Volumul Dincolo de adicția primară (Editura Trei, 2024, traducere din engleză Alexandra Stoica) coordonat de psihanalista Nina Savelle-Rocklin și renumitul psihiatru-psihanalist Salman Akhtar, reprezintă o contribuție esențială la înțelegerea dinamicii psihice implicate în tulburările adictive. Lucrarea abordează adicția nu doar ca o problemă de ordin comportamental sau fiziologic, ci îndeosebi ca o expresie a conflictelor psihice profunde, deseori înrădăcinate în experiențele emoționale timpurii ale subiectului.
Cartea este structurată în opt capitole scrise de specialiști în psihiatrie și psihanaliză (Lance Dodes, Nina-Savelle-Rocklin, Salman Akhtar, Lawrence Jacobson, Richard Rosenthal, Ricardo Rieppi, Jean Petrucelli ș.a.), fiecare dintre aceștia explorând diferite fațete ale adicției. Termenul „adicția primară” face referire la tendința fundamentală a psihicului uman de a căuta substituții compulsive pentru nevoile emoționale, narcisice nesatisfăcute în copilăria timpurie. În acest sens, autorii susțin că multe dintre dependențe – fie de substanțe, de relații, de tehnologie sau de alimente – își au originea în nevoia de reconectare cu un obiect parental pierdut sau idealizat.
Un nucleu forte al volumului este perspectiva psihanalitică complexă, aprofundată, acurată, minuțioasă. Volumul nu oferă doar o simplă tipologie a adicțiilor, ci autorii analizează mecanismele inconștiente care le declanșează, le mențin sau chiar le agravează uneori. Concepte precum regresia, idealizarea obiectului, Supraeul arhaic punitiv și compulsia la repetiție ș.a. sunt examinate în relație cu conduitele adictive, făcând ca lectura să fie una inspirațională și revelatoare pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale.
Nina Savelle-Rocklin, cunoscută pentru activitatea sa în tratamentul tulburărilor de alimentație din perspectivă psihanalitică, contribuie la înțelegerea modului în care adicțiile pot deveni simboluri ale unor traume nevindecate. Salman Akhtar, cu un stil profund psihanalitic și totodată poetic, oferă o privire asupra impactului cultural și familial în modelarea resorturilor psihice ce duc la dependență.
În ”O teorie psihanalitică generală asupra adicției”, autorii definesc „adicția primară” ca fiind prima strategie inconștientă de a face față durerii psihice. Această introducere plasează în context ideea că toate formele de adicție sunt simboluri ale unor traume timpurii nerezolvate. Se prezintă concepte fundamentale freudiene și post-freudiene – cum ar fi regresia, formațiunea reacțională, tranziționalitatea și funcția obiectului tranzițional în relație cu comportamentele adictive. Așa cum scrie Salman Akhtar în Introducere:
”Esența acestei idei constă în faptul că dependența implică o distanțare radicală de relațiile reale cu obiectul și o utilizare a oricăreia dintre formele de autiostimulare ca remediu al haosului interior.” (p.22)
Anii `60 deschid perspectivele psihanalitice moderne privind natura psihologic a adictiei; odată cu apariția conceptului de „automedicatie” în ceea ce privește consumul de substanțe. Multe persoane consumau adesea anumite droguri pentru a-și alina stările emoționale cele mai tulburătoare, de neconținut, intolerabile. Teoriile anterioare au vizat doar consumul de substanțe, fără a lua în considerare faptul ca subiecții își modificau conduitele de consum, de la alcool la drog, de la un drog cu un anumit efect, la altul cu un efect diferit (ex. de la cocaină la heroină) sau folosirea simultană a acestora. Faptul că subiecții trec de la o adicție de droguri la altele fără substanță (jocuri de noroc, adicții sexuale, adicții alimentare etc.) a demonstrat că „alegerea” unei substanțe ca punct de interes al dependenței nu poate fi explicată exclusiv prin efectele sale fizice. Conceptul de automedicație a fost important, indicând faptul că adicția este de natura psihologică și că aceasta este utilizată ca funcție a Eului de gestionare a suferinței emoționale.
Din perspectiva tratamentului, înțelegerea adicției ca funcție protectoare a Eului a confirmat faptul că aceasta poate fi tratată prin psihanaliză sau orice altă terapie psihodinamică. Unora dintre dependenți intransigența Supraeului arhaic le provoacă nevoia intensă de a se elibera de vinovăție, în timp ce altora adicția de substanță sau de alt lucru, ca obiect mereu disponibil și controlabil, apoi căutat în mod compulsiv, vine să compenseze pierderea unei persoane semnificative sau absența cronică a obiectelor emoționale necesare. Alteori, este vorba de prăbușirea unui sine grandios fals consolidat sau de o copleșire afectivă care nu poate fi explicata prin niciunul dintre scenariile de mai sus. Câteva capitole sunt dedicate „noilor adicții”, respectiv adicții alimentare, de ecrane, de virtual, de tehnologie, de sex, de shopping, de jocuri de noroc etc. Autorii ilustrează punctual prin cazuri clinice tratate în cură psihanalitică, arătând cum identificarea sursei inconștiente a adicției a dus la transformare psihică. Vedem astfel adicția ca apărare psihică împotriva afectelor intolerabile (vinovăție, rușine, separare, singurătate, pierdere, eșec etc.). De asemenea,sunt abordate analize asupra influenței culturii și a dinamicii familiale în predispoziția către comportamente adictive.
