
Ultimul roman al Simonei Poclid, Guzanja (editura Eikon, 2023), este unul care se naște din durerea de a exista zi după zi, în pofida tuturor lucrurilor anormale. Romanul explorează valențele durerii – cu accente puternice îndeosebi asupra celei feminine – perindându-se prin toate fațetele, urmele și încăperile acesteia. E o carte ce nu se poate lăsa din mână odată începută, deoarece cititorul ajunge la o dorință de clarificare a originii durerii și la întrebarea privind migrarea durerii de la un corp la altul: „O poveste tristă, ca toate poveștile care rămân neștiute, căci Guzanja știa că oamenii trebuie mișcați, storși de propriile dureri, ca să le audă pe ale altora.” (p. 19) Sau, și mai concis, în aceeași notă de decantare: „Te doare, copilă, dar toate dor în viață, iar cine nu se învață cu durerea nu poate trăi.” (p. 34) Guzanja nu se deplasează numai prin lumea celor vii, ci cu precădere prin lumea morților, căutându-și inițiatic întâiul ei copil, un soi de ideal pe invers ce se autoconsumă și dispare la fiecare apariție, căci orizontul vieții personajului feminin se desfășoară numai în curgerea stingerilor repetate ale propriilor prunci: „Toți copiii tăi morți sunt primul copil care s-a chinuit să se nască.” (p. 166) Prin corpul acestui copil ideal „curg șiroaie de îngeri pe moarte” (p. 22), o imagine percutantă ce trimite la stilul întregii scriituri: Simona practică o scriitură densă și copleșitoare, alertă pe alocuri, ce se cere savurată cu fiecare episod în parte.
Scenă de scenă, dintr-un total de 50, cele două regnuri – unul al îngerilor sau al morților, celălalt al oamenilor – comunică pe un fond al neputinței, mai precis al lipsei de întrepătrundere între niveluri. Singura care se infiltrează în toate găurile spațiului, care contaminează și împletește această eshatologie a damnării este Guzanja, o eroină care se poate întoarce din moarte fără obstacole, o făptură de pasaj așadar, ea atingând o culme a nefericirii și a singurătății care o face de excepție. Odată ajunși sus, cei din cer nu pot vedea decât în umbre, Simona dezvăluindu-ne că „acolo sus, iubirea e numai tăcere și nimeni nu trebuie să vorbească niciodată.” (p. 25) Ce se va întâmpla însă cu toate cuvintele rămase nearticulate sau suspendate între cele două lumi? Va putea oare Guzanja să le cuprindă pe toate și să le readucă din cer pe pământ? O zbatere în răspăr, un chin perpetuu al viețuirii lângă un bărbat torționar sau lupta inovatoare a propriei existențe?
În atmosfera de apocalipsă continuă, halucinantă chiar, Guzanja reprezintă mai mult decât un personaj, ea e conștiința estetică și mai ales etică a romanului, ce organizează toate gândurile și intențiile naratoarei, încă de dinaintea venirii fatidice a acesteia pe lume. Ne dăm seama, treptat și semnificativ, că naratoarea scrie despre sine la genul masculin, sub denumirea „fiul”, probabil pentru a livra cititorului și mai multă determinare și enigmă. Naratoarea însăși, acest singur fiu viu al Guzanjei, trece, din voința personală și din dorința de destrămare a blestemului, prin propriul ritual de îngropare într-un pământ cât se poate de pur, într-o falie cât se poate de adâncă, cu scopul renașterii și al metamorfozei, precum eroii fantastici ai basmelor sau ai legendelor ce își rescriu destinul și instaurează o nouă ordine odată conștienți de vocația lor. Și, bineînțeles, precum Iisus care a fost oferit morții de către însuși tatăl său.
