În acest referat vom încerca să aducem în atenția dumneavoastră câteva puncte de vedere cu privire la semnificația sociologică a societăților secrete, din perspectiva lui Georg Simmel, având ca punct de plecare cartea sa Despre secret și societatea secretă tradusă și la noi.¹ Reputatul sociolog încearcă să ne introducă în viziunea conform căreia, secretul ar constitui un fel de liant al oricărei societăți, încă din timpuri imemorabile, perpetuându-se acest pattern până acum. Astfel, de pildă, ni se aduce la cunoștință că Druizii Galici, aveau o confrerie secretă exclusivistă, iar pentru a putea accede la acea structură, se impunea ca obligatorie studierea numai în cadrul cercului închis al societății, pe o durată de douăzeci de ani, a anumitor cântece cu rol ritualic, în vederea memorării lor, care necesita o asemenea durată în timp. În acele cântece era conținut miezul gândirii organizației, iar accederea unor profani până la rolul privilegiat de inițiat, decurgea foarte dificil, tocmai în ideea de a nu se instala posibilitatea unei trădări din interior. Cântecele respective, reprezentând quintesența acelor învățături, puteau fi accesibilizate doar de către cei din interior, neexistând niciun fel de sursă scrisă care ar fi putut fi descoperită de către cei din exteriorul uniunii.

Interdictul referitor la a fixa prin scriere acele cântece, se obiectivează în ideea potrivit căreia, acel discipol trebuie să fuzioneze cu întreaga comunitate, în ideea creării unei adicții anume de acea comunitate secretă, discipolul simțindu-se gradual atât de legat de aceasta, încât ajungea să se considere ca parte substanțială rezultată din fuziunea cu acea societate. Desprinderea lui de ea, ar echivala, în acest caz, cu depersonalizarea totală a acelui discipol care tindea să o părăsească ².De aici rezultă foarte clar că în aceste societăți restrânse, încrederea servea drept fundament hotărâtor între confrați.

Cunoscătorul și cunoscutul ne apar ca strâns legați în contextul în care, fără aceștia doi, nu este practic posibilă nicio modalitate de interacțiune socială. În baza unor opinii, indivizii emit anumite concepții legate de alteritate, concepții în funcție de care cunoscătorul se poate exprima despre ”cel cunoscut”; dar posibilitatea de a-l cunoaște pe celălalt este practic imposibilă, întrucât aceasta ar fi echivalentul suprapunerii totale peste proiecțiile sale cognitive, peste matricile sale mentale, și a le cunoaște pe fiecare în parte³ prin intermediul unor «breșe» ale personalității celuilalt, manifestate prin ideație, ne deschidem posibilității de a-l ”cunoaște” pe celălalt; de fapt o iluzie, pentru că alteritatea nu își descoperă sinele în profunzime prin raportare la noi, ci lasă loc mai degrabă speculațiilor, pe marginea persoanei lui. Deci, nu este furnizor de informație veritabilă cu privire la el însuși, și nici nu poate fi, dată fiind subiectivitatea umană, în genere, personalitatea în calitate de compus omogen, subiectivismul privitor la receptarea celui de lângă tine. În funcție de modul în care îl vezi pe celălalt, așa și interacționezi cu el, aici cuvântul – cheie ar fi: imaginea alterității, imagine care ne poate servi drept fundament al unei posibil – viitoare legături cu acel cineva. Imaginea alterității care își găsește reflexia în mine, iar împletirea de imagini rezultată din interacțiunile sociale, poate reprezenta ulterior, temelia pe care se poate clădi o relație interumană. Se impune de la sine aici procedarea la o jonglerie cu imagini, a unui ludism imaginativ ultrasofisticat, interconectivitatea dintre elemente, în vederea unei conlucrări sinergice, iar acest joc sinergic presupune în sine, un gen de spiritualitate de o profunzime indicibilă⁴.Orice formă de raportare la celălalt se bazează, potrivit lui Simmel, pe un anumit grad de încredere din partea celui cu care interacționezi. Elementele umane se presupun reciproc, în cadrul interacțiunii dintre ele, cunoașterea proprie este întemeiată pe facticitatea din cadrul acelei interacțiuni umane și, bineînțeles, pe reciprocitatea referitoare la încredere. Raporturile umane sunt bazate pe încredere și pe reciprocitatea în cunoaștere, mă cunosc cu cineva pentru a mă raporta la el, dar ajung să mă cunosc cu el, în baza a ceea ce am făcut noi – raporturi factuale la Simmel.

