”Ce ne propune Sociu aici, este un fel de aclimatizare cu extincția, asemănătoare celei profesate de stoici. O detașare superioară, înclinația spre a ”dirija” după bunul-plac realitatea trăită. Când elimini ”convenția” timpului din ceea ce ai trăit, te poți ”juca” după reguli create ad-hoc, cu propria biografie (…)”

Părea greu de crezut că ar mai fi putut veni cineva cu un suflu nou în poezia minimalistă de astăzi; însă atunci când resuscitezi formele clasice, calchiind mizerabilismul după paradigmele Neoromantice, fără să sune fals, ba din contră, să se potrivească asemeni unui transplant acceptat fără împotrivire de un organism gazdă, nu te poți numi decât privilegiat. Este cazul lui Dan Sociu, din volumul Uau[1]. În pofida unor mici inadvertențe, întregul volum dezvăluie imediat câteva piese de rezistență, alături de poeme care nu conving până la capăt, din motive pe care o să le analizez minuțios, în cele ce urmează.

Limbajul este de un minimalism auster, și dacă ar fi să-i găsesc un corespondent dintr-un domeniu (în aparență) mult mai durabil decât decât cel al cuvintelor, spiritul novator al Lui Sociu, aduce în poezia autohtonă, ceva din măreția searbădă – oximoronul este involuntar –, a arhitecturii avangardiste a lui Walter Gopius; mă gândesc în mod deosebit la Bauhaus. Frazarea aparent neglijentă a poeziilor liminare, suscită, paradoxal, un sentiment învecinat celui hedonic; acestea din urmă își vor găsi pe parcursul lecturii, omoloagele mai sofisticate, ca și când Dan Sociu ar încerca îndârjit să-și demonstreze și abilitatea de a raționa cu un grad de complexitate mai ridicat. Dar limpezimea gândirii artistice, se desprinde ca un indigo de deasupra secvențelor liricoide, ciuntind din misterul inițial, lăsându-le la vedere angrenajele, nu întotdeauna prea sofisticate:

(…) pe-aici mergeam la școală|într-o iarnă se lucra la drum|și traversam pe o podeață înghețată|tata tușea întruna de la boală|eram săraci,|uneori mîncam numai varză murată|

și cînd suna cosmin de la facultate|tata nu-l mai recunoștea|cosmin? care cosmin? îl întreba|

treceam pe-aici și mă temeam|c-o să alunec pe scândurile înghețate|| (p. 12)

După cum știm, liderii poeziei douămiiste s-au remarcat prin lirismul confesiv, predilecția spre extravaganțe șocante, și deseori prin folosirea unui limbaj contondent sau încărcat cu stridențe pornografice. Poeziile lui D. S. plac în primul rând pentru că sunt filmice, au nonșalanță, impudoare, spirit de frondă (când necesitatea o impune), dar înainte de toate își permit luxul descoperii familiarului proxim. Sunt infuzate de nostalgii, (mai puțin relevant motivul amorsării acestora), de anotimpuri și amănunte aparent anodine din apropierea celui care le înregistrează pe retină, parcă în slow-motion. Poemele sunt, la drept vorbind, procese de conștientizare, mirări sistematice transpuse în inteligibil. D.S. are capacitatea de a transfigura universul casnic într-unul încărcat metafizic, iar asta este desigur una dintre lecțiile valoroase însușite de la Emil Brumaru:

treziri clare și fără sens pe întuneric|sub cerul alb, lîngă capul ei alb, adormit –|ce-i cu tine, de ce n-ai vrea să fii fericit|plimbări spre frigider, așteptări la aragaz|ninsori însorite ca promisiuni de extaz|și-n aerul alb, curul ei dulce, dezvelit||(p.14)  

Secvența de mai sus aparține de fapt unuisonet upgradat, lipsit chiar și de previzibilitatea folosirii unui titlu; ca mai tot volumul, de altfel.

Premisele împlinirii animalice apar drept necesare – nu însă și suficiente –, și asta datorită aspirațiilor (în aparență) spre un alt plan decât cel imediat-tangibil.

