Svetlana Cârstea m-a cucerit pe rând cu Floarea de menghină și Gravitație despre care deja am scris mai pe larg. Îmi amintesc că în urmă cu ceva timp cineva mi-a spus că i-au plăcut mult cele două, dar că Sînt alta (Nemira, 2020) i s-a părut complet diferită. Eram curioasă, bineînțeles, să văd cum voi citi și eu ultima sa carte de poezie și am drămuit-o până când am simțit că sunt pregătită să ne întâlnim. Un lucru pentru care sunt mereu recunoscătoare pentru că de multe ori contează momentul în care decizi să citești o carte, să fii cu adevărat atent la ea și să o simți. Gândindu-mă la ideea aceasta conform căreia Sînt alta e complet diferită de celelalte, nu sunt sigură dacă este adevărat, simt că există anumite asemănări în ceea ce privește și starea și stilul, dar ce pot spune este că, în ceea ce mă privește, probabil este preferata mea. Mi-au plăcut imens și celelalte două și cred că poezia Svetlanei Cârstean te ademenește și te ține de mână de multe ori, chiar și când vorbește despre singurătate.
Pe mine Sînt alta m-a îmbrăcat într-o haină perfectă care mi-a amintit atât de mult și de identitatea fragmentară, de schimbare, cât și de asumarea acestui fapt de a fi aici și acum, chiar și când totul se mișcă și atât perspectiva prezentului, cât și a viitorului sunt incerte. Nu e nimic sigur, controlul nu poate fi disimulat mai mult decât încercat în limitele minimale ale propriei experiențe (și acolo la o capacitate schimbătoare și nesigură). Identitatea și încercările zilnice de a o nara pot fi mici crize pe care să le ascunzi sub forma asemănărilor cu alți oameni, în relații strânse și mici scene (aici chiar cinematice) de zi cu zi care să-ți compună și recompună universul. Fie că vorbim despre cumpăratul legumelor la piață, niște pescari care-și văd de treabă sau ritualul tăierii cărnii în bucăți mici. Deși se presupune că am privit din afară toată această poezie, m-am simțit încapsulată de multe ori între versurile ei. În consecință, orice încercare de obiectivitate în legătură cu cartea asta este din prima supusă eșecului.
Nu știu despre ce e cartea asta, dar știu prea bine ce înseamnă pentru mine și cât am iubit s-o citesc. Faptul că cineva mi-a mărturisit de curând că asta e cartea care i-a deschis apetitul pentru poezia română contemporană nu mă miră deloc. Ba aș putea spune că înțeleg foarte bine și că, dacă nu eram deja o iubitoare activă a poeziei, m-aș fi lăsat și eu la rândul meu complet cucerită în direcția asta. Se întâmplă mai rar să încep să citesc o carte și să mă opresc pentru că vreau să scriu poezie și atunci iau o pauză de câteva zile înainte să revin la ea, să prelungesc și senzația aceasta, dar și pentru că simt că trebuie să fiu și mai concentrată pentru a o putea citi cu atenție. Mi s-a întâmplat în multiple rânduri să vreau să scriu citind Sînt alta și chiar dacă ar fi doar asta, tot ar fi transformat-o într-una din cărțile mele preferate de poezie (acolo unde dorința de a reveni între paginile ei este intensă, aproape imperativă).
Desigur, nu e doar asta. Intri în Sînt alta ca într-un film, așa cum notează excelent și Anastasia Gavrilovici pe coperta a patra unde spune că e despre „abordarea frontală a propriei identități, despre apropierea de sine prin îndepărtare” și că „te bântuie ca soundtrackul de la In the mood for love.” Am simțit și eu toate acestea, cu toate că nu am asemănat cartea cu filmul lui Kar Wai Wong, însă pot să văd această apropiere cinematică pentru că poemele din Sînt alta par de multe ori să fie niște mici pelicule desfășurate în cadre geografice diferite, pe rând banale și exotice, reliefând nu doar deosebirile estetice și frânturile disparate (și ale propriei intimități, cât și ale cadrelor externe parcurse), dar mai ales această migrație identitară a sinelui.
