Volumul Stiluri nevrotice (Editura Trei, 2009, trad. Simona Reghintovschi), de David Shapiro (psiholog, psihoterapeut, profesor de psihologie la New School for Social Research New York, coordonator timp de 13 ani al Centrului Austen Riggs pentru tratamentul persoanelor cu tulburări psihice severe), este una dintre cele mai valoroase încercări în literatura de specialitate (psihologie, psihopatologie, psihiatrie, psihanaliză) de a descrie nevroza nu doar ca un cumul de simptome, ci ca „formă” de organizare a vieții psihice, respectiv o organizare stabilă a atenției, acțiunii, contactului și relaționării cu realitatea. Autorul propune o psihopatologie a ”stilului”, și anume a modului în care subiectul își trăiește și își produce experiența, și conferă patru configurații majore (obsesiv-compulsiv, isteric, impulsiv, paranoid), articulate fenomenologic și susținute clinic. Shapiro pune în centru calitatea actului psihic, cât de voluntar este, cât de constrâns, cât de fragmentat, cât de specific persoanei, cât de „al meu” pare. Dintr-o perspectivă psihanalitică, contribuția esențială a lucrării este reorientarea de la conflictul „tematic” (despre ce e anxietatea?) la conflictul „formal” (cum funcționează aparatul psihic atunci când se apără?).

În psihanaliza clasică, îndeosebi la începuturile ei, nevroza a fost descrisă fie prin prisma conflictului pulsional (Sigmund Freud), fie prin suita de mecanisme de apărare puse în lucru pentru a face față angoaselor (Anna Freud), fie, ulterior, prin organizări ale Eului și ale caracterului/personalității (Ego Psychology, W. Reich, O. Kernberg), sau prin relații de obiect și structuri ale Sinelui (M. Klein, D. Winnicott, H. Kohut ș.a.). David Shapiro păstrează din psihanaliza clasică și conflictul, și apărarea, dar consideră că există o unitate formală a funcționării psihice care precede și modelează conținuturile psihice și formațiunile simptomatice. Ceea ce numim „nevroză”, afirmă D. Shapiro, este, în mare măsură, o modalitate cronicizată de a exercita controlul, de a iniția sau evita acțiunea, de a tolera ambiguitatea și de a integra afectul. Din acest motiv, două persoane pot  manifesta un același tip de simptom (de pildă, angoasa socială) și totuși să aparțină unor stiluri nevrotice diferite, pentru că structura și dinamica  internă a experienței lor—tensiunea dintre dorință/voință și constrângere, dintre spontaneitate și supracontrol—sunt diferite.

Shapiro realizează o punte între descrierea psihologică fină (experiența emoțională interioară) și diagnosticul structural (ce fel de Eu este structurat și funcționează aici, ce apărări sunt privilegiate, ce relație are subiectul cu propriul act psihic?).  Pentru autor, este esențial îndeosebi cât de el însuși se simte subiectul în propria viață psihică, relațională și comportamentală, și descrie structuri ale trăirii, nu doar comportamente, iar cititorul are impresia că vede „din interior” obsesivul, istericul, impulsivul sau paranoicul.

În termeni psihanalitici, demersul autorului poate fi citit ca o metapsihologie implicită a Eului, cu accent pe funcțiile Eului (control, sinteză, testarea realității, inițierea acțiunii), interes pentru compromisurile apărărilor, dar relativ puțin interes explicit pentru psihogeneza Eului (cum s-a construit acest Eu?) sau pentru scena transferențială (cum se reproduce stilul pacientului în relația cu analistul său?). Pe de-o parte, descrierea stilului devine „deplasabilă” între orientări clinice, acesta fiind un avantaj. Pe de altă parte, ceea ce ar constitui o limită a modelului  lui Shapiro, fără o teorie solidă despre psihogeneeză, dezvoltării și transfer, stilurile nevrotice pot rămâne doar tipuri descriptive, și nu organizări dinamice în transformare.

Descrierea stilului obsesiv-compulsiv la Shapiro este probabil cea mai bogată dintre cele 4 tipologii: obsesivul trăiește viața psihică sub semnul hiperintenționalității și al constrângerii interne. Actul pare voluntar, dar este realizat „cu pumnii strânși”, subiectul se simte aproape mereu obligat/ constrâns (”nevroză de constrângere” cum a denumit inițial Freud)  să vrea ceea ce vrea. În plan clinic, acest lucru produce rigiditate, deliberare excesivă, accent pe corectitudine, ordine, justificare, dar și o dificultate în a tolera spontaneitatea afectivă, și o anumită „îngustare” a câmpului psihic, deoarece totul trebuie să fie controlat, numit/etichetat, aranjat, ordonat, pus la locul lui.