Sfârșitul sonetului însă nu convinge, ba dimpotrivă, pare a arunca în derizoriu toată pseudo-gravitatea celorlalte unsprezece terțete, realizate impecabil, chiar dacă începute într-o cheie difuz-ironică:

ce-i cu tine, de ce nu poți să fii fericit|˷cu împerecherile prelungi și magice|care ca orice magie rezolvă orice|în afară de stricăciunile tragice?||(idem, p. 14)

Structura volumului este una compozită; include poeme concentrate, poeme de întindere, dar și confesiuni mai ample în proză, la granița dintre poemul în proză și scrierea diaristică. Dintr-un segment epic mai vast, aflăm despre un fel de depersonalizare indusă chimic, dar în fond despre structura lăuntrică a unui visător autentic, un poet pentru care necesitatea visării ca factor catalitic al scrisului, nu este o relicvă ”prăfuită” de extracție Neoromantică, ci exact ceea ce este; o necesitate înțeleasă de la sine, și asumată până la capăt:

Totul| era frumos și mistic, bîntuiam prin oraș prin|zilele întunecate de toamnă și iarnă, prin tre-|nuri și locuri cu oameni noi și mă și simțeam| ca o fantomă, postum, e greu de explicat cuiva|așa o stare dacă n-a trăit-o, dar eu o știu de|mic, e starea de visătorie în care mă simt cu|adevărat acasă, nu o visătorie psihedelică nea-|părat, dar o rupere de tot ce-i în jur, atît de|profundă, că, dacă văd ceva din realitatea exte-|rioară, ce văd are aură.|| (p.20)

Interesante sunt și inserțiile de tipul ”tablou în tablou”, amănunte despre stadiile evolutive ale altor proiecte literare, povestite cu dezinvoltură:

fața cealaltă stătea acolo perfect, nu|erau contururi schimbătoare, nu se transforma|și în altceva, doar dacă se ducea L. înainte cu|corpul, îi apărea fața pe care-o știam, dar și|atunci se ducea iar în chipul provincial, de care|de altfel îmi plăcea. Nu m-am speriat deloc, nu|m-am gîndit că am înnebunit, cum nu mă mai|gîndesc de mult la asta, pentru că văd fapte| obiective, văzute și de alții, dar m-am gîndit|că-i văd umbra, ceea ce o să devină? sau cea de| care s-a ținut departe. Asta scriam despre o|parte din perioada aia într-o ficțiune pe net –|

mi se pare comic acum că mi-era frică de ea,|dar ce calde mi se păreau prin contrast gestu-|

rile ei pozitive (…)|| (p. 21)

Marele merit al lui D.S. din acest volum, este acela al lucidității în mijlocul stărilor iraționale (auto)induse în mod artificial; e o adevărată pasiune pentru chimie, mărturisită fără ocolișuri:

(…) luase înainte cîteva linii de|MDMA, jumătate de timbru|și fumase multă iarbă.| Pe|podeaua uneia dintre sălile clubului era o|zonă|cu dale|argintii și|se plasase acolo și dansa, convins că|pe dedesubt trece|metroul. O parte din noapte a mixat|Raumschmiere și de cîte|ori ducea mulțimea pînă aproape|de apoplexie și uita să|o mai coboare, Caspian simțea|încă un tren (sic!) trecînd pe dedesubt.|Însoțitoarea lui,|fantoșa, dispărea în mulțime,|dar din cînd în cînd|se apropia și el îi|arăta dalele. Își amintea cum îi|striga ceva, pe deasupra|muzicii, și apoi o simțea foarte|aproape, pășind pe|ipotetica gură de aerisire.(…)||(p. 35)

De departe cel mai complex dintre poemele din acest volum, este cel de la pagina 71, – care ar fi putut lejer să se numească ”desprinderea”, dacă D.S. ar fi decis să-și denumească poemele; dar pe cât se pare, a intuit perfect riscul de a restrânge interpretarea unui poem, la un singur cadru tematic; de aici, cel mai probabil, evitarea intitulării textelor –.

Poemul, fără nicio urmă de exagerare, este o capodoperă, o structură lirică de respirație largă, epurată complet de verbigerație, o succesiune de episoade aglutinate elegant, cu tranziții imponderabile, care pot servi drept etalon stilistic aproape oricărui poet autohton. Pentru D.S. engambamentul este la rândul său o artă, iar modalitatea elongării textelor, are naturalețea exprimării verbale.

Interesante, – deși nu întotdeauna în sinergie cu conținutul epic –, sunt și ilustrațiile policrome ale artistei Ioana Drogeanu, – ilustratoarea volumului. Acestea mizează atât pe figurativ, cât și pe non-figurativ, mai potrivit (în aparență) ca pandant structurilor epico-lirice.

Linia artistei este una sigură, cromatica ne transportă frecvent spre o lume impregnată de melancolie. Remarc o singură redundanță imagistică în ilustrația fermecătoare care însoțește piesa de rezistență principală a volumului. Este vorba despre creatura stranie – având șaisprezece ochi –, plasată în planul din dreapta jos; ar fi putut lipsi cu desăvârșire, încărcând un pic cam prea mult, ilustrația care precede poemul de la p. 71. În rest mestecenii, remarcabili în planul din stânga, parcă decupați din vraja cinematografiei ruse a mijlocului secolului trecut, ne oferă un prilej oportun de reflecție suplimentară, asupra întregului poem narativ. Este o ilustrație cu rol introductiv. Imaginea antropomorfă din planul central, părând a descoperi procesual, alchimia produsă în resorturile interioare ale protagonistului. Realizează acest lucru în două moduri: pe de o parte recurgând la sugestia căderii, prin multiplicarea cu schepsis a personajului, iar pe de altă parte, prin intarsiile unor linii cu duct sofisticat, existente în interiorul contururilor antropomorfe, putând sugera orice: de la un efect de hologramă, la ”încâlcitura” traiectoriilor emoționale.

Poemul începe cu amănuntul discuțiilor purtate online cu femei necunoscute, însă începutul real este cel în care ni se relatează tragedia personală a poetului-actant. Ce ne propune Sociu aici, este un fel de aclimatizare cu extincția, asemănătoare celei profesate de stoici. O detașare superioară, înclinația spre a ”dirija” după bunul-plac realitatea trăită. Când elimini ”convenția” timpului din ceea ce ai trăit, te poți ”juca” după reguli create ad-hoc, cu propria biografie, așa cum poți da skip unor imagini neinteresante, în favoarea celor care te-au marcat, într-un clip pe YouTube.

D.S. își contemplă trecutul, – cu precădere momentele de cumpănă, de data aceasta sub forma unei boli în cele mai multe dintre situații neiertătoare, pe care a reușit s-o depășească prin credință –, cu detașarea unui budist experimentat, care alege în cunoștință de cauză auto-mortificarea. Ne vorbește din ”interiorul propriei morți”, în ideea de a ne iniția; își asumă rolul de călăuză în cele ale suprasensibilului, ca și când ar vrea să ne spună ”Ei bine, am fost atât de aproape de «desprindere», încât am convingerea că vă pot iniția și pe voi. Nu e atât de dificil, sunt niște pași destul de logici de urmat”:

moartea are mai multe etape, să ne putem|obișnui,|lumea vie, familiară, se transformă treptat, subtil,|cu atîta delicatețe, că omul nici nu știe c-a murit|e o despărțire lungă, de ani de zile|și participă la ea sute și mii de alte ființe,|locuri și întîmplări, totul ca o pregătire| pentru saltul peste durerea și stranietatea de|neînchipuit a morții|încă nu murisem de tot|dar cei 11 ani de moarte deja mă făcuseră|adaptat,|trecusem de cele mai importante ultime faze,| eram deja la o distanță de o viață,|dacă s-ar mai putea spune așa,|de primii ani ai morții,| cînd mi se păruse că am scăpat ca prin minune|de-acea catastrofă medicală și că-mi văd mai| departe|de soartă, doar schimbată mult în obiceiuri|(…)o parte din ultima etapă|

a muririi acesteia prelungi|e serviciul în slujba morții,|cînd, deși tu însuți n-ai trecut încă dincolo,|aduci pe alții la începutul drumului,|cum te-au adus și pe tine cîndva|și-i însoțești o vreme, îi ghidezi pe tărîmul nou,|despre care ei încă nu știu că e nou dar au|pe undeva o bănuială cumplită, cum|spuneam,|una de o evidență izbitoare, manifestată|

direct în interior,|în inimă, ca înstrăinare tristă, ca un dor|după ceva ce a fost deși e încă acolo|și nu înțelegi de ce nu mai simți, îți scapă||(pp. 72 – 74)

