Sunt din ce în ce mai surprins de atitudinea multor psihoterapeuți în a vorbi, cu precădere, despre toxicitate, durere, relații care năruie, despre suferință, autoprogramare spre suferință și nefericire, care mă fac să cred că nu sunt altceva decât propriul lor program de suferință din care nu pot să iasă. Aceștia se bazează și pe studiile care spun că suntem un foarte mic procent de conștient și restul programe subconștiente, introiectate subtil și pervers în ceea ce numim realitate. Nu sunt surprins, doar întristat de colegii care văd în orice greșeală atitudini nocive, care nu mai văd iertarea și nici iubirea, întristat de faptul că ajung să confunde angoasele firești ale vieții cu tulburări de personalitate, cu bolile psihice și că, aproape, orice comportament atipic este înțeles ca o trăsătură de personalitate a unui sociopat sau psihopat (deși, fie vorba între noi, s-a renunțat din 2013 la terminologia aceasta).

Dacă e să te vindeci într-o relație de cuplu, oricum nu o faci fugind mâncând pământul la fiecare dezacord pentru că, psihologii înțesați în mediul online, îți sugerează că orice conflict înseamnă toxicitate. Te vindeci printr-un proces individual, nu prin a-l privi pe partener ca pe un medicament pe care să-l servești la nevoie. Cred că ne ducem spre modele nepotrivite, unde înlocuim niște încălțări în care am investit mult și cu care am străbătut țări întregi, pentru că li s-au uzat șireturile, cu niște cipici de unică folosință. Renunțăm la o haină care ne-a însoțit îmbrățișarea partenerului și a numeroși prieteni, a părinților pentru că fermoarul nu se mai închide bine. Renunțăm prea ușor pentru că am devenit facili, superficiali și neasumați, dar, posibil. și pentru că avem totul la „botul calului” ori la un click distanță.

Cred că psihologia de masă și cea expusă mediatic este impregnată de durere, suferință, de lamentația psihoterapeuților ce-și duc ironia lor „fină” și singurătatea insuportabilă într-un mediu care suportă orice. Am senzația unei psihoterapii mizantrope, nu a uneia de iubire de oameni.

Din ce în ce mai puține articole despre puterea vindecătoare a iubirii și a iertării. Când vorbesc de iertarea terapeutică nu vorbesc de iertarea în sens creștin care presupune și restaurarea relației, ci mai degrabă de iertarea a ceea ce nu s-a putut exprima, în trecut ori în prezent, altfel decât s-a manifestat. De cele mai multe ori este cel mai greu să ne iertăm pe noi însine de greșelile făcute făță de noi ori față de cei pe care-i iubim. Dar, fără iertare nu poate exista iubire și fără iubire nu există vindecare. Nu degeaba unul dintre cele mai puternice principii biblice spune că acelui care i se iartă mult, iubește mult.

Trăim o epocă a egoismului, a egoului exacerbat și a renunțărilor. Am impresia că trăim vremuri ale dezechilibrului și excesului unde renunțarea este cea mai facilă variantă decât așezarea la masa împăcării și la savuroasa pipă a păcii.

De aceea, cred că psihoterapeuții ar mai trebui să treacă prin scaunul clientului, din când în când, pentru a nu se sminti de tot și pentru a nu-i sminti nici pe cei care vin la ei ca la un duhovnic și vindecător de suflete. Psihoterapia este drag de oameni.

CĂTĂLIN STANCIU – fondator, CVO

Psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tiuk, Golan și pentru alte numeroase publicații. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018). A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.

Citește mai mult