Viziunea psihanalitică contemporană evoluează, există astfel perspective mai largi, mai puțin axate pe patologizare, iar subiecții dependenții nu mai sunt văzuți doar ca ”hedoniști”, ce consumă doar în căutarea plăcerii, extazului, euforiei. Până în anii ‘70, dependența era considerată predominant ca o strategie defensivă pentru a face față afectelor dureroase, fie ca o modalitate de compensare pentru conflicte interioare sau tulburări narcisice, o diminuată stimă de sine. Se considera că dependenții recurgeau la droguri și alcool fie ca mijloc de autoreglare, fie pentru gestionarea afectelor dureroase, inclusiv agresivitateași anxietatea (Goldstein). Krystal și Raskinconsiderau că dependenții folosesc drogurile ca substitute ale obiectelor, iar pentru Wurmser, consumul uzual de substanțe este încercare de autotratament, o apărare artificială sau substitutivă împotriva afectelor copleșitoare. Pentru Khantzian administrarea de substanțe este o automedicație, iar dependența este o modalitate de a calma stările emoționale dureroase. Pentru consumatorii de substanțe, angoasa și disforia sunt de neîndurat, copleșitoare, ei folosind drogurile pentru a se calma. Heinz Kohutcompara cu disfuncțiile sistemului digestiv: e ca și cum un individ cu o fistulă gastrică larg deschisă ar încerca să-și potolească foamea prin mâncare. El va putea avea senzații gustative plăcute prin ingerarea alimentelor, însă va rămâne flămând. Dodessugerează ca aducțiile sunt motivate de stările de neajutorare și neputință. Conduita adictivă este o manieră de a face față neputinței, precum și o modalitate de exprimare a furiei generate de această stare. Toate dependențele au caracteristicile unor compulsii. Neputința este o trăire pe care persoanele dependente o consideră insuportabilă, fiind asociată cu vulnerabilitatea și poate, de asemenea, să aducă la suprafață conflicte legate de dependență. Dodes considera că neputința determină adicția ca o modalitate de a inversa starea de neajutorare în atotputernicie. Inerentă în starea de neajutorare este o furie inconștientă față de însăși starea de neputință. La rândul său, psihanalista Joyce McDougall, cu experiența sa îndelungată în psihanaliza adicțiilor, le consideră drept modalități de “dispersare” a excitării emoționale pentru a evita cotropirea afectivă, în special la persoanele care au rămas fixate la stadiile arhaice, primitive ale psihismului.
Adicția este esențialmente un răspuns la furia narcisică pe care această stare de neputință, neajutorare, nesiguranță, agonie primitivă o produce în subiectul fragil. Indiferent de adicție, aceasta asigură un “sentiment de control emoțional intern” suficient cât să ofere temporar o senzație de control asupra propriei neputințe.
Dincolo de adicția primară este totodată și un apel al autorilor la abordarea și tratarea adicției nu doar ca maladie, și nu doar comportamental, ci ca o manifestare a unei suferințe psihice profunde, intolerabile, de negândit și neîndurat. Se pune astfel în lumină și rolul relației terapeutice, psihanalitice și al procesului analitic în vindecare, atât cât este posibilă vindecarea. Volumul este util nu doar psihologilor clinicieni, psihoterapeuților sau psihanaliștilor, ci și tuturor celor interesați de o înțelegere complexă a fenomenului adicției. Prin demersul lor, autorii invită la o reevaluare a modului în care societatea abordează comportamentele compulsive – nu ca simple alegeri maladive, ci ca expresii ale suferinței psihice profunde și adesea invizibile, indicibile.
Sunt în rezonanță deplină cu Salman Akhtar atunci când mărturisește: ”Acei pacienți care, din punct de realist și psihostructural, își pot « permite » să participe la acest tip de autoinvestigare pe termen lung își pot depăși suferințele. În astfel de cazuri, îi așteaptă o viață fără adicție, în care se vor putea bucura de o relaționare mai profundă cu semenii, în general, și cu cei dragi, în special. Lumina răsăritului va alunga fantomele nocturne care îi terorizau. În sfârșit.”
Vă doresc o lectură profundă, autentică!
DANIELA LUCA
Daniela Luca este doctor în psihopatologie și psihanaliză (Universitatea Paris VII), psihanalistă, poetă și eseistă. Din 1998 este redactor de carte, editor, consultant științific, traducător. A publicat numeroase articole în reviste de literare și reviste de specialitate (psihanaliză, psihologie). Este autoare a volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2016), Estetica Inconștientului (Editura Herald, 2021), Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (co-autor, Editura Herald, 2022), TATĂL. Psihanaliza paternității astăzi (Editura Litera, 2024); printre cele mai recente volume de versuri, amintim Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) și Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019).