Este de remarcat că D.S. recurge la un melanj de idei în care nu are nicio reținere să utilizeze cuvinte din registrul înalt, printre care se numără și ”etern”. Face asta cu naturalețea recunoscută în unanimitate; la alții, acest demers ar părea, din capul locului, factice. La Sociu însă, fascinează:

înainte înapoi între elementele stabile, în timp|

în etern în prezență în absență|| (p. 75)

Sentimentul alienării dezolante este prezent și el, amplificând semnificația aparentă a construcției epice. Sunt stări care în aparență distorsionează fluxul conștiinței, dar în realitate avem de a face cu o fragmentare analitică, segmentând impredictibil și multiplu, ca prin filtrul unor ochi de insectă. Sociu face decupaje din realitate, pe care ulterior le reordonează în sensul unor stringențe lăuntrice. Sunt în fond motivații încăpățânate de a evada de pe teritoriul mediocrității, și a lipsei de perspective:

(…) primeam semne că toți cei din jur sînt|Mașinării de carne și eu singurul om, că numai| mie|îmi pîlpîia lumea și numai eu aveam o sete o|dorință|

de ieșire de acolo, celorlalți li se părea totul|normal,|dar erau ca niște explicații în vis, nu știu|pentru cine (…)||(p. 76)

Poemul ne vorbește printre altele despre resimțirea (deseori) dureroasă a parcursului temporal; despre nostalgie și dragoste adevărată, împletită cu intuirea apropierii de Realitatea Ultimă. Sentimentul acaparator al dragostei luptă cu moartea, iar singurul liant al celei dintâi este memoria, ecranată de moar-ul nostalgiei:

(…) mintea mi-era la o tînără orfană|de la naștere, nu-și cunoscuse tatăl, mort în anul venirii ei pe lume și-i dusese dorul mereu,|căuta în tot o trecere spre el, în salturile|pe schiuri pe deasupra hăurilor, în muzica|tristă și-n simbolisticile mistice de orice fel,|era o romantică adevărată, parcă venită din|Germania anilor 1800, o Henriette Vogel|căreia nici măcar nu-i ascundeam de unde-i scriu|și de ce și-și amîna venirea doar de dragul|mamei ei,|crezînd c-ar întrista-o prea mult să aibă|pe încă cineva din sufletul ei plecat prea devreme|toate acestea le vorbeam direct cu ea,|nu prin vise sau presimțiri, cum îmi receptau|celelalte|chemările, ci prin vorbe și imagini transmise|direct|pe facebook (…)|| (p. 83)

Încheierea este uluitor de imprevizibilă. Inerția și incertitudinile privind continuitatea sub toate aspectele, sunt înlocuite cu dorința subită de reîntoarcere la o viață nouă. Una în care asumarea să-ndepărteze decisiv resemnarea. Una în care sentimentul dragostei, să ofere un scop existențial, nealterat de vreo interferență nedorită:

(…) pe undeva pe un trotuar un țigan însoțit de|fiul său|cînta la acordeon, hai vino iar în gara| noastră mică,|privește-mă să vezi cît mi-e de frică și m-am|întrebat|atunci, pentru prima oară în atîția ani de murire,|dacă fata cu ochi negri adînci nu cumva mă|chema|înapoi în viață și dacă să mă duc, dacă aș reuși|să mă trezesc din mersul meu prin somn,|dacă aș avea curaj, dacă ar merita să dau înapoi,|să mă reatașez de ceva, acum|cînd începusem să mă obișnuiesc cu|desprinderea|| (pp. 84 – 85)

