
“E cineva care n-o cunoaște pe Svetlana Cârstean? Există vreun cititor de poezie care n-a citit cărțile părinților, iubirii și singurătății din Floarea de menghină?” se întreabă Simona Sora pe coperta 4 a ediției din 2015 (apărută la editura Trei) a volumului Gravitație de Svetlana Cârstean — și, până de curând, aș fi putut să-i răspund că eu sunt aceea. Am citit pentru prima oară Floarea de menghină în 2022 și, după o pauză de câteva luni, am ajuns și la Gravitație— cărți pe care le-am vânat la anticariat înainte să știu că vor apărea din nou reeditate la editura Nemira. Așadar, sunt o neinițiată în poezia Svetlanei Cârstean și o descopăr acum pentru prima (și a doua oară), iar farmecul și fascinația persistă.
Cumva, această întâlnire dublă cu poezia Svetlanei Cârstean, dar și cu descrierea Simonei Sora, mi-a întărit încă o dată convingerea că poezia nu are margini și că există întotdeauna un spațiu pentru ea în inima oricui — indiferent de cât de distincte sunt impresiile și senzațiile pe care ni le creează. Nu există un moment unic pentru poezie, există momente multiple, decalate în timp, și tocmai aceasta este frumusețea strivitoare a poeziei. Nu întâmplător mă gândesc la aceste lucruri în conexiune cu poezia din Gravitație (dar și din Floarea de menghină) pentru că avem aici un loc special pentru poezie. Nu doar pentru ceea ce înseamnă ea, ci mai degrabă pentru cum (te) modelează și cum (te) cuprinde, pentru cum (te) transformă și transportă — de ce nu, pentru cum (te) poate dărâma și recupera în aceeași manieră. Există aici și o candoare nu neapărat vizibilă care trebuie să ne (re)amintească faptul că poezia e (și) despre noi și că acest lucru nu îi diminuează universalitatea sau însemnătatea, din contră.
Floarea de menghină rămâne pentru mine un volum care strânge, greu de descris sau cuprins — un volum pe care l-am citit întârziat și despre care s-a vorbit atât de mult încât rămân în urmă și să-l privesc ca pe un mic monument. Ca un choker din adolescență pe care nu l-ai mai purta, dar la care nu poți renunța, pe care e de-ajuns să-l privești și să-ți amintești o anumită perioadă din viața ta, poate chiar strânsoarea propriu zisă și amestecul de îngrădire și rebeliune. Floarea de menghină e însă un volum complex care m-a acaparat, cu multiple paliere și semnificații și care are farmecul straniu de a te ține la un soi de distanță specială. O distanță care nu e măsurată într-o distanțare fizică propriu zisă, ci mai degrabă impenetrabilă, ca un geam de sticlă care stă între tine și obiectul cu pricina. Ca un obiect de muzeu. Ca o fracțiune de identitate pe care nu o poți accesa — și de ce ai putea, din moment ce nu este a ta?
De fapt, ce mi-a trecut prin cap în primul rând citind minunatul volum de debut al Svetlanei Cârstean a fost faptul că nu ajungi la ea. Există toată sinceritatea posibilă aici. Poemele sunt minunate — unele narative, îndestulătoare, o lirică densă și semnificativă. Și ea este acolo — însă, cu toată vulnerabilitatea, nu o poți atinge, de parcă poezia este un mecanism prin care, în aceeași măsură, se arată și trasează limite: până aici poți ajunge, până aici sunt eu cea la care poți avea acces, nu încerca să treci pentru că este în zadar. Această conjunctură sporește senzația de mister, cu toate că nu folosește în niciun caz șiretlicul ascunderii aici.
Sigur că aceasta este o interpretare foarte personală la volumul Floarea de menghină, dar nu am avut niciodată pretenția că pot înțelege altfel poezia. De aceea, atunci când am ajuns la Gravitație, nu am fost surprinsă de diferența dintre cele două cărți: pentru că ar putea părea, la o primă vedere, că nu au fost scrise de aceeași persoană (când voi ajunge și la Sînt alta, atunci voi putea — poate — să testez în continuare această ipoteză). Gravitație se mișcă mai mult în universul minimalismului și se centrează pe o anumită idee recurentă care-și aruncă luminile reflectorizante asupra altor aspecte. Durerea este motorul gravitației, iar ea poate (și trebuie) să fie percepută în diverse maniere, în funcție de un milion de lucruri.
