Într-un fel cu totul și cu totul ludic, Mihai Vasilescu abordează teme dintre cele mai importante în volumul Tom[1] apărut la editura Neuma, volum care marchează debutul său absolut în poezie. Începutul volumului este de-a dreptul melancolic: „viața mea/ este alcătuită/ din trei mustăți de pisică/ lăsate pe fundul/ unei cutii cu amintiri”. Imaginea celor trei mustăți poate aduce cu aceea a liniilor vieții, destinului, inimii, etc. care se găsesc în palmele fiecăruia dintre noi, linii care urmează a fi abordate mai departe.

Într-o notă mai mult sau mai puțin suprarealistă sau chiar absurdă: „bună ziua/ aș dori și eu o ceașcă/ de dragoste vă rog/ poftim?/ nu/ fără certuri/ mulțumesc/ puneți doar o linguriță de dor/ cât să o îndulcească”, „sunt campion olimpic la bătăi de inimă pe minut”, „și cum în societate nu se mai spune: „catharsis”,/ „renaștere” sau „necondiționat”/ ele se pitesc în inimă”; Mihai Vasilescu conturează linia arcuită a inimii.

Tema destinului și a identității îl consumă vădit în repetate rânduri. În același mod jucăuș, îl găsim punându-și întrebarea, pe care ne-o punem toți: cine sunt eu? sau ce sunt eu? sau ce voi fi/deveni eu? Printre răspunsuri găsim că vrea să devină cuvânt, „un cuvânt albastru”, sau că vrea să fie o mare sau că peste zece ani se vede pe un lac sau că-și va clădi propria cetate astfel: „voi arunca de pe mine/ hainele groase care îmi apasă sufletul,/ iar în locul lor voi pune niște dragoste simplă”.

Pentru că tot am adus vorba mai sus despre suprarealism, poezia Orhidee ne aduce o imagine pe cât de copilărească (de parcă ar fi ruptă dintr-un cartoon), pe atât de profundă: „am în sufragerie/ o orhidee/ care atunci când mă uit la ea/ scoate vreo trei boboci”. Poemul nu numai că pare scris, dar pare și pictat de către un autor ai cărui „nervi suprarealiști zboară prin cameră”.

În ansamblul lui, volumul lui Mihai Vasilescu ne poartă într-o lume a copilului sau a copilăriei, adică într-un timp al căutării și al încercării de a înțelege lumea și locul nostru în această lume, cât și o viziune asupra ei, un timp în care singurul nostru mijloc de a face toate acestea este imaginația. Discrepanța dintre lumea paradisiacă a căutării și „lumea/ unde/ doare/ atunci când încerci/ să dăruiești un gând” îl obligă pe autor să fie el „legătura dintre cele două doruri”.

[1] Mihai Vasilescu, Tom, editura Neuma, 2024.