M-am gândit de mai multe ori citind la acea viziune filosofică care presupune moduri diferite de a vedea construcția identității, în conexiune cu ce este sinele: episodică sau narativă. Cea episodică presupune să-ți construiești viața din momente de acum, cea narativă presupune, așa cum spune și numele, construirea unei narative în jurul sinelui, a-ți face și scrie povestea despre sine într-un mod consistent (fictiv, dar în aceeași măsură real și adevărat). Un al treilea mod în care ai putea vorbi despre identitate ar fi sinele ca centru de greutate, Dennett folosește această analogie pentru a descrie sinele ca o construcție independentă de componentele fizice, ca o narativă mai complexă în care analiza asupra lumii se face prin intermediul propriului centru de greutate, adică a propriei identități construite treptat, relația noastră cu lucrurile și modul în care acestea se desfășoară fiind bazată pe experiență și, deci, o construcție narativă constantă. Ce e interesant din punctul ăsta de vedere la Svetlana Cârstean este că poemele sunt încărcate de episodicitate, de mici momente de film care pot exista în afara unei sfere compacte. Dar întregul proiect pare de fapt să atârne într-un centru de greutate în formare. Mi s-a părut așadar interesant nu doar să văd această perspectivă, dar să mă gândesc că rolele de film care rulează aici sunt parcursului proiectului Sînt alta unde identitatea se (re)compune fragmentar și toate senzațiile puternice sunt simțite pe rând într-un proces similar auto-analizei, adesea crud (fără cruzime, pur și simplu direct, nemascat), câteodată blând și aproape de limitele intimității. Cred că Diana Ilie a citit cartea asta într-un mod superb și mult mai analitic, numind-o o combinație uncanny de poetică a crizei și emoție nedisimulată.
Poemele Svetlanei Cârstean nu sunt însă reci sau analitice, sunt pline de imagini și senzații care se strecoară (mult prea ușor) în viața ta, modul direct, nedisimulat în care își privește în față și experiențele, și identitatea te face și pe tine să te uiți la propria persoană, să pășești cu grijă și să verifici relația cu lumea, cu ceilalți, cu obiectele și spațiile care te înconjoară. Faptul că din când în când ești înduioșată, dar și înfricoșată, faptul că din când în când te întristezi, doar pentru a prinde forțe noi pe o pagină diferită e un lucru cât se poate de firesc aici unde sinele năpârlește. Nu poți renunța la nimic atunci când e vorba despre tine, nu te poți despărți de nimic și de nimeni, nu vei fi niciodată pregătită să spui la revedere, să rupi o legătură sau să renunți la o parte din tine care a fost odată. M-am gândit la melodia cea nouă a lui Miley Cyrus care este mult despre iubirea de sine și păstrarea identității, refuzul de a rupe bucăți din tine odată ce ai expulzat o componentă importantă, dar exterioară, a ceea ce ai fost sau ți-a întregit la un moment dat identitatea. Svetlana Cârstean pășește cu aceeași grijă pe urmele sinelui și identității, analizând cu ochi nevoalați realitățile teribile ale lumii, istoriei și uneori propriei țări. Nu își ascunde nici frica, nici căutarea, nici refuzurile, nici singurătatea. Poate că aici nu e o analiză. Poate e pur și simplu o călătorie necesară prin care fiecare dintre noi trebuie să treacă la un moment dat și frumusețea care te izbește aici nu e ușoară, uneori nici măcar nu e confortabilă, dar îți taie genunchii în fiecare secundă.
Așa cum spune poeta,
„cînd toți cei care au avut putere asupra ta
nu mai au
s-ar putea să te simți un pic singur
dar trece” (p 101).
Sînt alta e despre singurătate și schimbare, despre fragilitate și putere, despre a fi femeie, mamă și fiică, un film artistic transformat în poezie.
RAMONA BOLDIZSAR
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.
O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro