0 11 minute 2 ani

Când am citit Prematur de Miruna Vlada, m-am gândit într-adevăr că nu o să mai citesc nimic la fel de puternic, m-a zguduit într-atât și mi s-a părut o carte atât de importantă, directă și cu un posibil impact atât de mare, încât eram pregătită să cred că e vorba, fără doar și poate, de cea mai puternică carte a poetei. Raționamentul a fost, desigur, declanșat de impactul emoțional pe care l-am avut în fața lecturii și a fost deturnat cu ușurință atunci când am ajuns la Bosnia. Partaj, ajutându-mă (în aceeași măsură) să regândesc acest mod de gândire cuantificabil. E vorba mai degrabă de o consistență a forței, și nu de o comparație care ar vrea să valorifice într-un clasament tăria posibilă a versurilor. Altfel spus, întâlnirea întrucâtva retroactivă cu Bosnia. Partaj a fost una plină de emoție, zguduitoare și admirativă, niște senzații care nu-mi sunt deloc străine atunci când vine vorba despre contactul cu poezia Mirunei Vlada.

Bosnia. Partaj a fost publicată inițial în 2014 la Cartea Românească și a fost reeditată în 2022 la Casa de Pariuri Literare. A apărut, deci, înainte de Prematur, însă eu o citesc invers cronologic, așa cum fac adesea cu atâtea cărți de poezie. O ascultasem/citisem pe Miruna în diverse interviuri și știam într-o oarecare măsură care e subiectul cărții — ceea ce mi-a stârnit din start curiozitatea. Cu toate acestea, nu eram deloc pregătită de multele straturi întâlnite acolo și mai ales de modul acesta atât de iscusit de a îmbina diverse trucuri de limbaj și imagine pentru a crea un mesaj care nu ne este niciodată ascuns, dar nici declarat într-o manieră voluminoasă, fie gramatical, imaginativ sau ca manifest. Există o conștiință clară a subiectului care prinde formă și se desfășoară stratificat — ca o judecată conjunctivală care formează logica unei afirmații prin elementele de legătură; altfel, de la simplu la complex. Însă nu există nicio răceală în versurile astea sau o „strategie” aparentă sau o tehnicitate rigidă. Din contră, e împânzită de senzații puternice, capabile să te oprească în loc, să îți dea o durere familiară în piept și să-ți stârnească acea nevoie de a lua o pauză după un poem, pentru a-l cuprinde emoțional cât mai corect.

Am citit volumul ca având ca subiect principal ideea de partaj. Partajul e văzut și străbătut din unghii distincte: avem de-a face, în primul rând & general, despre ruptura Bosniei, despre despicăturile identitate, ruperea provocată de războaie și conflicte și maniera în care toate acesta se răsfrâng asupra individualității (aici, în special feminine). Cum se modifică și recompune identitatea și cum aceste răni, traume, devin pe rând umbre și contururi în narațiunea de sine sau colectivă. Pe de altă parte, avem de-a face cu un partaj personal, o despărțire între doi parteneri, vocea poetică reiterând scenarii, senzații și chiar elemente juridice despre partaj. Câteva poeme sunt pur și simplu articole din Codul Familiei despre procedurile juridice care au loc în diverse situații atunci când are loc un partaj. Mi s-a părut foarte iscusit acest artificiu tehnic pentru că dă o forță aproape obiectivă poemelor, le întregește atât ca formă, cât și ca sens, devenind astfel un discurs nu doar personal despre despărțire, împărțirea lucrurilor, mutare, deciderea împărțirii bunurilor personale (cuantificabile și necuantificabile, de multe ori în aceeași măsură, unele palpabile, altele imposibil de atins), ci și nepărtinitor, aproape firesc. Litera de lege conferă aproape o rețea de susținere — pentru că, deși partajul e unic, senzorial imposibil de imitat, în ciuda asemănătorilor, rămâne totuși un act posibil și verificabil, în fața căruia disperarea este la fel de comună ca protocolul. Există pași pe care îi poți urma —poate să devină asta o bară de susținere sau rămâne un discurs ajutător, un exercițiu de oratorie la bază sofistică, dar care înlesnește parcursul? Nu e vorba neapărat de concluzii aici, ci de proces, astfel încât întrebarea ar rămâne deschisă.


Pe lângă acest spațiu personal, intim, îmbinat cu tehnicile imparțiale ale procedurilor juridice, avem însă de-a face și cu proiectul Bosnia care m-a răvășit și m-a făcut să mă gândesc mult la cât putem păstra din identitatea noastră în fața unor crize colective. M-a făcut de asemenea să mă gândesc intens la recuperare și reconstruire — la lucrurile mici care devin uriașe atunci când pui mâna pe ele, frumusețea adevărată constând în individualitate. În luarea unui obiect sau a unui simplu detaliu în mâinile tale și a-l transforma în ceva nu doar semnificativ, ci complet emblematic. O mare parte din poeme sunt (re)imaginate discursuri ale unor personaje femei despre efectul pe care l-a avut ruptura asupra lor și simt că aici Miruna Vlada a făcut un lucru extraordinar, dând voci acestor femei, numindu-le, creându-le și oferindu-le atât un spațiu de desfășurare cât și o imperisabilitate a poveștilor. Poezia Mirunei Vlada este politică și feministă, adânc preocupată de viața femeilor, dar atentă și la orizontul social/cultural/politic general, oferind însă un spațiu atât de necesar, sigur și important acestor voci feminine — a nevoilor, schimbărilor și identităților lor.

 M-a înduioșat, de exemplu, poemul Amira în care e vorba despre o fată care își taie părul pentru că aveau o rație de cinci găleți de apă, iar părul ei, cel mai lung din cartier, consuma două găleți pentru a fi spălat. Aici e și o metaforă a identității, a pierderii, a necesității de a te păstra în fața atrocităților. Păstrează părul într-o cutie și are nevoie de asta, spune „ce e așa greu de priceput?” Am citit aici ceva ce Miruna Vlada continuă într-un vers în engleză: A broken person is still a whole person. Mi se pare că o parte din esența cărții e în afirmația asta, în ceea ce privește ambele părți de partaj, fie că e vorba de sfârșitul unei relații sau o rupere traumatică, colectivă, identitară. În ambele cazuri e vorba despre o rană care poate duce la recompunerea și regândirea individuală. Cât din tine mai e posibil sau valabil atunci când ești vizibil rănit, când dispar lucruri din tine? Tot procesul acestei cărți pare să îți promită că nu te pierzi, nu cu adevărat, vei rămâne întreg și tot ceea ce continui să faci, reconstruiești și redefinești te recompune — rănile nu te definesc cât te marchează, rămânând la tine capacitatea de a le arăta, ascunde, de a le integra în identitatea personală. Cu toate că acest proces nu este unul liniar sau clar — ci mai degrabă unul care se construiește treptat din elemente definitive pentru tine. Poate tocmai astfel vedem cât de importantă e tehnica din cartea asta: avem procedurile juridice, dar și mai multe referințe și note de subsol explicative despre anumite persoane și momente din istoria Bosniei care să întregească mesajul poemelor și care, din punctul meu de vedere, aduc un plus de cunoaștere și înțelegere a întregului parcurs.

Mi-a plăcut cartea asta și tehnic și m-a făcut să îmi doresc să aplic și eu cândva niște trucuri de tipul acesta, dar m-a cucerit prin tot procesul și mesajul — e un volum în fața căruia nu vei rămâne impasibil, pe care nu-l vei citi „fără suflare”, ci mai degrabă vei avea nevoie să răsufli între poeme ca să le primești corespunzător. Mă bucur mult că s-a reeditat pentru că rămâne încă o carte atât de actuală, care zguduie și apropie și care te face să te gândești intens atât la partaj cât și la identitate, individuală și colectivă.

RAMONA BOLDIZSAR

Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.

O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro 

Facebook Comments Box

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Captcha loading...