Surpriza romanului este că Guzanja e tocmai Mama, pe care autoarea o actualizează și o (re)scrie cu majusculă, acordându-i locul (nu rolul) de pântece-mormânt, o maladie a corpului fără leac până la urmă, ținând cont de faptul că toți copiii pe care îi procreează cu personajul brutal, impetuos al tatălui trec din pântecele ei direct în gropile pregătite de dinainte, pe aleea „smintită” din cimitir. Metafora mormântului vid al uterului matern, incapabil de statornicie, mă duce cu gândul la eseul lui Sigmund Freud din 1913, Motivul alegerii cufărașului (Das Motiv der Kästchenwahl). La finalul acestui eseu de psihanaliză aplicată teatrului și literaturii, Freud ne aduce aminte cum, la sfârșitul vieților noastre, zeița mută a morții ne va întâmpina și ne va primi în brațele sale. Ceea ce susține în fond Freud este că tăcerea nu se dezvăluie doar în momentul morții, ci că ea este prezentă pe tot parcursul vieții noastre, cu precădere în momentele de angoasă și deznădejde rămase fără răspuns. De fiecare dată când, într-o operă literară sau de teatru, trebuie să se facă alegerea între trei femei, opțiunea cade pe cea de-a treia, pe ultima din șir, cea care se dovedește o deținătoare a chipului morții. Interpretarea lui Freud merge astfel înspre cele trei forme pe care femininul le capătă în existența individului: mama însăși, iubita aleasă după modelul mamei și mama-groapă-săpată-în-pământ care îl primește.
Consider că dintre cele trei forme ale feminității – femeia-pântece, femeia-soție și femeia-mormânt – în cazul Guzanjei predomină a treia, deși, de-a lungul romanului, ea le întruchipează pe toate, inclusiv prin reverberația iubitei care e un personaj extrem de misterios, evaziv precum o zână a suferinței, la limita inumanului. Simona dedică ultima parte a romanului său unei întregi apologii a mamei ca poartă spre moarte, ca deschizătoare a portalului întunecimii, mai ales ca născătoare a tatălui care moare îmbucătățindu-se efectiv. În plus, interesant de remarcat este și faptul că Guzanja este singurul personaj căruia i se făurește un nume. Însă oare câtă și ce fel de iubire poate adăposti și transmite personajul mirific al Guzanjei? Chiar dacă toți pruncii Guzanjei mor la naștere, frumusețea se ivește în purtarea fiecăruia timp de nouă luni, momente-metafore pentru creația lumii repetată în actul procreației. Printre scene de un realism magic non-dogmatic, aparte și foarte crud, îmi atrag atenția două secvențe cutremurătoare, în urma cărora cuvintele mi-au dat senzația că se evaporă precum poezia chineză scrisă cu apă pe pietrele arse de soare:
„Aburii îl ademeneau. A tras-o pe Guzanja deasupra apei; îi ținea capul într-o singură mână. I-a băgat obrazul drept în apa clocotită. Durerea îngrozitoare a făcut-o să urle, apoi să leșine. Îi fierbea ochiul, îi ardeau buzele, durerea îi țipa prin tot corpul. Mor, Doamne, mor, vorbea încetișor Guzanja, în mintea ei fiartă, în vreme ce tata-i apăsa capul pe o parte în apă și încerca să nu plângă. Când a lăsat-o în pace, Guzanja era fiartă și aproape senilă. N-am murit, Doamne, n-am murit, a spus când și-a văzut chipul într-un ciob de sticlă, un monstru, un monstru sunt, Doamne, a mai șoptit, înainte să leșine din nou. Plutea deasupra ierbii.” (p. 48)
„Guzanja nu a aruncat placentele copiilor morți; le-a spălat, le-a uscat cu vânt primăvăratic, le-a cusut una de alta și se învelește cu ele. În nopțile-n care doarme în cimitir, învelitoarea aceasta îi încălzește și inima. Oricât de frig ar fi, Guzanja doarme desfătându-se. De parcă ar păcăli moartea și s-ar naște ea din proprii copii.” (p. 70)