Prin caracterul său, Personalitatea umană este meandrică, spune Simmel, procedând la disimularea individului, fie spre o nefirească deschidere către cei cu care stabilește raporturi sociale, fie, din contră, ar tinde spre o ascundere a caracterului, a intențiilor sale.⁵ Nu arătăm niciodată gândurile noastre așa cum sunt, în permanență le facem cunoscute recombinându-le. Exprimarea gândurilor personale așa cum ne apar, fără o filtrare prealabilă, ne-ar putea face pasibili, afirmă Simmel, de posilitatea etichetării ca suspecți ai unei maladii psihice, deoarece mintea, în structura ei, este de cele mai multe ori lipsită de consistență, tumultoasă, greu de temperat, este expusă la tot felul de bruiaje care trebuie eliminate de către cenzura minții logice, pentru ca abia mai apoi, să putem să comunicăm cu destulă acuratețe, lucrurile care au un anumit grad de obiectivitate, și, evident, o anumită corespondență în tangibil.⁶ În resorturile interioare ale fiecăruia, este o adevărată alchimie a recombinării noastre pe plan rațional.⁷

Societățile secrete sunt centrate pe ideea de corelație între cei care știu ceva despre partea ascunsă, și cei care nu au idee că ar putea exista așa ceva. Orice minciună, chiar cu o natură benignă, transmite ceva în subsidiar, cu privire la cel ce o pune în circulație. De aici rezultă că acela care minte, are ca scop voalarea adevărului spus celuilalt, dar în primul rând are ca scop inducerea în eroare cu bună știință a celuilalt, cu referire la adevărul deținut de către cel mincinos. Nu reprezentarea falsificată a realității legată de ceva, surprinde neplăcut, ci faptul că acela care este mințit se lovește de disimularea celui care recurge la a-l minții în mod deliberat, în mod conștient.⁸

Societatea actuală pare a fi bazată mai mult pe încredere. Disimularea, în cadrul primelor structuri sociologice, în schimb, era înțeleasă ca mod de viață al unor indivizi puternici în toate privințele, în raport cu ceilalți, care nu aveau abilitățile necesare în vederea accederii la conducerea acelei societăți, așadar le erau ascunse foarte multe lucruri despre societatea respectivă. Încă din cele mai vechi timpuri, indivizii au avut tendința de a voala adevărul cu privire la societățile din care făceau parte, în scopul manipulării colective a oamenilor acelor timpuri. În societatea actuală, minciuna este mai indezirabilă ca în trecut, când vine vorba despre raporturile interumane, – deși nu credem că minciuna poate fi vreodată scuzată – pentru că, deși în vremuri imemorabile minciuna era mai puțin blamabilă, atribuită uneori chiar zeilor, societatea contemporană, aparent mai axată pe reciprocitate în încredere, o vede ca pe un păcat capital.⁹ Încrederea interumană este fundamentul, condiția indispensabilă, pe care se poate clădi cu ușurință orice fel de relație, cu atât mai mult fiind necesară în cazul dorinței de a întemeia o societate secretă. Ca punct de plecare însă, afirmă Simmel, încrederea ar fi o stare medie între a cunoaște și a nu cunoaște un om.¹⁰ Ne atrage atenția la autorul amintit, sintagma relației sociologice, de natură să caracterize individul, purtând denumirea de ”cunoaștere”, și înțelegând prin aceasta nu amănuntul propriu-zis al unei interacțiuni interumane, cât ideea epidermică de aducere la cunoștință a faptului că alteritatea există, și ne putem raporta la ea. În contextul prezent, putem spune fără teama vreunui echivoc, că îl știm pe celălalt atât cât ni se deschide pe plan social, sau chiar personal. Expresia trimite la ideea de cunoaștere exterioară a celuilalt, și nu la o cunoaștere care să permită un raport profund între actanții sociali aduși în discuție. Discreția, afirmă Simmel, nu constă în a alege să respecți secretul alterității, cât a nu dori, pe mai departe să devoalezi, să pătrunzi mai mult în adâncimea tainei pe care o bănuiești, sau știi sigur că alteritatea o deține, dar care poate să nu dorească să ți-o dezvăluie într-o manieră pozitivă¹¹ Fiecare ins se află într-o sferă ideală de dimensiuni oscilante în funcție de personalitatea la care facem referire, în care este cu neputință să pătrunzi fără a avaria, fără a prejudicia grav, valoarea personalității acelei individualități.