Simona Sora spune pe coperta 4: “În Țara Gravitație totul e inocent, totul e, din nou, perfect învelit de ultimul acoperămînt al poeziei.” Îmi place cum a formulat asta pentru că subsumează într-un mod delicat poetica din Gravitație, dar și pentru că aduce în discuție două lucruri importante pentru cartea asta: inocența și acoperământul poeziei. Dacă în Floarea de menghină simt că avem de-a face cu mai multă vulnerabilizare, în Gravitație simt că ne întâlnim într-adevăr mult nu doar cu un tip de inocență, de candoare, dar și cu o asumare diferită a existenței. Mult mai puțin preocupată de trecutul îndepărtat, de reminiscențe și recuperarea memoriei — acel prinț exotic Akihito care sălășluiește majestic în Floarea de menghină, aici se sparge ca un balon de săpun a cărui urmă, în scurt timp, nu ai cum s-o mai găsești. Dacă în volumul de debut a existat o preocupare (poate) necesară față de transformare (de la copilă la femeie adult, de la copilăria comunistă la un prezent complet diferit), în Gravitație nu doar vocea, ci și intențiile și grija sunt direcționare spre maturitate, maternitate și sine. De aici poate că reiese și acest minimalism pe care l-am surprins eu prin comparație, o oarecare apetență pentru împachetarea unor multe lucruri într-un bagaj cât mai ergonomic, acesta nefiind în niciun caz un semn de insuficiență, ci de o bogăție lirică anterioară.
Spuneam mai devreme că durerea este motorul Gravitației — m-a interesat să văd până unde duce asta — și am găsit-o în toate cotloanele, și unde mă așteptam, și unde nu credeam că o s-o întâlnesc. Nu este vorba despre o durere fățișă, nici melodramatică, nici măcar numită sau afișată de multe ori. Există aici o subtilitate devastatoare care, atunci când se lasă cu adevărat privită în ochi, are forța să te emoționeze (nu te nimicește, pentru că o înțelegi, pentru că o parte din asta probabil că simți și tu). Svetlana Cârstean scrie în Gravitație despre durere, dar și despre poezie și maternitate (ca mamă, dar și ca fiică), despre păstrarea inocenței — în formele ei multiple, așa cum poate vom înțelege citind cartea asta, pentru că nu există un modus operandi când vine vorba despre afișarea și înțelegerea inocenței (așa cum nici candoarea nu e aici neapărat o “curățenie morală”, cât o încercare de a cuprinde acele lucruri bune&importante din experiențele noastre).
Durerea cu tot ceea ce împletește ea în Gravitație îmi spune mie o poveste poate neașteptată, e o poveste despre transformare și iubire, despre cât de ușor se frâng lucrurile uneori, dar totuși cât de puternice sunt acelea care contează — chiar și atunci când par că se destramă, rămășițele noastre sunt la fel de valoroase și importante. Despre fațetele numeroase ale iubirii și cum toate lucrurile pe care le experimentăm gravitează într-un câmp sau altul, niciodată la fel, chiar dacă este același. Emblematic în acest sens o să rămână întotdeauna versul: “cine nu a mîngîiat nu există”, în aceeași măsură în care expresia iubirii & nemuririi (metaforice, desigur, dar nu mai puțin relevantă) rămâne declarația lui Tudor: “îmi place să beau apă după tine”.
Este rezonabil să credem că rămâne întrebarea (pentru mine, ca cititoare) cu privire la distanța, bariera dintre cititor și poetă, dacă persistă această senzație în Gravitație . Dacă este cu adevărat un lucru prezent sau doar o suprainterpretare a mea ca cititoare entuziastă și invazivă. Cred că în fața volumului Floarea de menghină rămân mai mult înmărmurită, ușor temătoare că aș găsi acolo ceva ce nu există, în timp ce în Gravitație mă plimb cu familiaritatea superbă și dureroasă a maternității.
Adela Greceanu spune ceva foarte interesant despre Floarea de menghină, un lucru care simt că se potrivește ambelor volume: “Cred că miza Svetlanei Cârstean este curajul de a fi onestă față de ea însăși. Ceva foarte greu. Curajul de a se privi pe sine fără menajamente.” (31 iunie, 2008, TimeOut) Am resimțit și eu curajul și onestitatea, dar și privirea către sine — cred că tocmai din această direcție am întâlnit această distanță; pentru că dialogul este cu sine, în relație cu lumea, mai degrabă decât cu noi. Ceea ce mă face să mă gândesc, inevitabil, la poezie ca o mașinărie a sinelui, o unealtă care te face să te înțelegi pe tine în fața lumii și care rămâne (și trebuie să rămână, în acest sens), personală — poate că Radu Vancu a spus-o cel mai bine, dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există. Iar pentru Svetlana Cârstean, poezia există.

RAMONA BOLDIZSAR
Poetă, mamă, podcaster, blogger, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare). E gazda podcastului literar Perfect Contemporan.
O găsiți frecvent pe https://ramona.boldizsar.ro
Un comentariu la „<em>Gravitație</em>, Svetlana Cârstean: “cine nu a mângîiat nu există””