Epicitatea îi vine ca o mănușă lui D.S.; este maniera care pare să-l reconforteze cel mai mult, în care abilitățile de bun povestitor, se combină excelent cu dimensiunea mistică a lucrurilor. De la atitudinea atentă față de oamenii străzii, până la cea de vizionar, – receptor al detaliilor stranii –, dar și al sincronicităților, suntem martorii interșanjării fațetelor personalității scriitorului. Complexitatea auctorială este, înainte de orice, complexitatea unui om experimentat, iar încrâncenarea din unele structuri epice este mărturia neformulată dar subînțeleasă a neregăsirii, a necesității de ”descâlcire” dintre ițele emoționale. Sincronicitățile de care amintisem, nu sunt altceva decât viziuni mai ample, asupra unor aspecte care ne conferă o nouă semnificație existențială. Ele sunt cu atât mai necesare, cu cât sunt instrumentul-cheie, prin care Pronia își manifestă favoarea, – chiar dacă modalitățile prin care o face, primesc aparențe nu întotdeauna agreabile. Ba câteodată glisând pe panta premonitoriului:

(…) Ne plimbam într-o zi, și-am făcut stînga|așa aiurea. Apare un pisoiaș mic negru, fuge.|Mergem doi metri, altă pisică neagră. Mă-sa,|zic. Dăm colțul, alte trei pisici negre. Să-mi fut| una, ce clan au astea. Mai mergem puțin și cum|înaintam, o pisică neagră, 2, 3, 4, 5, 6 aliniate| și negre. Vreo 11 toate. Chiar cînd mă îndoiam| de bizareriile din ultimele zile. Mi-a venit să| vomit instant. Într-una din diminețile urmă-|toare s-a dus la Parlament, a trecut de intrarea|principală, a intrat în clădire fără să fie oprit și| le-a strigat «a venit tati». Am reușit și eu să|intru în curte și roiau jandarmii, ne-am dus împreună acasă.|Seara l-a sunat baronuꞌ să-l invite la o petrecere|black tie. Unde? La Parlament.(…)||(pp. 104 – 105)

”Uau” este o reconfigurare inteligentă a traseului de până acum a vieții scriitorului, transpusă nu în ordinea cronologică a desfășurării detaliilor care au contribuit la formarea textelor, cât mai ales în ordinea în care se impunea continuitatea lor subiectivă. O carte substanțială, care aruncă în aer drumurile mult prea bătătorite ale convențiilor, D.S. fiind dușmanul învederat al locurilor comune, al previzibilului, și al evenimentelor care nu-și găsesc locul pe harta sa emoțională, iar această carte este un itinerariu necesar al descoperirii de sine, și al reașezării optime în ecuația personală. ▄

RAUL BRIBETE – poet, redactor șef

Absolvent al Universității de Vest Timișoara în specialitatea filosofie. A debutat editorial în 2008, cu volumul de versuri Tornada de hârtie, (Distins cu Premiul pentru debut al Teatrului Vechi – Oravița, 2009, și de asemenea, cu Premiul Cenaclului de Excelență Săgetătorul, din București). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, (2012).
Figurează până acum în numeroase antologii literare autohtone, precum și în cea a poeților balcanici: Οι στίχοι είναι ο χρυσός κανόνας του, μτφρ Κλεοπάτρα Λυμπέρη, εκδόσεις Ρώμη, – Versurile sunt regulile de aur ale efemerului, Rome Publications, Tesalonic, 2020, în traducerea scriitoarei ateniene Kleopátra Lympéri –.
Prezent (cu o frecvență imprevizibilă) în majoritatea revistelor importante de cultură din România. A mai publicat poezii în New York Magazine, Paysages Écrits (Paris), Sahitto – Bilingual Literary Magazine (Dhaka, Bangladesh). A publicat: Tornada de hârtie, poeme, (2008); Caniculă în diamant, poeme, (2008); Spada, poeme, (2010); Sărutul iudei, – 33 de poezii –, (2011); Să nivelezi un munte cu tăvălugul, (poeme în proză, 2014, – volum experimental, nominalizat la Premiul Uniunii scriitorilor, pe anul 2015); Case aici case acolo, (poeme) (2017);

[1] Polirom, Iași, 2019, 127 p., Ilustrații de Ioana Drogeanu, și clapeta a II-a semnată de Costi Rogozanu.