În gândirea freudiană, obsesiv-compulsivul este terenul clasic al conflictului dintre pulsiune și apărare, cu o supraîncărcare a Supraeului și cu mecanisme specifice precum izolarea afectului, anularea retroactivă, formațiunile reacționale, hiperintelectualizarea, raționalizarea, deplasarea. Shapiro, însă, adaugă o caracteristică specifică: nu doar apărările contează, ci modul în care Eul își exercită controlul ca funcție globală. Controlul devine un modus vivendi, un modus operandi continuu. Din perspectiva psihanalizei caracterului, Shapiro creionează obsesiv-compulsivul dintr-o etică a controlului, deoarece controlul este pentru subiect o valoare morală și moralizaoare, intrapsihic și relațional. De aici și rezistența specifică pacientului obsesional în analiză, o rezistență nu atât față de conținutul interpretărilor analistului, ci față de modul analitic însuși (libera asociere e trăită de el ca o „dezordine”, regresia ca „slăbiciune”, ambivalența ca „imprecizie”).

Un merit al modelului este că propune anumite intervenții tehnice în lucrul cu stilurile obsesiv-compulsive, precum travaliul și elaborarea formei discursului (corectitudine, explicații interminabile, justificări, raționalizări etc.), sau interpretarea constrângerii ce se află în spatele „voinței”, ambiției și determinării pacientului, precum și facilitarea unei experiențe gradate de spontaneitate (inclusiv în contratransfer analistul poate fi împins/constrâns să devină „corector”, „judecător”, „secretar al ordinii”). Totuși, Shapiro pune prea puțin în discuție modul în care cum obsesiv-compulsivul îl prinde și îl trage/„angajează” pe analist într-o diadă de tip Supraeu – Supraeu și despre cum interpretarea trebuie dozată ca să nu intensifice rușinea și autoculpabilizare excesivă, care vor rigidiza și mai mult structurile și conduitele obsesiv-compulsive.

În stilul isteric, Shapiro descrie un subiect a cărui viață psihică este mai degrabă dirijată de câmpul intersubiectiv, decât de o intenție internă stabilă. Istericul tinde să se organizeze în jurul impresiei, al impactului, al relației, afectul său fiind intens, mobil, contagios, iar identitatea sa fiind adesea dependentă/în funcție de oglindirea celuilalt. Spre deosebire de obsesiv-compulsiv (unde controlul e rigid și sub legea moralei), istericul pare să funcționeze prin deplasare rapidă a atenției, dramatizarea afectului, ambiguitate între autentic și falsificare, teatralizare, și, adesea, o disociere subtilă între ceea ce trăiește, dar cu sentimentul de neverosimil, că subiectul nu sunt pe deplin autorul trăirii/experienței sale.

Freud a plasat isteria în centrul descoperirii psihanalizei, reliefând principalele caracteristici:  conversia energiei libidinale, conflictul dintre mișcarea pulsională și instanța morală (Supraeu), semnificația refulării și întoarcerea refulatului, simbolizare somatică etc. Shapiro, fără să insiste pe sexualitate ca axă, descrie istericul ca stil de funcționare în care instanța / agenția este instabilă, subiectul fiind ușor influențat, copleșit de conflict, de celălalt, de scena dorințelor. Modelul lui Shapiro permite să înțelegem isteria dincolo de dihotomia „simulare versus autenticitate”. Teatralitatea, dramatizarea, histrionismul nu este doar o prefăcătorie, un simulacru, o manipulare sau o minciună, ci poate fi o formă de a obține un contur psihic, o formă identitară prin relație, o încercare de a transforma nelămurirea internă în scenă partajabilă.

În cura analitică, istericul poate seduce, provoca, evita, sau induce reacții contratransferențiale  de precipitare excitantă, sau de salvare, sau de sau fascinație, chiar atracție, adeseori chiar cere confirmare afectivă, narcisică, pe care destul de repede o devalorizează. Shapiro semnalează astfel și atenția la modul specific în care pacientul isteric intră în relație, creează/produce relația nu atât prin ceea ce relatează, prin discursul per se, ci cum organizează câmpul relațional analitic. Totuși, dintr-o perspectivă relațională contemporană, David Shapiro nu aprofundează îndeajuns co-construcția, respectiv felul în care analistul devine parte din scenă și cum interpretarea trebuie să includă și poziția analistului, nu doar „stilul” pacientului.