Avem o scindare între oameni în baza lucrurilor pe care aceștia le cunosc sau nu cu privire la celălalt. A nu dori să fii cunoscut, este cumva într-un gen de relație cu ideea potrivit căreia fiecare om este într-un anume mod, circumscris de intuiția unei sfere personale, a cărei încălcare ar echivala cu un prejudiciu foarte grav, la adresa integrității sale umane, și a personalității individului în cauză. Onoarea este de această dată cuvântul cheie, ea stabilește ”de unde până unde, «sfârșim noi, și celălalt începe» în sensul că, în cazul unei personalități, ea, onoarea, e pregândită, preintuită, cu o anumită ”rază”, care să-i facă inaccesibilă deschiderea către cei care nu sunt în măsură să stabilească un raport de apropiere, față de persoana care este, în acest context, centru al atenției celorlalți, sau altfel spus, o Personalitate, o persona, o, dacă-mi îngăduiți, mască, în spatele căreia cel vizat se poate ascunde, în orice sens dorește.

Raza sferei la care facem referire nu poate fi violentată, fără a nu leza profund caracterul meandric al acelei personalități. Dacă această rază se depășește, este ceea ce s-ar putea numi: ”a trage piedica de la o grenadă”, în sensul transgresării unor ”norme nevăzute”, care au consfințit deja un, poate anumit gen de, să-i zicem, oximoronic de-a dreptul, «pseudo-hieratism profanizat», în care personalitatea Personalității, este pur și simplu încălcată în mod deliberat, găsindu-se chiar și o anumită satisfacție sardonică, în urma acestui act trivializant – profanatoriu –¹²

Simmel ne semnalează în continuare existența și unei a doua sfere, congruentă ideii de «areal al importanței» personalității la care facem referire. În raportare la o anume personalitate, trebuie să existe o formă de constrângere de ordin lăuntric, de natură să estompeze total orice imbold din partea celorlalți, de a încerca să abordeze Personalitatea respectivă, din perspectiva unei așa-zise pseudo – familiarități, pseudo – afinități cu respectiva – ¹³

Nae Ionescu, stabilea la un moment dat, antinomia referitoare la două dintre cele mai esențiale configurații ale spiritului, mai precis, ne atrăgea atenția asupra contrastului dintre Ezoterism și Misticism. Pe când în primul exemplu amintit, accentul cădea pe ideea că personalitatea umană trebuie să se manifeste plenar, în fuziune cu alte personalități similare, reunite de un singur țel, nedivulgabil profanului,¹⁴ de un fel de elan interior, în vederea atingerii integrității spirituale și morale, exclusiv prin sine, iar nu prin surse exterioare, asistăm, de fapt, la un fel de abolire a ideii de Providențialitate, în scopul de a se permite instaurarea personalității ca divinitate imanentă, total independentă de Sursa din care a emanat. Nu la fel se întâmplă însă lucrurile, când vine vorba despre celălalt pol, amintit mai sus, și anume despre Misticism –¹⁵

