

[7] pp. 40-48

[8] trebuie să fie vizibilă și dincolo de moarte diferența dintre omul cu stare și sărăntoc. Un mort fudul nu poate trăi în orice condiții, totuși, s-o convenim, iar unul țanțoș ar avea nevoie chiar de recuzită și slugi, nedescurcându-se singur nici măcar în ceea ce privește nevoile elementare, și care, înduioșat de sine n-ar vrea pentru nimic în lume să piară fără ajutoare. e dovada civilizării să nu te complaci în mizerie. Mormintele constituie cea mai clară probă a emancipării și prosperității, dar și a statutului, poziției sociale și însemnătății. Acea viziune marxistă a egalității în moarte a tuturor e anacronică, trăim alte vremuri. Concurența, liberalismul, economia de piață și globalismul obligă la revizuirea atitudinii față de mormintele noastre. p. 54

[9] p. 63

[10] p.66

[11] p. 107

[12] p. 114

[13] p. 129

[14] pp. 129-130

[15] pp. 144-145

[16] p. 151

[17] pp. 165-169

[18] p. 189

[19] p. 300