Stilul impulsiv este descris ca o slăbire a capacității de amânare, de reprezentare și de elaborare. Impulsivul „face” înainte să poată gândi, iar afectul se descarcă în acțiune. În termenii psihanalitici, am spune: acting-out ca limbaj privilegiat atunci când simbolizarea e insuficientă sau intolerabilă. Shapiro surprinde aici o calitate specifică: nu e vorba doar de „lipsa de voință”, ci de o structură a experienței în care voința nu reușește să se stabilizeze ca funcție continuă. Controlul e discontinuu, uneori rigid, alteori absent. Acest capitol poate fi pus în dialog cu teoriile despre funcția de reverie și transformarea afectului brut în idee/reprezentare/gând (Bion), sau cu diferența dintre conflict nevrotic și deficit (psihanaliza Sinelui), și cu conceptualizările moderne ale organizărilor borderline, unde impulsivitatea este adesea semn al instabilității și inconsistenței Eului. Concepția lui Shapiro e utilă tocmai pentru că arată impulsivitatea ca stil personal, nu doar simplu simptom. Totuși, în practica psihanalitică actuală, impulsivitatea severă trimite adesea la niveluri de organizare mai apropiate de organizările borderline decât de „nevroza” clasică. David Shapiro extinde la rândul său nevroza către stările-limită, dar face o precizare structurală: când stilul impulsiv rămâne propriu zis nevrotic (cu o testare a realității bună, cu o capacitate de a simți responsabilitatea, solicitudinea, vinovăția, cu o capacitate de simbolizare suficient dezvoltată), și când oare devine expresia unei organizări mai primitive?

Din perspectiva sa, intervenția și interpretarea analistului este necesar să vizeze maturizarea funcțiilor Eului, creșterea capacității de a lega afectul în/de reprezentarea adecvată, și transformarea acțiunii/trecerii la act în material/conținut al procesului elaborativ, al gândirii. O discuție mai extinsă despre cadrul analitic, despre managementul pacienților dificili și despre cum se face travaliul și transmiterea către pacient a interpretării, fără a declanșa escaladări masive de acting-out, ar fi fost de asemenea necesare și rămân subiectul princeps al practicii psihanalitice actuale.

Cel de-al patrulea stil nevrotic descris de David Shapiro în volumul prezent este  stilul paranoid, caracterizat de o orientare a psihicului către interpretativitate rigidă și suspicioasă, în care lumea devine un câmp de intenții ascunse și de luptă/război. Aici, agency se conservă printr-o certitudine defensivă: „Eu știu” ce se întâmplă, iar orice ambiguitate, imprecizie, incertitudine este trăită ca pericol. Psihanalitic, putem lega stilul paranoid de proiecția primară, identificarea proiectivă excesivă,  defensiva paranoidă împotriva vulnerabilității, suferinței și dependenței, menținerea coerenței Sinelui prin externalizarea conflictului. Shapiro este convingător când arată că paranoia, în varianta stilului de personalitate (nu clinic psihotică) poate exista alături de o testare a realității relativ bună, dar cu un sistem rigid al semnificațiilor și sensurilor. Persoana nu pierde contactul cu realitatea, ci pierde flexibilitatea semnificării realității. Paranoicul solicită o tehnică analitică/terapeutică atentă, prudentă, deoarece  interpretările intruzive pot fi trăite ca atac, neutralitatea și abstinența pot fi trăite ca respingere și dispreț, iar orice eroare a analistului poate fi folosită ca „dovadă” că analistul nu îl înțelege, îl respinge, chiar îl atacă. Modelul stilului paranoid este util prin faptul că ne îndeamnă să interpretăm nu doar conținutul suspiciunii, ci nevoia de certitudine ca defensă împotriva angoasei de fragmentare, de dezintegrare, anihilare,  sau a angoasei de umilință sau dependență. Totuși, din nou, lipsește o tratare amplă a transferului paranoid și a contratransferului (adeseori analistul poate fi determinat contratransferențial să se justifice, să se apere, să devină didactic sau, invers, să evite).

Stiluri nevrotice are meritul de a schimba perspectiva privirii clinice și atitudinea analitică. David Shapiro ne propune să explorăm și să înțelegem mai întâi stilul aparatului psihic al pacientului (regimul controlului, al intenției, al impulsului și al afectului) și abia apoi simptomele manifeste. Din perspectivă psihanalitică, aceasta este o schimbare de paradigmă necesară, deoarece simptomul este adesea fenomen psihic, în timp ce stilul este organizarea, structura persoanei. Într-un sens profund psihanalitic, Shapiro ne reamintește că vindecarea nu înseamnă doar dispariția simptomului, ci creșterea psihică și a libertății interioare, trecerea de la constrângere la alegere responsabilă, asumată, de la acting la simbolizare și elaborare, de la certitudine rigid defensivă la o ambiguitate tolerabilă, de la a performa la a trăi cu adevărat. Pentru această idee, bine articulată clinic, Stiluri nevrotice rămâne un instrument teoretico-clinic psihodinamic relevant pentru psihoterapeuți și psihanaliști.

DANIELA LUCA

Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă. Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016), Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021), Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (co-autor, Editura Herald, 2022), TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi (Editura Litera, 2024); printre cele mai recente volume de versuri, amintim: „Arthur și Maya” (Casa de Editură Max Blecher, 2025) „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017) și „Vatra Luminoasă” (Casa de Editură Max Blecher, 2019).