selective focus photo of alcohol bottles
0 12 minute 7 luni

Mamaie bea. Nu des, nu mult, ziceam noi atunci, dar suficient cât să îl scoată din minți pe bunicu’. Bea de câte ori avea ocazia. Săptămânal, dacă avea ce, sau tot la 3-4 zile. Sau când venea fiică-sa în vizită la mine pentru că eram în vacanță la mamaie. Când venea să mă vadă, mamaie se punea pe gătit. Pesemne că bea ca să-și poată liniști zbuciumul treburilor ce trebuiau a fi făcute. Târziu mi-am dat seama că așa știa ea să facă treabă fără să se agite, fără… anxietate, ar spune mulți azi. Bunica habar nu avea de anxietate. Ea știa că trebuie să caute în cămară. Și găsea mereu. Sus pe ultimul raft, unde nu căuta nimeni nimic. Unde găseai pe margine doar puf de porumbei și praf. Porumbeii aia pe care îi tot alunga și se așezau mai îndărătnic înapoi în aerisirea cămării ei ticsite cu băutură.

Fiică-sa nu făcea nimic în privința băuturii. Nu ar fi știut ce altceva să facă, doar se certau. Bunicul, nici el, doar o articula, în așa fel de urmele lăsate de el nu îmi dădeau voie să uit câteva zile ce a făcut. Eram martor fără voie și complice. Dar mamaie era încăpățânată, mai abitir bea data următoare, pentru că avea ca motiv bătaia luată. Iar nefericită, iar bătută, iar gătea, iar bea. Ați spune că e un cerc vicios?

Păi, mamaie gătea ca nimeni alta, gătea cu suferință. Pentru mine. Și ca să poată să bea. Nu pentru bunicul. Pentru mine și pentru sticla de bere sau țuica fiartă cu chin la cazan deasupra aragazului și chiuvetei din bucătăria-i înghesuită. Că așa se făcea! Toamna făceai țuică, apoi te mirai că ai scandal în casă. Familie disfuncțională, ar spune unii.

Mamaie bea ca să spună glume și să poată să râdă. Să-și audă încă odată râsul silențios. Uitase atât de tare să râdă, încât nimeni nu se prindea când râdea, doar eu știam. Altfel… mustăcea pe ascuns. Râsul ei te durea de senin și tăcut ce era. Mamaie trează nu râdea. Mamaie trează bodogănea jumătate de oră ca să-și pună năframa colorată ce-i aluneca oricât ar fi legat-o de zdravăn. Parcă era un făcut, să o scoată pe ea din minți și să o întârzie la coafor. La coafor își făcea permanent, ca orice damă care se respecta. De fapt ca orice damă care nu ieșea din casă. Mamaie ieșea doar atunci când era alcoolul prea slab, de apuca doar să șlefuiască din colțurile emoțiilor ce o invadau și le înlocuia astfel cu ceva ce semăna cu entuziasmul. Altfel mamaie trăia în balcon și pe geamul de la bucătărie, de unde pândea doamnele din parc, cu același permanent ca al ei.

Rujul verde se transforma în roșu pe buzele ei subțiri, strânse cu putere, să nu care cumva să scape vreun oftat, vreo nemulțumire pusă în cuvinte, și nu în sticlă. Erau prea multe nemulțumiri. Ar fi durat o zi și câteva ore bune să-ți spună cât e de dezamăgită și nefericită. Cum mama ei a aruncat-o la orfelinat împreună cu ceilalti trei. Sau patru. Nu mai știu nici eu. Eram prea mică atunci când gătea și mi le înșira ca pe mărgele, doar mie. Ca și cum aș fi avut înțelepciunea să le pricep sau să le rețin.

Mamaie era iubirea lui Dumnezeu în trup de om. Numai pentru bunicul, nu. Când bea, mamaie era o doamnă simandicoasă cu năframă. Mulți ar spune azi că nu era autentică. Neautentică devenea după doar o sticlă de bere, pe care alergam să i-o cumpăr, ba din puținii ei bani pe care îi număra greșit din portofelul lui bunicu’ și ajungeau pitiți în șifonierul ei, ba din banii mei de vacanță. Așa știam să o fac fericită, cumpărându-i ce își dorea cel mai mult. Sau îi furam trandafiri din parc. Era atât de fericită că nu am venit înțepată în zadar, ci cu 5-6 trandafiri zdraveni!

Bunica era iubire. O iubire toxică ar spune unii azi. Aș fi făcut orice să o văd zâmbind. Și ea la fel pentru mine.

Mamaie mă iubea. Dar iubea și mai mult să gătească și să muncească. Și să moară muncind, la propriu.

După atâta timp încă nu știu dacă bea ca să muncească sau muncea ca să aibă motiv să bea. Dar, știu că mamaie era tristă. Și când bea uita să și mănânce.