Pe când Ezoterismul este destinat unui număr restrâns de indivizi, și asta prin inițierea care le conferă un anume ascendent în raport cu neinițiații, și prin care se încearcă accederea ființei umane la rangul de zeitate, în Misticism, în schimb, se încearcă o fuziune a meditatorului – cel care întreprinde actul golirii de ego – cu Sursa din care acesta a emanat, adică, propriu-zis, Providența. În timp ce Ezotericul exclude ceva superior lui, Misticul acceptă să reflecteze asupra condiției sale umane, realizând că nu este decât o entitate care a emanat din Sursă, și că trebuie ca printr-un set de meditații transcendentale, să ajungă la contopirea plenară cu Aceasta din urmă.

În încheiere putem observa că în anumite accepțiuni, sfera interacțiunilor interumane este una esențialmente bazată pe disimulare, pe minciună. Societățile secrete își au ca temelie ideea de hegemonie a personalităților în cadrul social, personalități fără de care societatea ar fi stăpânită de haos. S-a impus ca necesară, dintotdeauna, indiferent dacă vorbim despre societățile antice sau contemporane, ideea de congregație secretă în cadrul unei societăți, având atât scopuri de suprafață, divulgabile, cât și, bineînțeles, nedivulgabile. O formă de a eluda cu eleganță adevărul, își găsește expresia evidentă în structura oricărei ierarhii secrete. Noi considerăm că viziunea cea mai autentică o pot avea numai cei care sunt afiliați la o astfel de societate. Restul … restul, sunt numai presupuneri, nu se știe dacă fondate, sau nu …

1 Georg Simmel, Despre secret și societatea secretă, trad. din germ. Și note de Cristian Cercel, ed. Art, colecția: demonul teoriei, București, 2008.

2 Cf. pp. 68 – 69, ed. cit., cu privire la postulatele obiective de îndeplinit pentru a avea acces într-o societate secretă.

3 ” (…) reprezentarea teoretică a unui anumit individ este diferită în funcție de punctul de vedere din care este exprimată; punct de vedere conturat de relația totală dintre cel care cunoaște și cel care este cunoscut . Dat fiind că niciodată nimeni nu-l poate cunoaște pe celălalt la nivel absolut căci aceasta ar însemna cunoașterea fiecărui gând și a fiecărei stări – însă din fragmentele prin care doar el ne este accesibil se formează o unitate personală, aceasta din urmă depinde de partea din celălalt pe care o putem vedea din punctul nostru de vedere. „ pp. 6 – 7., ed. cit.

4”Orice relație între oameni dă naștere unei imagini a unuia în celălalt, iar această imagine se află în mod evident în interacțiune cu acea relație: în timp ce aceasta din urmă creează presupozițiile pe baza cărora se formează reprezentareaunuia despre celălalt și deține adevărul legitimat, în acest caz, de cealaltă parte, interacțiunea reală a indivizilor se fundamentează pe jocul reciproc de imagini. Aici se află unul dintre cercurile adânci ale vieții spirituale, în care un element presupune un al doilea element, iar acesta din urmă îl presupune, la rândul lui, pe cel dintâi.” ed. cit., p.8

5” Niciun alt obiect nu ni se poate revela și nu ni se poate ascunde așa cum poate omul să o facă, pentru că niciun alt obiect nu-și modifică din precauție comportamentul pentru a (nu) fi recunoscut.” ed. cit. p. 10.

6 Idem, ed. cit., p. 12.

7 Ibid., ed. cit. p. 12.

8 Ibidem, p. 13, ed. cit.

9 ”cei care sunt mințiți vor fi întotdeauna mai numeroși decât cel/cei pe care ia mințit. Și încercarea de ai demasca îmbracă un caracter democratic. Genul acesta de raportare la indivizi, – cel prin secreto-manie, nu are ca fundament doar cunoștințele pe care le dețin unii prin raportare la alții ci, ideea că acela care face parte dintr-o astfel de organizație cu caracter secret, cunoaște lucruri care celuilalt îi sunt ascunse, și prin asta e deținătorul unei forțe pe care alteritatea nu o posedă. Legăturile umane se bazează pe interese, pe proiecții comune ale unor lucruri reale, pe ”conținuturi obiectiv-spirituale” de aici își are proveniența limbajul comun.” Ibidem, ed. cit, p. 14 – 15.