Miza romanului Simonei este momentul de decizie al Guzanjei, de alegere între viață și moarte; în definitiv, ea amintește de figura tragicei Antigona (al cărei nume în limba greacă o situează tocmai împotriva nașterii), care e nevoită să își îngroape rudele de sânge cu propriile mâini, având dorința singulară și supremă de a se zăvorî de vie în mormânt. Guzanja se apropie de Antigona prin aceea că ambele își construiesc o (auto)moarte anticipată care străpunge sinestezic preaplinul vieții, situându-se „între două morți”, cum se exprimă Jacques Lacan. Rămânând în viață cu o dorință freudiană indestructibilă, o dorință pasională în același timp, Guzanja alege de fapt să trăiască cu inima ascunsă și dăruită morților, să trăiască cu jumătate de chip și cu un singur ochi – precum o fotografie tăiată pe jumătate, ne informează naratoarea – din nou o referință, în ceea ce mă privește, la trăsăturile fabuloase și ireale ale zmeilor din basme sau ale vrăjitoarelor. Moartea Guzanjei se produce din dragoste absolută sau din cauza durerii care nu mai poate fi suportată din punct de vedere vital (i.e. „laptele negru” al morții la care autoarea face referință într-o secvență de aparté)? În fine, ceea ce rămâne după lectură este întrebarea în legătură cu traiectul existențial pe care îl va urma naratoarea (cu voce și expresie masculină, am nuanțat deja) după moartea Guzanjei, după cea a tatălui și transformarea lui într-un nou copil al Guzanjei, primind – parcă veșnic – încă o șansă… așadar după răsturnarea întregii orânduiri a lumii cunoscute. Cum își vor face loc parcurgerea tuturor actelor magice ale romanului și înscrierea mărcilor accidentale în calea sa proprie, în corpul său singular?

Noemina Câmpean este poetă, eseistă și practică psihanaliza în România și în Franța.
Deține un doctorat Summa cum laudae în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2016), Facultatea de Litere, cu teza „August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului” (devenită ulterior carte publicată în 2018, Școala Ardeleană & Eikon Cluj Napoca), pentru care a obținut o bursă de studii doctorale la Academia Română din București.
Noemina organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018, 2019, 2021 și 2022). A publicat articole despre relația polimorfă dintre cinema, teatru și psihanaliză la Strindberg, Bergman, O’Neill, Herzog, Zanussi, Jelinek, Haneke, Beckett, Milo Rau ș.a.m.d. A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon 3, Franța, și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Volume de poezie publicate: Nudul lui Pilat (București, 2005); Culori ectopice (București, 2022).
Premii literare: Marele Premiu al Festivalului de poezie Nicolae Labiş şi Premiul revistei Luceafărul, ed. a XXXV-a, Suceava, 2003; Premiul I la etapa naţională a Festivalului de literatură Efigii lirice, ed. a III-a, Târgovişte, 2003; Premiul de debut al Festivalului de Poezie Romulus Guga, ed. a XI-a, Tîrgu- Mureș, 2003; Premiul Fundației Culturale Vasile Netea la Concursul județean de poezie Serafim Duicu, ed. a III-a, Târgu-Mureș, 2003; Premiul al III-lea al Festivalului Naţional de literatură Tudor Arghezi, secțiunea Bilete de papagal, ed. a XXIV-a, Tîrgu Cărbuneşti, 2004; Premiul DJCCPCN Mureș la Festivalul Național de Poezie Religioasă Credo, ed. a IV-a, Reghin, 2004; Premiul Editurii Tipomur și al DJCCPCN Mureș la Festivalul de Poezie Romulus Guga, ed. a XII-a, Tîrgu-Mureș, 2004; Premiul al III-lea al Festivalului Naţional de literatură Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2004; Premiul al II-lea al Concursului Naţional de Poezie George Suru – sub semnul de taină, ed. a XII-a, Caransebeş, 2005; Premiul Fundației Vasile Netea pentru volumul Nudul lui Pilat la Festivalul de Poezie Romulus Guga, ed. a XIII-a, Tîrgu-Mureș, 2005; Premiul Naţional Junior al Uniunii Scriitorilor din România şi M.E.C. pentru vol. Nudul lui Pilat, Bucureşti, 2005; Premiul pentru poezie al Cenaclului Săgetătorul la Concursul Naţional Tinere Condeie, ed. a XXXVIII-a, 2005.
Mulțumim pentru semn! 🙂