Mamaie mă iubea cum nimeni nu mă va putea iubi vreodată. Mamaie mă iubea necondiționat, ar spune unii. Alții ar spune că mamaie era toxică și dependentă. Mamaie nu știa toate astea. Nici eu nu știam că mă iubește și mă rănește în aceeași măsură sau că voi căuta instinctiv toxicitatea asta probabil pentru mult timp.

Nu vorbeam cu nimeni despre mamaie, nici măcar cu mama. Era pâinea fără de care nu știam să supraviețuiesc. Mamaie era îngerul meu neasemuit. Mamaie și-a băut nefericirea, dezamăgirea, neiubirea de mamă și de soț, separarea de frați, și-a băut povara celor trei copii pe care bărbatu-su îi bătea crunt. Mamaie și-a băut neputința și nepriceperea. Și-a băut xenofobia și fobia socială. Mamaie și-a băut abandonul timpuriu și depresia. Și-a băut tentativele de autodistrugere ca să nu le pună în practică până la capăt. Mamaie și-a băut dezrădăcinarea, divorțul care niciodată nu i-a trecut prin minte. În afară de propriul sacrificiu și izolare definitivă, nimic nu i-a mai trecut prin minte.

Mamaie a rămas în zona ei de confort, dependentă, evitantă, anxioasă și deprimată. A rămas acolo și m-a iubit pe mine cum nici copiii ei nu știu să fi fost iubiți. Rămăseserăm doar eu și sticlele.

Când nu a mai putut, nu a mai băut. Și s-a stins, muncind. Nu de la băutură, nu o mai afecta asta demult. A murit de neiubire. Oricât aș fi iubit-o eu, mamaie nu putea fi salvată de neiubire și abandon.

Dar eu pot. Eu m-am salvat și de neiubire și de abandon, înțelegând, acceptând și așteptând să sufăr pentru tot ce știu acum și pentru tot ce nu a știut mamaie cum trebuie să se sufere.

Mamaie este toxicitatea pe care am iubit-o cu orice preț și pe care nimeni vreodată nu va mai putea să o reconstruiască. Am vindecat tot ce a spintecat, am reformulat iubirea în termeni și condiții ce azi nu îmi mai fac rău.

Mamaie a rămas doar iubire.

Mamaie era în toate felurile astea. Pe cât de tăcută, pe atât de copleșitoare. Mult timp nu am simțit nevoia să vorbesc despre asta. Nici nu mă durea, nici nu mă simțeam mândră. Nici mama nu știa multe. Dependența, consumul și violența din familie se întâmplau de atât de mult timp și nimeni nu făcuse ceva în privința lor, încât totul se normalizase. Toată familia știa că „așa e mamaie, așa e bunicu’.” Când pâinea lui Dumnezeu e toxică, nu o contești. E Dumnezeu, deci e divină. Când binele ți-l primești frumos împachetat cu durerea, vei crede că-ți este cadou.

Nu m-am simțit traumatizată, din simplul fapt că nu durea. Târziu am aflat că alegerile care îmi dăunează și pe care le repet fără să fi învățat nimic anterior, sunt semn că mă doare trecutul nevindecat. Mi-a luat 16 ani după moartea ei să înțeleg de ce nu simt durere când mă gândesc la acea copilărie. Încă nu m-am oprit din a-mi pune întrebări, pentru că momentul în care m-aș opri ar însemna că refuz să mai caut sensuri.

Am înțeles că mamaie avea toate semnele pe care le prezintă un dependent de alcool: trecutul traumatic și prezentul nefericit. Violența bunicului, normalizarea consumului, neputința familiei cu membrii deveniți codependenți, sustragerea banilor, ascunderea alcoolului și cooptarea celorlalți în procurarea băuturii, erau toate semne pe care abia ca adult le-am putut înțelege.

Cum m-am vindecat? Am pus un singur pahar de vin, am gătit, am plâns și am scris.

MONIKA CHIRIACESCU

consilier dezvoltare personală

Psiholog specializat în consiliere psihologică experiențial-unificatoare. Emily Bronté, Shakespeare și Charlotte Bronté mi-au călăuzit, surprinzător, drumul spre infinita pasiune care urma să devină, de fapt… psihologia! Refugiată în literatură, la vârsta cu cele mai mari provocări, 16 ani, mi-am propus să dărâm zidurile pe care le ridicasem în fața celorlalți, să nu mai sap tranșee. M-a cucerit atât de tare sentimentul, încât aproximativ 2 decenii mai târziu mă ocup tot cu asta… pentru alții.

„Dorește și învață să netezești acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele și să schimbi drăcușorii în îngeri plini de încredere, nevinovați, care să nu bănuiască pe nimeni și să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde-s siguri că văd dușmani. Caută să n-ai înfățișarea unui dulău arțăgos, care, deși știe că merită loviturile primite, din pricina suferinței lui, urăște atât pe cel ce i le dă, cât și pe toată lumea.” („La răscruce de vânturi”- E. Bronté)

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...