10”ca premisă însă, încrederea reprezintă o stare de mijloc între știința și neștiința privitoare la un om. Atotștiutorul nu are nevoie să se încreadă, atotneștiutorul nu poate avea niciodată încredere în chip rațional” Ibidem, pp. 19-20, ed cit.

11”Astfel, raporturile oamenilor se despart în privința lucrurilor pe care oamenii le știu unii despre alții: ceea ce nu este ascuns poate fi știut și ceea ce nu este dezvăluit nu poate fi știut. Ibidem, pp. 22 – 23; ed. cit.

12 Ibid. p.24, ed.cit. G. Simmel.

13”…Față de «omul important» există o constrângere interioară de menținere a distanței, care nu dispare de la sine nici într-un raport intim cu acesta, și care este absentă doar la cei care nu au un organ pentru perceperea importanței. Din această cauză, acea sferă a distanțării, nu există pentru «servitor», deoarece, pentru acesta, nu există niciun «erou», ceea ce nu este imputabil eroului, ci servitorului.

De aceea, orice indiscreție este legată de o lipsă patentă a simțului discriminativ în funcție de importanța oamenilor; cel ce este indiscret față de o personalitate importantă nu o apreciază – așa cum ar părea la o privire superficială – mult sau prea mult, ci, din contră, dă astfel dovadă de absența unei prețuiri autentice.

Așa cum pictorul evidențiază adeseori importanța unui personaj într-un tablou cu mai multe figuri prin faptul că îi plasează pe ceilalți la o distanță considerabilă în jurul său, în mod similar echivalentul sociologic al importanței este distanța, care îl menține pe celălalt în afara unei sfere determinate, umplute de personalitate cu puterea, cu voința, cu grandoarea sa. Într-o astfel de circumferință se înscrie omul cu treburile și cu caracterul său. A pătrunde în acestea prin luarea la cunoștință înseamnă o lezare a personalității sale” pp. 24 – 25 ed cit.

14”Profanul” desemnând-ul pe cel care stătea în fața templului; sau, altfel spus, încă neinițiatul.

15 Cf. Nae Ionescu, Curs de metafizică, Humanitas, București, 1991. pp. 145-150.

Copyright © 2022 Raul Bribete.

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat, este permisă numai cu acordul autorului.

RAUL BRIBETE – poet, redactor șef

Absolvent al Universității de Vest Timișoara în specialitatea filosofie. A debutat editorial în 2008, cu volumul de versuri Tornada de hârtie, (Distins cu Premiul pentru debut al Teatrului Vechi – Oravița, 2009, și de asemenea, cu Premiul Cenaclului de Excelență Săgetătorul, din București). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, (2012).
Figurează până acum în numeroase antologii literare autohtone, precum și în cea a poeților balcanici: Οι στίχοι είναι ο χρυσός κανόνας του, μτφρ Κλεοπάτρα Λυμπέρη, εκδόσεις Ρώμη, – Versurile sunt regulile de aur ale efemerului, Rome Publications, Tesalonic, 2020, în traducerea scriitoarei ateniene Kleopátra Lympéri –.
Prezent (cu o frecvență imprevizibilă) în majoritatea revistelor importante de cultură din România. A mai publicat poezii în New York Magazine, Paysages Écrits (Paris), Sahitto – Bilingual Literary Magazine (Dhaka, Bangladesh). A publicat: Tornada de hârtie, poeme, (2008); Caniculă în diamant, poeme, (2008); Spada, poeme, (2010); Sărutul iudei, – 33 de poezii –, (2011); Să nivelezi un munte cu tăvălugul, (poeme în proză, 2014, – volum experimental, nominalizat la Premiul Uniunii scriitorilor, pe anul 2015); Case aici case acolo, (poeme) (2017);